Restaurant Zet, un moment de linişte şi răcoare

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

   Tot trecând prin preajma Palatului de Justiţie, am zărit la un moment dat o oază de verdeaţă cu organizare de cârciumă, chiar în spatele măreţei clădiri de pe splai. Am pus câteva întrebări domnului Google, pentru a-mi lămuri curiozitatea faţă de locul cu pricina, astfel aflând că locaţia are şi un nume şi chiar este vizitată. Mi-am propus să arunc un ochi şi eu.

   Ca atare, după-amiaza de ieri m-a găsit trecând pragul localului, denumit şi Restaurant Zet. Ca un cetăţean care îşi macină marea parte a existenţei printre betoane, gălăgie şi cioburi de cotidian prăfuit, terasa respectivă părea, cel puţin la prima vedere, un univers paralel cu cel real, un fel de portal către o lume aflată în totală contradicţie cu oraşul. Mulţi copaci, din toate părţile, răcoare şi linişte. Un domn destul de amabil ne-a condus către o masă unde urma să ne desfătăm cu licori şi mâncăruri. Terasa, destul de spaţioasă, împărţită din loc în loc în separeuri discrete, delimitate de arbuşti, oferea o privelişte plăcută, plină de verde. Culoare care se regăsea şi la umbrelele de deasupra. Copacii răsăreau din mijlocul terasei, câteva flori erau agăţate pe separatoarele dintre mese, piatră discretă pe jos, o mini-fântână într-un colţ, ciripit de păsărele din când în când. Pentru o zi toridă de vară, sună ideal. Puţină lume, ce-i drept, un lucru bun până la urmă. Am cerut un meniu şi am purces la documentare.

   Preţurile nu păreau exagerate dar am remarcat aceeaşi incoerenţă între diferitele produse din meniu. Mă rog, o fi asta o strategie, să oferi Tuborgul, de exemplu, cu 5 lei iar supa gulaş să fie 25 de lei. Oricum, meniul destul de variat, cu diverse oferte din mai multe zone ale mapamondului. Am dat comanda iar mâncarea a venit destul de repede. Picolii amabili, însă asta ţinea de caracterul fiecăruia, cred. Făcând o paranteză, unul din aceşti băieţi a scăpat o bere în timp ce se chinuia să o desfacă, o parte din conţinutul acesteia ducându-se peste poşeta unei domnişoare de la masă. Nu a urmat o sesiune de scuze iar sticla de bere a fost oferită aşa, un pic golită…Revenind la mâncare, pot afirma că este gustoasă, fără mari invenţii prin ea. Bine, acum a fost doar o ciorbă de văcuţă… Vedem data viitoare ce supunem testării.

   În rest, nimic spectaculos la Restaurantul Zet. Într-adevăr, locaţia în sine, spaţiul verde, generos îi conferă din start un mare avantaj. Lumea de la terasă pare în regulă (lângă noi au stat nişte turişti nemţi, ca idee), servirea destul de promptă iar preţurile, aşa cum spuneam, pot fi apreciate în funcţie de ceea ce consumi (strict pentru bere nu este scump). Toaletele sunt curate, nu există wireless iar muzica nu o remarci decât dacă eşti foarte atent (cred că mergea un post de radio). Există şi varianta acoperită a restaurantului, drăguţ decorată şi cu o atmosferă plăcută. Adresa este Palatul de Justiţie numărul 60 şi am înţeles că programul se întinde foarte târziu în noapte, chiar spre dimineaţă.

   Aşadar, pentru cei fără pretenţii exagerate, Restaurantul Zet poate fi  o soluţie. Fiecare decide, mai apoi, dacă revine sau nu.

Restaurant Arena, demn pentru sectorul 2

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

Pe bulevardul Basarabia, undeva la intrarea către viitorul stadion naţional Lia Manoliu, există o serie de birturi de cartier, căutate mai ales vara, pentru terasele spaţioase şi pentru bruma de verdeaţă prăfuită de lângă. Într-una din serile trecute, obosit de frecatul mentei de la serviciu, m-am decis să-mi liniştesc stomacul la una din aceste locaţii.

Restaurantul Arena, situat la numerele 37-39, pe bulevardul Basarabia, aşa cum spuneam mai sus, este un local din categoria celor de cartier. Şi când spun de cartier, mă refer la Pantelimon, care este în apropiere sau, extrapolând, la sectorul 2 cu primarul Onţanu care este din acelaşi aluat cu adevăratul-primar-care-este. Prietenii şi locuitorii care nu votează de scârbă ştiu la ce mă refer. Deviez de la subiect, ştiu. Aşadar, intru pe terasa restaurantului cu pricina, mânat de foame şi, inevitabil, de sete. Aleg partea acoperită a terasei, cu un răvăşitor decor rustico-orientalo-românesc. Adică lampioane chinezeşti înconjurate de ardei gras, roşii şi cepe roşii de plastic. În această zonă, mesele şi băncile sunt din lemn, ţărăneşti, gen. Mi-a plăcut foarte mult cum natura făcea parte din acest peisaj, respectiv am admirat familiile de paianjeni şi insecte care locuiau paşnic pe sub bănci sau pe la colţurile meselor. Am gândit că e mai bine să nu disturb comunităţile acestora, drept urmare ne-am mutat în cealaltă zonă a terasei, sub cupolă. Cupolă care este reprezentată de o mare minge de fotbal, inscripţionată cu numele unei mărci de bere şi galbenă. Aici, mesele sunt de patru persoane, având combinaţia lemn-metal, întocmai ca scaunele ataşate. Haideţi să comandăm!

