Alternativ Quartet, un bun început de drum

• Interviu, Promo •

Apăruţi din zona Clujului, băieţii de la Alternativ Quartet au venit cu un plus substanţial pentru muzica românească actuală. Înrădăcinaţi în zona rock-ului, cu influenţe de psihedelic şi alternativ în principal, aceştia tind către un stil propriu şi destul de bine lucrat. Concertele lor îi recomandă ca trupă cu potenţial, bine închegată şi cu o compoziţie atent lucrată.

Anul trecut au lansat primul lor album, Liniştea astupă goluri,  primit destul de bine de critica muzicală autohtonă.

Alternativ Quartet înseamnă:

Marcel Hosu

Silviu Petrina

Bogdan Hopulele

Alex Prigoană

Revista Cioburi şi-a dorit să afle mai multe detalii despre lumea din jurul şi din interiorul Alternativ Quartet, drept urmare i-am invitat la câteva întrebări.

Revista Cioburi: Când aţi spus că e timpul să faceţi trupă?

Alternativ Quartet: Nu cred că a existat un astfel de moment. Ne cunoaştem de mici copii iar formarea trupei s-a întâmplat într-un mod foarte natural şi pe parcursul mai multor ani.

R.C.: Cine sunt oamenii din spatele instrumentelor şi ce vor ei, de fapt?

A.Q.: Sunt nişte tineri plini de viaţă care nu ştiu exact ce vor să facă dar fac ceea ce fac cu un maxim de pasiune, convingere şi iubire, fie că e vorba de muzică, muncă, studii sau alpinism.

R.C.: Cine v-a format ca muzicieni?

A.Q.: Aş putea spune că, în mare parte, suntem autodidacţi. Pentru începuturile noastre ca instrumentişti am dori să le mulţumim profesorilor Sfechis Gavrilă şi Florin Labiş.

R.C.: Aţi stabilit trupei un traseu anume sau vă veţi lăsa purtaţi de val?

A.Q.: Avem în minte un mic traseu dar în mare parte ne lăsăm duşi de val şi facem exact ceea ce ne reprezintă în fiecare moment.

R.C.: Cum vi se pare primul vostru album?

A.Q.: Agaetis byrjun. Nu vreau în niciun caz să îndrăznesc să compar albumul cu Sigur Ros ci doar să folosesc sensul acestor cuvinte din limba islandeză. Vreau doar să spun că este un bun început de drum. O încercare imatură de a face ceva frumos.

R.C.: Este prea devreme să întrebăm de un al doilea disc?

A.Q.: Nu este devreme deloc. Al doilea album Alternativ Quartet se intitulează Aripi şi a fost înregistrat dar încă nu a fost stabilită data lansării lui.

R.C.: Ce fantasme ascunde împreunarea vers-muzică, în cazul vostru?

A.Q.: Împreunarea vers-muzică este un lucru foarte important, care din păcate nu se întâmplă prea bine pe albumul Liniştea Astupă Goluri.

R.C.: Cât de importantă este rezonanţa dintre componenţii formaţiei?

A.Q.: Pentru noi este foarte importantă. Ţinând cont de faptul că nu ne încadrăm într-un gen muzical, pentru că ne-am propus să facem aceasta, ci am ajuns într-un anumit gen datorită faptului că am cântat împreună, ceea ce ne-a reprezentat pe fiecare în parte iar muzica noastră se află la intersecţia personalităţilor noastre muzicale.

R.C.: Există multă frustrare în underground?

A.Q.: Cred că suntem puţin înconjuraţi de frustrare dar decamdată nu am fost cuceriţi de aceasta. Nu ar trebui să existe aşa ceva.

R.C.: Cum sunt concertele Alternativ Quartet şi ce se întâmplă în spatele lor?

A.Q.: Concertele sunt pentru noi foarte frumoase din punctul de vedere al unor muzicieni care transmit muzica proprie în modul cel mai personal şi direct ascultătorilor. În spatele lor stau probleme tehnice, foarte multă muncă şi oboseală dar în primul rând foarte multă pasiune.

R.C.: Cu ce se poate compara satisfacţia produsă de încântarea fanilor?