Ospătarii, băieţi drăguţi şi amabili de altfel, ne-au servit prima dată cu meniul. Pe copertă era scris, cu litere de „aur”, Selgros Cash and Carry. Profi, ce să mai…”O porţie de ficăţei, vă rog.”, vine prima strigare. „Îmi cer scuze, nu avem.”, urmează contraatacul. „ăăă, salată de murături aveţi?”. „Nu.”. Bine. Stomacul rezistă. „Pulpe la ceaun şi piure, vă rog.”. În sfârşit, ceva care este pe stoc. În jumătatea de oră scursă până la sosirea mesei, am verificat un pic nivelul cotelor apelor Dunării din meniu. Micul ajunge la 2,5 lei. Băh, Boc, băh…Berea la un rezonabil 4,5 lei Bergenbier la sticlă. Ciorbele ca-n centru. Inegal şi incoerent, aş spune. În fine, vine mâncarea, senzaţional! Hopa, nu e chiar aşa. „Nu vă supăraţi, pulpele de pui, din ce pui sunt, mai exact?..Adică nu sunt pui de găină, nu?”. Stupoare. La fel mă simţeam şi eu. Ori comandasem pulpe de pui dintr-o specie de găină pitică, ori erau pulpe de pui de altă pasăre, categorie mică. Pe cât de mici, însă, pe atât de tari. M-a salvat piureul din cartofi, calitatea fiindu-i dată de vechime. Cel puţin, aşa a crezut bucătarul. Iar nota de plată, comparativ cu cele consumate, o adevărată comoară (110 lei, patru persoane, cu un singur fel de mâncare şi un rând de băutură). Pentru patron, desigur.

Concluziile le trage fiecare. Restaurantul Arena, chiar dacă are un televizor (sau două?), un pic de răcoare şi mesele mai răsfirate tot nu salvează imaginea unui local de cartier, neîngrijit şi cu spiritul locuitorului meltean de bloc. Partea interioară mai găzduieşte nunţi sau botezuri, tot în stil de cartier. Iar toaletele mai bine le evitaţi. Credeţi-mă pe cuvânt. Deci, nu.

Restaurant Sergiana, o recomandare pe cinste

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

Zilele acestea paşii mi-au fost călăuziţi către Braşov, în ciuda ploii şi, probabil, mânat de dorul de casă. Oraşul arăta bine, chiar şi într-o zi fără soare, semn că pot exista oameni mai gospodari decât media pe ţară în anumite oraşe din România…Având un deosebit respect faţă de stomac, am căutat de îndată să-i ofer desfătare, în momentul în care a început să dea semne de agitaţie. Şi am nimerit bine.

Pe strada Mureşenilor 27, unde înainte era Groapa cu Bere, se află acum Restaurant Sergiana, locaţie care încă mai păstrează neatinsă de penibil imaginea bucătăriei tradiţionale româneşti. M-am hotărât să intru în acest loc, ştiind reputaţia predecesorilor. Intrarea nu abundă în simboluri şi imagini iar odată ce ai pătruns dincolo de uşă calea te îndrumă către pivniţă, acolo unde se află amenajat restaurantul. Drept în faţă se deschide salonul nefumătorilor, îmbrăcat în lumina şi aranjat cochet, fără a epata în vreun fel. Noi am ales spaţiul dedicat celor cu viciul tutunului, aflat imediat în stânga. Împărţit în mai multe saloane şi salonaşe, cu un număr de mese cât să nu creeze senzaţia de înghesuială, pătrează izul de pivniţă veche, deşi este renovat discret. Pereţii şi tavanele arc sunt pavate cu cărămidă iar podeaua şi mobilierul sunt din lemn. Din loc în loc, în câte o oază de lumină aşezată potrivit, se iveşte un mic aranjament rustic, în ton cu atmosfera. Ospătarii (domni şi domniţe) sunt îmbrăcaţi în straie populare şi au zâmbetul lipit pe faţă. Ne aşezăm.

Meniul este o adevărată desfătare a gusturilor şi vorbelor. Aproape fiecare fel de mâncare este botezat într-o formă veche, păstrând involuntar o legătură cu trecutul. Dau câteva exemple: „Cerbul chierdut în ogradă, 10 inşi vor ca să-l vadă”, „Ceaunul lu’ Tuşa, proptit în varză şi mălai”, „Curcan cu chieptar afumat şi ghiftuit cu brânză dulce”, „Ciolan de porc alcătuit cu fusui”, „Cumetrie la tigaie”, „Clătite degerate” şi multe altele. Mă opresc aici pentru că simt nişte averse de ploaie prin cavitatea bucală. O domnişoară amabilă ne-a întrebat ce-am dori să gustăm la masă după care, în aproape zece minute, s-a şi întors cu ciorbele. Într-adevăr, a durat vreun sfert de oră până a îndrăznit să ne dea bineţe. Eu am servit ciorbă de varză cu afumătură, excelent făcută şi primită de stomac. Să nu uit, în minutele de aşteptare, din partea casei am primit o farfurie de jumări cu ceapă roşie, cât să ne întărâte foamea. La felul doi am pus capac zilei, cu chiu cu vai reuşind să dăm gata jumătate din mâncare. Nota, vă rog…

Recomand Restaurantul Sergiana, pentru cine are drum prin Braşov, pentru ospitalitate, atmosferă şi calităţile bucătarului. Nu vă faceţi griji pentru portofel pentru că vă ţine (patru persoane, servind câte două feluri de mâncare, salată şi băutură se descurcă cu 100 lei). Dar aveţi grijă, doar cei experimentaţi pot termina două feluri…Am remarcat aerisirea foarte bună în zona fumătorilor şi temperatura constantă păstrată de pereţii pivniţei. Se pot servi şi vinuri alese, berile fiind limitate la doar câteva mărci. Nu există wireless (chiar şi semnalul telefonului fiind destul de greu de păstrat) dar cine are nevoie de aşa ceva acolo? Voie bună să fie, căci poftă cu siguranţă voi avea şi a doua oară!

Restaurant Blanduziei, specific românesc în centrul Bucureştiului

• Cârciuma din drum, Promo •

Căldură mare, moncher, mai ales sâmbătă. Căldură dar şi foame, sete şi, mai ales, dorinţa de a sta undeva la umbră. Fiind ora prânzului, paşii au început să miroasă urme de cârciumă, respectând directivele sosite dinspre sus. Am găsit locaţia, să vedem prestaţia.

Pe strada Academiei numărul 2 se află restaurantul Blanduziei. Privit din afară, aduce cu tipul de restaurant românesc, în care este imposibil să nu apară şi elemente de kitsch. Terasa, acolo unde am profitat noi de munca bucătarului, este decorată simpluţ, cu elemente tradiţionale neaoşe, cu multe flori şi cu umbrele de terasă marcate cu nume de bere. Nici mică, nici mare, terasa ofera, totuşi, un colţ de linişte şi bun pentru a servi ceva de-ale gurii. Poate senzaţia este dată şi de faptul că mai sunt doar două mese ocupate. Ospătarii, doi la număr, fac parte din categoria celor care o viaţă numai asta au făcut, orice urmă de zâmbet fiindu-le ştearsă de pe faţă, de timp probabil. Foamea şi setea fiind din ce în ce mai presante, am trecut direct la comandă , lăsând analiza detaliilor pentru mai târziu.

Câte o adiere de vânt mai alunga puţin din toropeala ce ne-a cuprins în aşteptarea mâncării. Băutura a venit repede, foarte normal pentru o terasă goală. Am observat dalele de pe jos, nu prea în ton cu mesele de lemn şi rogojinile de pe pereţi. Pentru nişte beri, după o zi de muncă, merge. O muzică populară se auzea pe fundal iar mirosul de grătar îşi făcea simţită prezenţa uşor, uşor. A, a venit mâncarea. Gustoasă şi, ca de obicei, ciorba în cantitate dublă faţă de felul doi. Fiind restaurant pe lângă Universitate, nu am clipit din ochi prea des la vederea notei: două ciorbe de fasole (cu salată de ceapă roşie), o mămăligă cu brânză şi smântână, o porţie de ficăţei cu pireu (din cartofi, nu fulgi), o salată de vară, două ape minerale şi o cafea ne-au costat 80 de lei. Şi nişte chifle, să nu uit. Oricum, meniul oferă o bogată paletă de mâncăruri româneşti, tentante numai prin denumire.

Restaurantul Blanduziei are, pe lângă terasă, o încăpere de aproape 50 de locuri dar şi o cramă cu aproximativ 60 de locuri. Am înţeles că au o ofertă bogată de vinuri româneşti în meniu precum şi o trupă de lăutari care se joacă cu timpanele clienţilor. Data viitoare o să-mi fac timp să descopăr mai în amănunt aceste aspecte. Nu există wireless pentru doritori dar nici nu cred că este nevoie. Am să mai dau o tură pe acolo, să ştiu dacă bila neagră din buzunar o voi scoate la lumină sau nu. Între timp, puneţi mâna să munciţi, să aveţi bani de bere!