A.Q.: Este probabil similară cu momentul ajungerii pe creasta unui lanţ muntos. Dacă ai curaj şi ambiţie îţi poţi crea posibilitatea cuceririi catorva vârfuri iar dacă eşti delăsător şi te laşi pierdut prea mult în această satisfacţie imensă nu rămâne nimic altceva de făcut decât să începi coborârea către vale. Încântarea fanilor este o bucurie foarte mare dar totodată creează şi o responsibilitate pentru că îţi oferă posibilitatea de a fi auzit, iar importanţa a ceea ce spui este ridicată.

R.C.: Sincer, unde vă vedeţi ca muzicieni peste  zece ani?

A.Q.: Sperăm să fim în continuare în plimbare pe creastă şi să căutăm ceea ce ne reprezintă, să cântăm exact ceea ce simţim în momentul acela, indiferent dacă corespunde sau nu cu ceea ce credem acum. Cred că muzica va contura o parte semnificativă a vieţii fiecăruia dintre noi şi cred că vom continua această călătorie împreună până în ultimul moment.

R.C.: Are România vreo trupă cu un stil clar definit, original, diferit faţă de majoritate?

A.Q.: The: Egocentrics sunt o trupă foarte bună, cu un stil original şi personal. Fluturi pe asfalt este o trupă cu potenţial şi care tinde spre asta.

R.C.: Viaţa, în esenţă, este melodioasă?

A.Q.: Foarte.

R.C.: Este posibil să nu visăm atunci când credem că visăm?

A.Q.: Visele pot deveni realitate dar nu sunt încă. În momentul în care visăm ceva înălţător plantăm sămânţa unui viitor dar nu îl trăim decât dupa ce îl cultivăm.

R.C.: Am putea trăi fără iluzii?

A.Q.: Cred că da, dar îmi este foarte greu să îmi imaginez aşa ceva. Ar însemna o robotizare a omenirii.

R.C.: România o ia razna?

A.Q.: Nu.

R.C.: Vine sfârşitul lumii?

A.Q.: Nu contează. Este esenţială conştientizarea morţii şi formarea principiilor de viaţă având în vedere perspectiva morţii ca un lucru firesc, inevitabil şi care se poate întâmpla în orice moment. Dacă moartea individuală vine odată cu un sfârşit general al omenirii, nu are nicio importanţă.

R.C.: Ce vă supără cel mai tare în viaţă?

A.Q.: Indiferenţa, delăsarea, răutatea.

R.C.: Un îndemn dat lumii..

A.Q.: „Iubeste şi fă ce vrei” (Toma d’Aquino). Nu uita să ai încredere în tine.

Update:

Trupa Alternativ Quartet din Cluj-Napoca lansează pe data de 15 mai 2011 al  doilea album de studio, intitulat Aripi. Acesta va putea fi descărcat gratuit de pe noul site alternativquartet.ro

“Toate albumele Alternativ Quartet sunt şi vor fi pentru totdeauna gratuite. Lumea ne-a oferit în mod gratuit multă muzică iar noi în aceasta am trăit și am simțit cele mai frumoase momente. Dorim să dăruim înapoi lumii toată creația noastră artistică, în același mod în care am primit și noi la rândul nostru creația artistică a altora. Încercarea noastră insignifiantă de a restaura un echilibru pe acest plan nu va schimba lumea dar sperăm că se va cunoaște ca o acțiune pornită din sinceritatea dorinței unei rearmonizări morale, etice şi economice. Împreuna vom stinge conceptul de copyright și vom păși în viitor spre o lume liberă, spre exprimarea şi consumul artistic dincolo de orice graniță şi liberalizat în absolut. Artă pentru artă. Suflet pentru suflet.”

Yelllow

• Interviu, Promo •

 

 

“YellLow este o formaţie electro-pop compusă din Bogdan Diaconeasa (bass looping) şi Andi Petreanu (keyboard, samples & FX).

Pe 1 ian 2010 băieţii se întâlnesc şi iau decizia de a începe un proiect care combină elemente de muzică analog şi digitală. Din 3 iunie încep colaborarea cu Didi Dudaievici, vocea de pe primele 2 single-uri Naive şi Future.