Cafe Bistro Vilacrosse, mâncare şi băutură în centru

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

   cafe bistro

   Într-una din peregrinările serale către zonele curgătoare cu bere, gastronomie şi privelişti voluptoase de vară, am nimerit în Pasajul Vilacrosse, un gang celebru al Bucureştilor, aflat apropape de Universitate şi pătat cu influenţele rustico-orientalo-neaoşe. Nu excelează în curăţenie, estetic sau confort dar se pot găsi câteva opţiuni de testare a stomacului şi gâtlejului.  Să purcedem, în consecinţă…

   Aseară am ales Cafe Bistro Vilacrosse, un restaurant ascuns printre multitudinea de mese din pasaj. Înăuntru ne aştepta o atmosferă destul de caldă şi simplă, împrăştiată peste cele opt sau nouă mese acoperite cu feţe de masă în carouri roş-albe. Pereţi bej, lustre cu abajur şi decor având urme de rustic oferă la o primă aruncare de privire un spaţiu intim, numai bun de servit masa şi citit presa. Aerisirea destul de bună te face din când în când să uiţi că te afli într-un local de fumători. Personalul este destul de amabil şi uşor de reperat, ceea ce mi se pare de bun simţ pentru un restaurant mic. Hai să consumăm ceva, dacă tot am intrat.

   Prima pagină a meniului afişează definiţia straielor gastronomice: „o bucătărie ungurească cu accente ardeleneşti”. Foamea din mine mă îndeamnă să trec repede peste analiza de preţ însă, într-o perioadă de criză, reuşesc să desluşesc cu brio cifrele din dreptul fiecărui fel de mâncare. Să spunem, deci, că localul  Cafe Bistro Vilacrosse nu este unul ieftin, chiar un pic peste medie. Adică, băutorii de Ursus lasă 6 lei pe o bere, cei de Tuborg lasă 7 lei. O iahnie de fasole de post costă 9 lei iar o ciorbă de văcuţă este tot 9 lei. Plusăm şi cu ficăţei+cartofi ţărăneşti care ne uşurează de 16 lei. Bîrrr! A-propos de uşurat, toaleta este una singură, universală şi are intrarea printr-o cabină telefonică similară cu cele londoneze. Cum s-ar spune, mersul la toaletă echivalează la propriu aici cu datul unui telefon.

   Dar să revenim la mâncare. Porţiile nu sunt proporţionale cu preţul acestora dar sunt gustoase. Mâncarea poate fi servită mai repede sau mai târziu, în funcţie de felul comandat, jumătatea de oră fiind, până acum, plafonul maxim. Recomand castraveţii muraţi care sunt excepţionali. Pentru cei care suferă de transpiraţii de după masă există aer condiţionat. Iar pentru pofticioşii care vor să caute pe google pastilele care sunt recomandate pentru digestie avem o veste proastă: nu există reţea wireless.

   Măcar o dată merită să încercaţi o experienţă la Cafe Bistro Vilacrosse, chiar dacă este sezon estival şi terasele sunt la putere.  Cine ştie, poate vă place.

 

P.S.: Aseară, pe nota de plată era trecută o bere în plus. O fi fost greşeală, n-o fi fost…

 

Piranha, încă o dată şi mă-mpuşc

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

   Am zis că nu mai calc în restaurantul Piranha. Ignorant, am făcut-o. Şi am rămas cu un gust amar, deasupra celui de bere şi ţigară. Urmează povestirea unei seri pătate de ignoranţa şi dobitocia unor angajaţi ai clubului care se vrea cu pretenţii.

   „Concert Viţa de Vie în club Piranha”, anunţă crainicul radio la finalul unei zile pline de praf şi neuroni storciţi de vlagă.  Bă, ce să fac? Mergem, că e de treabă trupa, bem o bere şi, cine ştie, poate avem noroc cu servirea. Urmează telefoane, stabilit oră de întâlnire, tot tacâmul. La ora 19.00 sunt prezent acolo. Evident, majoritatea meselor sunt rezervate (a-propos, pentru amatori, rezervările costă 20 de lei pentru masă de patru persoane şi 40 de lei pentru masă de 6 persoane) iar restul de mese au deja muşterii puşi pe sorbit bere. Nu-i nimic, mă bag înăuntru şi mă aşez la o masă chiar în faţa bucătăriei şi în mijlocul „centrului de comandă” al ospătarilor. Am evaluat situaţia şi mi-am propus să fac o repriză de călire sufletească. Gen să nu cer nimic ci doar să aştept o atenţie din partea celor care ar fi trebuit să-mi ofere până în acel moment măcar un bună-ziua. Ceea ce nu s-a întâmplat. După cele douăzeci de minute în care am îndurat exemplar fumul de ţigară, căldura (aerul condiţionat nu mergea, normal) şi ignoranţa băieţilor şi fetelor cu şorţuri „Piranha” am îndrăznit să fac un semn. Unul discret, politicos şi plin de sete. L-am făcut şi pe al doilea şi pe al treilea. „Doriţi ceva?” vine, în sfărşit, întrebarea. Mi-am înghiţit răspunsul „da, aş dori să vă bat pe toţi şi apoi să vă dau foc” şi m-am limitat la a întreba dacă poate cineva să-mi aducă o bere şi un meniu. „Ăăă, staţi să văd cine se ocupă de zona asta…Vasile, Maria, cine este aici? Cine?…Unde e? Da?…Păi…Nu e aici? Cheamă-l dacă îl vezi…Nu e el? Da’ cine e?”. Nu are rost să continui şirul de întrebări tâmpe ale domnişoarei. După vreo cinci minute apare şi „responsabilul” pe zonă şi, implicit berea.