Numele exprimă fuziunea termenilor „yell” (digital, acurateţe) şi „low” (bass, down tempo) dar şi iniţiale simbolice pentru cuvinte precum „love”, „life”, „light”. Nu în ultimul rând confirmă că Yelllow susţine sunetul luminos, optimist, vibrant, dinamic şi fericit al culorii pe care îl reprezintă.

Ca gen muzical  se situează undeva în aria muzicii electronice (include fuziuni stilistice care variază de la groove-uri hip-hop pana la pop, alternativ) iar versurile au ca temă tinereţea, amintirile, lumi fantastice, copilăria şi alte preocupări Yelllow.

Până acum, piesa Naive a fost primul release al trupei, de un mare succes, clasat pe locul 2 în TopShow Radio Guerrilla şi a atras atenţia câtorva producători şi remixeri.

http://www.myspace.com/yelllows “

Am încheiat citatul şi am început cu întrebările:

 

 

RevistaCioburi: Care este povestea YellLow?

Bogdan: Am ajuns, din întâmplare, pe pagina de myspace a lui Andi şi mi-a surâs idea să combin ce făcea el cu niste linii drăguţe de bass, adică electro vs. bass sau digital vs. analog sau vechi vs. nous sau yell vs low :)) … I-am scris şi în scurt timp ne-am apucat de treabă. Am înregistrat 3 piese, am căutat vocal, am pus voce pe una dintre ele, am reuşit să intrăm pe radio, am ajuns pe locul 2 în top, am făcut o piesă nouă, nu am mai intrat pe radio, am început să cântăm live, a plecat vocalul, a venit Crăciunul, a trecut anul şi iată-ne în 2011 lucrând la o piesă nouă J. THE END!

Andi: E greu să ai o poveste care să fie mai mult decât banală. Poate o să reuşim să o completăm peste ani , să ajungem în cizmele uzate ale unora cu amintiri mişto. Mie îmi place mult la noi că am avut un plan de la început (scris fizic pe hârtie ) şi planul ăla a fost ţinut punct cu punct.

R.C.: Cu ce vine YellLow nou în peisaj?

Bogdan : Cu muzică fresh, cu culoare, cu looping (ceva mai rar întâlnit pe la noi) şi cu bucuria de a cânta ce ne place… la fel, mai rar întâlnit pe la noi :))

Andi : Nu prea vezi pe scena din România loopere şi controllere şi tot felul de combinaţii între astea două. Eu zic că analog vs. digital nu avem , şi poate avem nevoie.

R.C.: Care este resortul muzicii YellLow?

Bogdan: Pasiunea pentru muzică/ instrument…

Andi: YellLow ţine de contraste şi de o redefinire a limitelor pe care singuri ni le impunem. Sper să ajungem la cer cu limitele astea dar e greu aici în ţară.

R.C.: Cât la sută e inspiraţie şi cât la sută e transpiraţie?

Bogdan: Nu transpirăm foarte tare pentru că nu muncim destul J. Nu muncim destul pentru că nu avem timpul necesar să o facem… Dar dacă am avea ar fi 50 – 50… acum cred că e 70% inspiraţie 30% transpiraţie.

Andi: Când îţi vine câte o idee de piesă în cap e imposibil să o munceşti. Iniţial arunci cu ea în aer şi o joci pe toate părţile. Pentru mine munca vine abia când trebuie să avem grijă de calitatea sunetului, producţie, imagine etc.

R.C.: Care sunt planurile pe termen scurt?

Bogdan: Lucrăm la o piesă nouă şi aşteptăm intervenţia unei voci pe care noi o apreciem de multă vreme.

Andi: Subscriu. Nu o să ghiciţi niciodată cu cine ne vom juca noi zilele astea :))

R.C.: Acordurile căror mari artişti se pot regăsi  în muzica YellLow? 