   Dar iată cum se complică situaţia în momentul în care mai sosesc doi amici. Deci câţi eram acum? Trei, în p#la mea! Adică trei beri am mai comandat doamnei care acum, surprinzător, nu a întârziat decât cinci minute. Dar berile s-au terminat iar noi mai aveam de stat ceva vreme acolo, aşa că ne-am pus la pândă. Noi speram, în puerilitatea noastră, să prindem momentul în care doamna cu nota apare, să dăm repede din buze iar apoi să aşteptăm cuminţei sucul de hamei. Am rămas cu ochii înroşiţi de atâta pândă şi cu setea mai accentuată. Unui alt ospătar, jenat probabil de feţele noastre triste, i s-a făcut milă şi a venit să ne întrebe ce am mai dori să consumăm. Am dublat comanda, pentru siguranţă, şi am fost rezolvaţi în ritm alert. Simplu? Ei bine, nu! „Patroana” zonei a prins momentul şi ne-a întrebat contrariată de unde am luat berile. „Din Piranha, dobitoaco!” aş fi vrut să-i spun dar nu se cădea. Încă. „Ni le-a adus un coleg de-al dumneavoastră.”. „Păi, şi de ce v-a luat comanda? Nu are voie să se bage peste zona mea. Cine e?”. „Cucoană, matale crezi că noi stăm după fustele tale până vii şi ne întrebi de sănătate? Domnul a fost amabil, ne-a văzut că aşteptăm ca proştii şi ne-a servit!”. Deja ne enervasem.”Uitaţi-l, dumnealui este.”. „Băi, cutare, de ce ai luat comanda de aici? Nu ştii că eu servesc aici? Nu ştii că n-ai voie?”. Am avut un moment impresia că trăiesc într-un film prost sau că cineva neinspirat doreşte să se amuze pe seama reacţiilor mele retarde, privind această scenă. Dar nu, nu era aşa. Totul era real, în faţa mea şi a amicilor mei. „Păi, doamnă, dacă nu veniţi mai des pe aici, tot la colegu’ o să apelăm. Şi nu ne pasă nouă cum aveţi voi treburile pe aici. Ori ne serviţi ca lumea, ori…”. „Ştiţi, mă iertaţi, sunt mese multe rezervate şi mai am câteva de servit. După aceea vin şi la dumneavoastră.”. De unde am tras concluzia că prioritate au mesele rezervate, că doar de aia costă.

   Mai sosesc şi alţi amici, masa se animă, concertul se apropie. Dorim să comandăm de mâncare. Nasol moment, se pare. O să vedem mai încolo de ce. Apare doamna, tot greu aşteptată, reuşim să dăm comanda de mâncare (chestiuni clasice, mici, cartofi prăjiţi) după care o lovim cu tradiţionalul „cât timp durează?”. O abordare relativă, aş spune, pentru restaurantul Piranha. Acolo, timpul, aşa cum este el acceptat de Sistemul Internaţional şi aşa cum îl ştim noi, capătă alte nuanţe. Minutul nu mai are 60 de secunde, ora nu mai are 60 de minute. Nici măcar termenii evaluativi, gen „repede”, „puţin”, „imediat”, „în curând” nu au aceeaşi însemnătate. Revenind, ospătăriţa ne anunţă că mâncarea ne va fi servită, speră dumneaei, „cât mai repede cu putinţă. O să insist la bucătărie să le facă repede.”. Mai luăm şi o comandă de bere şi aşteptăm. Locaţia în care ne aflam (în faţa bucătăriei), cumulată cu foamea care creştea în noi cu fiecare minut, ne oferea şansa de a concepe cele mai voluptoase, bizare sau grobiene scenarii gastronomice, urmate în final de proiecţia sexuală peste ospătăriţă.