Bogdan: Nu am luat niciodată o linie melodică sau temă de la un artist să punem în muzica noastră… Chiar ne dorim să fim NOI (ambele sensuri). Ştiu…  întrebarea era de fapt ce ne influenţează J Ascultăm cam orice… deci lista e lungă, din favoritele mele fiind Stu Hamm, Incubus, Peter Gabriel, Pantera etc…

Andi: Eu încerc, cumva, să tind spre ceea ce îmi place la momentul respectiv, în muzică şi nu numai. Toată lumea face asta, subconştient, dar încerc să controlez cât de mult sunt influenţat  şi o fac conştient :)) Zici că e reclamă la prezervative :))

În ultima perioadă m-am dat pe electro french şi reiau mult din Daft Punk-ul pe care îl ascultam acum mult timp (zic de ei, că sunt mai cunoscuţi).

R.C.: Cât de mult ocupă muzica în viaţa voastră?

Bogdan: Ascult muzică în drum spre serviciu, la muncă, la sală, acasă… destul de des J iPod-ul e aplicaţia nr. 1 de pe telefonul meu J

Andi: Când eram mai mic rupeam site-urile de muzică, zilnic, într-o căutare continuă de ceva nou. Acum nu prea mai am timp, şi oricum marile cuvinte s-au cam spus deja 😛  Tehnologia face în aşa fel încât să nu auzim doar sunetul metroului când suntem în underground 😛

 

R.C.: Muzical vorbind, unde vă vedeţi peste zece ani?

Bogdan: Pe o scenă mare sau pe una mică dar foarte drăguţă J

Andi: Sper să fiu pe frecvenţă cu tot ce se va auzi atunci frumos în lume. Pentru mine nu  prea e important dacă o ardem în cluburi mici. Concertele cu cea mai intimă atmosferă sunt acolo dar dacă publicul nu mai creşte o să fie cam trist pe orice scenă.

R.C.: Generaţia nouă aduce muzicieni valoroşi?

Bogdan: Lipseşte cultura muzicală… o văd chiar la mine în gradină 😛 Altfel, îmi place energia tinerilor de azi, dezinvoltura, imaginea şi libertatea în gandire…

Andi: E uşor pentru cei care se apucă acum de muzică să sară direct în treabă! Generaţiile noi vor creşte cu laptopul în braţe iar asta le va elibera cu totul creativitatea muzicală dar le va restrânge maxim interesul pentru instrument. Muzicieni cu adevărat valoroşi, din punctul de vedere tradiţional, nu cred că vor mai fi atât de mulţi (deja nu prea mai sunt), dar cu siguranţă vom auzi lucruri frumoase. Muzica nu moare niciodată, se transformă doar.

R.C.: Care credeţi că este rolul muzicii în societatea românească de astăzi?

Bogdan: Business.

Andi: Pentru noi ăştia mici, e vorba de satisfacţie personală. Dacă vrei să te faci mare, trebuie să te vinzi la colţul străzii şi iniţial te vinzi şi ieftin, te fac alţii afacerea lor :))

R.C.: Nu vi se pare că la noi underground-ul este mai activ şi mai cunoscut decât mainstream-ul?

Bogdan: Nu. Nu este posibil să fie aşa J Definiţiile în sine spun contrarul…

Andi: Mai cunoscut nu este.Televiziunile cer ceea ce este acum difuzat pentru că muzica aia ţine omul în faţa ecranului. La fel şi radioul. Deci ei ştiu cel mai bine ce este cunoscut şi apreciat la noi în ţară. Dovadă că avem un singur radio naţional, care încearcă să facă altceva (şi are succes doar prin faptul că e singurul, altfel probabil ar muri de foame toţi). TV=zero

R.C.: Când va reuşi muzica românească să spună ceva (pozitiv) în vest?

Bogdan: Când o să muncim la fel de mult J Dar nu oricum, ci organizat, în echipă…

Andi: Eu zic că deja o face. Nu este important dacă nouă nu ne place ce se întâmplă dar România are acum doi sau trei artişti cu care lasă amprenta. Eu am rămas tâmpit când Rihana a scos o melodie care suna a Ina. Mai mult de atât nu o să facem niciodată.

R.C.: Cât mai rezistaţi în societatea românească prezentă?

Bogdan : Până pleacă Andi la master J)

Andi: Doi ani J)

R.C.: Care este problema României, în general?

Bogdan: Dezordinea.