   Dar iată că începe concertul. Primele care rup uşa sunt fetele. O clipă, băieţii rămaşi în încăpere au schimbat o serie de priviri între ei, cu berile în mână şi cu respiraţia tăiată. O clipă, rotaţia Pământului a încetinit. Despot a scos primul tril. Stomacul continuă urletele iar timpul curge în ciuda noastră. Nu voi descrie aici concertul şi atmosfera pentru că nu este cazul. Vă pot descrie, în schimb, cum aseară, timp de două ore (!), am suferit de foame şi nervi alături de amicii mei. Nesimţirea şi bătaia de joc la adresa noastră a atins punctul culminant în momentul în care ni s-a spus că la bucătărie nu mai sunt mici. La două ore după ce am dat comanda! În condiţiile unei beri în plus la bord, am fi sărit la bătaie. Oricum, schimburile de replici de după au fost de prisos.

    Nu este prima dată când mă lovesc de o situaţie de acest gen în club Piranha. Un restaurant care, de-a lungul anilor, a evoluat din punct de vedere al esteticului. Dar, aşa cum ne şade nouă bine, ambalajul este preferat conţinutului. Peştii piranha au fost înlocuiţi, se pare, de papagali. Şi nu mă refer la pasărea aceea inteligentă. În ciuda activităţilor muzicale destul de active petrecute acolo, imaginea este stricată de atitudinea celor care ar trebui să-şi dea seama că din banii consumatorilor îşi iau salariile si dividentele. Aşa cum spuneam, aseară am asistat la un concert reuşit, încheiat cu un serviciu client nereuşit. Am salvat, până la urmă, seara cu o şaormă din Regie.

La Scînteia, cuib de propagandă gastro-lichidă

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

   la-scanteia

   Un prieten mi-a povestit la un moment dat despre o cârciumă interesantă, pe undeva pe Ferdinand. Îmi spunea ceva despre relicve comuniste, barmani pletoşi, muzică bună şi mâncare pe măsură. Apoi, mi-a mai spus că a ajuns acasă la patru dimineaţa, rupt în fund de băutură. Păi, în acest caz, cum să-l cred? Drept urmare, mi-am luat inima în dinţi, portofelul în buzunar şi am purces spre locaţia cu pricina. Pentru studiu, evident.

   Aşadar, mergând pe bulevardul Ferdinand, între Foişorul de Foc şi intersecţia cu Mihai Bravu, am nimerit la numărul 73 restaurantul La Scînteia. Situat într-o casă cu etaj şi demisol, pare în regulă de afară, mai ales că imobilul este renovat. Odată pătruns pe tărâmul localului cu nume comunist, prima mă loveşte terasa. Neaglomerată, aşa cum se întâmplă de obicei pe la noi, maxim cinci sau şase mese şi frumos aranjată. Un copac imens străjuieşte curtea, deci atmosfera este liniştitoare. Intru în interiorul casei, transformat într-un restaurant, aşa cum spuneam mai devreme. La demisol este o cameră cu patru mese, simplu decorată şi numai bună de rezervat cu prietenii pentru onomastici sau jocuri de societate. Sau, pur şi simplu, pentru a bea în linişte, mai ales că vis-a-vis este şi buda, nefiind astfel obligaţi să parcurgeţi distanţe apreciabile.

   La  următorul nivel ne lovim de bar şi de alte două încăperi. Una este mai tot timpul rezervată barmanilor, rudelor şi prietenilor acestora. Sunt trei mese dar găsim agăţat pe perete şi un televizor LCD. Decorul nu sare cu nimic în ochi şi nu prea se leagă de numele locaţiei. Cealaltă încăpere are urme comuniste, respectiv poze cu Ceauşescu, Stalin, frânturi din documentele vremii şi cărţi propagandiste aşezate frumos pe poliţe. Stând la o bere cu un prieten de-al meu în respectiva cameră şi belind ochii pe decorurile din jurul nostru, am avut o revelaţie ascultând muzica locului, în speţă System of a Down, Sepultura, Type o’Negative, Iron Maiden: cum se pupă, oare, cele două mesaje din încăpere? Cum s-au înţeles rockerii cu sistemul comunist?

   La ultimul etaj, încă o cameră pentru delectare, decorată mai spre Elisabeta Rizea şi camarazii săi de luptă. De asemenea, găsim şi o terasă la acest nivel cu doar patru mese şi destul de prietenoasă. Pe timpul verii berea rece şi coroana copacului de deasupra pot face un pic de masaj mental, ajutându-ne să uităm de cele cincizeci de grade Celsius ale aerului. Oricum, cârciuma este dotată  cu aer condiţionat, deci putem să ne ferim de fotonii sorinelului şi în interior. Bucătăria este pentru cei care nu sunt extrem de pretenţioşi iar preţurile sunt mai jos decât cele din centru. Există în meniu si oferte de genul „parizer pe ziar”, pentru cei care sunt legaţi temporal de perioada cu pricina. Eu am mâncat şi în căminul studenţesc aşa ceva (sau mai nasol) şi nu eram pe vremea adepţilor lui Lenin. Mă rog… Lunea bucătăreasa este liberă, ne-a explicat o domnişoară cu piept generos şi ipostază de rockeriţă, care serveşte pe terasă. Este de remarcat şi un nene trecut de patruzeci de ani, cu păr lung şi alb, barbă pe măsură şi tricou cu Maiden, care mai tot timpul (mai ales spre final de program) se plimbă împuşcat în aripioare. La un moment dat, o vom face şi noi.