Andi: Sper să nu se supere nimeni dar, muzical vorbind, problema este în oamenii care populează minunatul loc în care trăim. Atunci când peste 30% din populaţie va privi mai departe de inepţiile de la radiourile din mainstream va fi ok.  Şi mă tem că e un procent exagerat. Şpaga e o problemă general valabilă (puţină lume ştie că se dau şpăgi grave pentru a intra pe radiourile mari). Lipsa industriei muzicale e o altă problemă gravă, şi faptul că ne mâncăm între noi, într-un soi de canibalism economic şi social :))

R.C.: Vom fi vreodată un popor cu adevărat fericit?

Bogdan: Probabil…

Andi: Chiar vorbeam zilele trecute cu Bogdan şi ziceam că avem ghinionul, ca popor, să fim prea isteţi ca să fim cu adevărat fericiţi :)) Eu zic nu.

R.C.: Două-trei cuvinte de final…

 

Mulţumim pentru interviu, vă invităm să ascultaţi Yelllow (cu 3 de “L” ) pe www.myspace.com/yelllows

Dacă vreţi să vă păstraţi în loop, subscrieţi pe pagina de facebook :

www.facebook.com/yelllows

ASTERO, scurt şi la obiect

• Interviu, Promo •

Am primit cadou albumul lor. Nu ştiam cine sunt. L-am ascultat, mi-a plăcut, am dat un mesaj. Am aflat informaţii (cu liniuţă, nu în formă literară  🙂 ):

-trupa Astero a început să „prindă formă” în iarna lui 2008, cu Laura la voce, Claudiu la tobe şi Vlad la una din chitări (erau două pe atunci). Între timp, al doilea chitarist s-a retras, la fel şi basistul, care a fost înlocuit de Jojo, ajungându-se la formula actuală.

-au început mai serios concertele în toamna-iarna lui 2009, având până în momentul de faţă peste 30 de cântări live la activ.

-au câştigat în vara lui 2010 ediţia a doua a concursului RockBattle.

-s-au calificat în finalele concursurilor Stufstock, Rocksin şi GBOB Romania.

-au fost nominalizaţi de revista Metalhead la titlul de Best Alternative Newcomer

pentru 2010 (rezultatele se anunţă în februarie).

–Ajutor, una dintre piesele de pe Voi, noi şi maimuţele (n.r.: acesta este primul album scos de trupă) a fost difuzată pe CityFM.

-se pregătesc pentru filmarea unui videoclip şi în perioda aceasta compun pentru al doilea album.

-lucrează intens şi la propriul site, care va fi lansat în urmatoarea lună.

Restul le puteţi afla de pe pagina lor de myspce, www.myspace.com/trupaastero    Noi am pus câteva întrebări şi am primit o tonă de răspunsuri. Mulţumim trupei Astero pentru interviu!

RevistaCioburi: Cum a început totul?

Jojo: Atunci când într-o noapte fierbinte spermatozoidul câştigător a ajuns la mama-ovul şi s-a produs extorsiunea degajamentului sinergetic care peste 9 luni a dus la naşterea mea.

Claudiu: Alţii de ce pot şi noi nu am putea?!?!+Vrem şi noi!!!= ceea ce facem astăzi în plan muzical.

Vlad: A început cum încep toate lucrurile în domeniul ăsta – cu o repetiţie.

Laura: Din prieteni în prieteni, am aflat unii de alţii şi ne-am adunat, mânaţi de pasiuni comune 😛

R.C.: Cine v-a marcat existenţa muzicală?

Jojo: Părinţii mei, atunci când mă obligau şi mă bateau să fac muzică.

Claudiu: Muzica pe care o asculta taică-miu, la casetofon, apoi muzica pe care o asculta frate-miu şi, în final, muzica pe care o ascultam eu.

Vlad: Un tip al cărui nume nu îl ştiu, într-o tabără în care am fost când eram mic-mic de tot, care cânta la chitară; când l-am văzut mi-am spus că e un lucru pe care mi-ar plăcea să îl fac şi eu. Apoi, muzica de la magnetofonul părinţilor şi, mai târziu, de la casetofonul meu.

Laura: Metallica, Pantera, Alice in chains, Guns&roses etc.

R.C.: Cum se traduce „ASTERO”?