   Hai, lăsaţi calculatoarele închise şi treceţi la bere.  La o vreme caldă, merge o bere rece. Caldă, rece, adjective.

Leii puţini din Leu

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

   cantina-leu

   Toată lumea vorbeşte de criză financiară, economică sau de altă natură. Mie mi se întâmplă, de cele mai multe ori, să fiu în criză de timp. Iar când se apropie ora prânzului, criză de stomac. Corelat cu partea economică, sistemul meu de ghidare către sala de mese m-a îndrumat în ultimele zile spre vechea locaţie de studenţie. Mai exact, în Complexul studenţesc Leu. Şi, surprinzător, nu la Jegosul, pentru a înmuia neuronii în berea la halbă şi a privi mai apoi tâmp în cioburi, ci în cantina „groapă”, aflată în dreapta intrării în Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii (alături de Jurnalistică şi Psihologie).

   Complexul studenţesc Leu îmi aduce aminte de anii în care foamea nu era o senzaţie greu de înfruntat, mai ales dacă trupa de „beţivi ordinari”, aşa cum îi plăcea administratorei căminului C să ne alinte, era mai tot timpul reunită şi pusă pe şotii. Mai un şotron, mai un diafilm, mai o chitară, uite aşa reuşeam să împăcăm stomacul. În prezent, nu mai reuşim să păcălim la fel de uşor organul cu pricina, în consecinţă mai trebuie să-i dăm şi de lucru. Aşa cum puneam mai devreme, cantina din Leu, cea din dreapta intrării în clădirea facultăţii, mi-a dat ocazia să redescopăr mirosuri şi figuri din trecut. Decorată în vechiul stil al cantinelor comuniste, cu aceleaşi personaje la servire ca acum opt ani şi păstrând acelaşi iz de mâncare gătită cu aceleaşi ustensile de zeci de ani, locaţia cu pricina este, paradoxal, şi o oază de tinereţe, mai ales prin prisma clienţilor săi. Cine reuşeşte să dea o fugă până acolo în jurul prânzului, se poate considera norocos din punct de vedere gastronomic, precum şi economic. Ideal este să prinzi coada de ora 12-12:15 astfel încât să nu amâni cu mai mult de zece minute desfătarea papilelor gustative. Doamnele care servesc sunt amabile aşa cum le stă bine unor personaje de vârsta dumnealor şi chiar te îndrumă către meniul potrivit. Tăvile din plastic şi tacâmurile din inox seamănă cu cele folosite de bunici în perioada interbelică dar nu reprezintă un impediment în momentul în care eşti fericitul interlocutor al ospătăreselor. Deja îmi plouă în gură.

   Meniul este destul de variat şi acoperă o paletă largă de gusturi ale clientelei. Ciorbele sunt excepţionale, la fel şi felurile secundare, ca să le zic aşa. Există şi variante de desert, respectiv prăjiturile din cofetăria copilăriei, precum şi sucuri sau bere. Evident, nu se fumează. Atmosfera, aşa cum spuneam, este sub media luxului din restaurantele din branşă dar pentru cei care nu ţin cont de aceste aspecte, chiar nu contează. Am remarcat faptul că, deşi afară aerul are în jur de 35 de grade, în cantină este răcorel. Dar să revnim la partea economică. Păi, cu numai 8 lei noi, am servit aşa: o ciorbă de fasole, iahnie de fasole cu şniţel de pui şi o salată de varză. A, şi cinci felii de pâine. Sau, săptămâna trecută, am avut o altă combinaţie: ciorbă de perişoare, salată orientală, mâncare de fasole verde şi un piept de pui prăjit. Cu pâine, normal. Am plătit numai 12 lei noi. Ia să vedem, ce platou mi-am mai construit…Ciorbă de pui cu tăiţei, ardei umpluţi şi pâine, din nou. În total, şapte lei şi patruzeci de bani. Mai zic? Să nu uit, intrarea în campus, dacă vii cu maşina, te costă un leu, la negru. Sau doi lei cu chitanţă. Programul este de luni până vineri, cu închidere la ora 20:30. În general, dacă un fel de mâncare se termină, nu se mai prepară în ziua respectivă (în special la ciorbe).

   Una peste alta, pentru cei care au gustat în mod constructiv şi distractiv viaţa de cămin, reîntoarcerea la atmosfera unei cantine studenţeşti ar fi de bun augur. Mai ales dacă preţurile au rămas ca în tinereţe iar mâncarea seamănă cu cea adusă de nenea mecanic de locomotivă. Poftă mare, dacă daţi o tură!

Coreea de Nord provoacă Italia

• Idei fertile, Se întâmplă la ei •

    The Guardian ne spune că liderul Coreei de Nord a autorizat deschiderea primei pizzerii din ţara aflată la nord de Coreea de Sud (  ). Un eveniment de-a dreptul senzaţional pentru orezarii cei mai săraci de pe planetă. La cât de miniscul le-a devenit stomacul, după zeci de ani de înfometare, sunt şanse ca primele zece pizza să ajungă la tot poporul. O cană de apă, servită mai apoi, ar pune capac unui festin de-a dreptul internaţional, pentru bieţii locuitori ai Coreei de Nord.
   Deci, iată că primul pas a fost făcut. Va urma, probabil, deschiderea primului pub englezesc şi, implicit, se vor isca primele bătăi între fanii locali Liverpool şi Manchester Utd., va apărea prima şaormărie, având clienţi fideli angajaţii ambasadei române de la Phenian, se va deschide primul MC Donald’s, punând bazele marii îngrăşări nord-coreene şi, din nou probabil, va fi inaugurat primul restaurant chinezesc, căci este imposibil să nu existe picior de chinez pe meleagurile coreene (dacă ar fi muţi, aţi şti cum să-i diferenţiaţi?).
   Mă întreb pe când se va avea în vedere deschiderea primului club Bamboo. Ori avea şi nord-coreenii câţiva băieţi care să dea pe o şampanie jumătate din PIB.

Gloata şi criza de turmă. Fără nicio legătură.

• Idei fertile •

Scenariu posibil:

„Sâmbătă am vrut să fiu romantic. Am văzut io la tv că se deschide nu ştiu ce mare magazin de ţoale şi am zis să-i ofer nevestei o partidă de cumpărături. Apoi, m-am gândit că o invit la masă, în restaurantul magazinului de mobilă din vecinătate, şi ăla nou. Şi apoi mergem să belim ochii la beculeţele din centru. Sigur o dau pe spate şi o să mă fut, ca să fie cercul complet. Ce meseriaş sunt io.

Pe drum mi-am dat seama că aura de guru al seducţiei îmi scade. Acelaşi drum îl aveau încă vreo cîteva mii de berbeci. Nu contează, tot eu îs mai şmecher. Cele două ore parcurse în gloată mi-au dat ocazia să-mi storc creierii pentru alte idei adiacente planului iniţial.

Gata, am ajuns, am parcat. Normal, cât mai aproape de magazin. Să nu fie greu de cărat la final de sesiune. Bine, am căutat zeci de minute locul de parcare, dar merită. Cavalerul din mine îşi permite acest timp. Şi ce zic eu ? Hai prinţeso la masă întâi, mâncăm în oraş doar, nu ? Pfoai, ce mai freamăt…Planul funcţionează. Lasă, mami, stau eu la coada asta de zeci de metri, te sun când ocup o masă..Ştiu ce mănânci, du-te şi devastează-le rafturile !

Am mâncat, am băut, am rupt locul. Sunt mulţumit de mine. Consoarta mă adulează. Hai la şoping ! Hai să luăm ţoale ! De firmă, normal. Îmi permit. Azi sunt romantic, ce pula mea. Şi dă-i din coate, intră în turmă, demolează raftul ! Mamă, e ca în Occident. Mi s-a ridicat părul de pe spate de bucurie, ce idee bună am avut. Sigur mă fut diseară. Şi încă nu am terminat ziua. Cine ştie, poate dau şi o muie.

Plecăm. Începusem să mă îngrijorez că nu mai apucăm beculeţele alea. Şi bradul ăla bestial din sârmă, de la Universitate. Hai, că mergem. Turma rămâne acolo. Nişte fraieri, nu au ştiut când să vină. În centru, plin de lume..Mamă, ce mişto. Uite, femeie, beculeţele, lumea, centrul, fumul de la grătare, jandarmii..Să-mi bag, ce eveniment marfă ! E şi la tv. Iar tu, prinţeso, ai fost acolo. Este că sunt meseriaş ? De aia mă iubeşti..Stai să vezi acasă tot romanticul din mine. Mă iubesc !”

 

Eu nu înţeleg unde este criza financiară din România. Există în continuare blocaje în trafic către centrele comerciale noi şi vechi, există în continuare magazine ticsite de oameni, există în continuare vânzări. Sunt convins că se va opri, la un moment dat, acest fenomen. Dar, deocamdată, mi se pare definitoriu pentru societatea noastră de consum şi de neoprit în a fute banii aiurea sloganul următor, auzit într-o reclamă la radio: „we wish you a happy shopping and a happy new dress”. Ca să nu mai spun de faptul că moş Crăciun a început să-şi facă apariţia din noiembrie. De câteva ori, sub formă de urs, împachetând ciocolată şi servind sucuri.