Vlad: ASTERO se obţine în felul următor: se ia expresia „Emotional Range Of A Tea Spoon”, se extrag iniţialele cuvintelor din expresie şi se amestecă bine.

R.C.: Sunteţi mai buni decât alţii?

Jojo: La pat?

Claudiu: Fiecare este mai bun decât celălalt. Totul depinde de standardele şi gusturile celui care te ascultă.

Vlad: Suntem mai buni decât unii şi mai slabi decat alţii. Important e că celor care ascultă muzica noastră să le placă îndeajuns de mult încât să spună că „unii” sunt mulţi şi „alţii” sunt puţini.

Laura: Avem coaiele mai mari :)) Nu suntem proprii noştri lăudători şi oricum ţine foarte mult de gusturile muzicale, ştim doar că suntem fiecare foarte buni la ceea ce facem şi atât contează, comparaţiile cu alţi artişti sunt inutile şi neconstructive.

R.C.: Cum apar versurile?

Claudiu: Versurile apar, de obicei, după ce avem o linie melodică a unei melodii (intrumentalul şi scheletul piesei). Versurile, în mare parte, sunt compuse de către Vlad cu completări ulterioare aduse de către Laura. Versurile exprimă, de multe ori, trări şi momente ale lui Vlad în care ne indentificăm şi noi şi prin care trecem sau de care am avut parte. De fapt, credem că fiecare om a trecut, trece sau va trece prin aceste stări. Versurile sunt din realitatea de zi cu zi. Sunt versuri în care auditorul îşi poate alege un final, sunt versuri în care unele cuvinte au mai multe înţelesuri, sunt versuri care transmit altceva decât adevăratul sens pe care îl au cuvintele rostite etc.

Laura: Păi, i se nasc lui Vlad pitici mici şi negri în căpşor… şi la un moment dat dau pe afară că nu prea mai e loc… şi încep să fugă în sus şi în jos pe foaia de hârtie până când îşi găsesc fiecare locul şi exprimarea.

R.C.: Care din cele patru sentimente autentice existente se regăseşte frecvent în muzica voastră?

Vlad: Uau, întrebarea asta e adâncă J Dacă prin „cele patru sentimente autentice” te referi la „furie, frică, tristeţe, bucurie”, atunci aş putea spune că se regăsesc toate, mai puţin furia, în proporţii egale. Dacă te referi la altceva, mă declar învins 🙂

Laura: Hm… nu ştiu care sunt toate cele 4… ştiu că sunt dragostea, ura, frica… al patrulea nu-l mai ştiu… din astea… toate, în funcţie de perioadele mai bune sau mai puţin bune din punct de vedere emoţional ale lui Vlad.

R.C.: A fost primul album, ce aşteptări aveţi acum?

Jojo: Al doilea album!

Claudiu: Să fie difuzat la radio. Să avem cât mai multe cântări cu sala plină şi cu lume care cântă melodiile cu noi. Să avem parte de un turneu de promovare reuşit, în 2011.

Laura: Piese multe şi noi… poate un video mic, acolo, şi meschin… pentru ego-ul nostru să putem striga „Hi mom, I’m on TV!” (sau, de fapt, on youtube), şi la cât mai multe concerte! A, şi să mă fac eu bine cât mai repede, ca să le avem pe toate astea 😛

R.C.: Cine sunt maimuţele?

Jojo: Ăia prosti da’ mulţi…

Claudiu: Oricine ne enervează pe „voi” şi pe „noi”.

Vlad: Maimuţele sunt cine vor ascultătorii să fie. Pot fi cei care îi enervează sau cei care nu sunt în aceeaşi gaşcă cu ei sau care nu ascultă aceeaşi muzică sau… Fiecare e liber (şi invitat) să îşi definească singur maimuţele.

Laura: Acei oameni deranjanţi care nu articulează cuvintele şi folosesc expresii de genul „fă” sau „fată” şi care se iau de tine… Îţi mai împrumută pe termen nelimitat portofelul sau telefonul când eşti în transportul în comun, nu înţeleg limba română când le spui că nu vrei să-ţi spele parbrizul etc. Toţi acei oameni pe care am vrea să-i deportăm pe Insula Şerpilor indiferent de etnia lor, pentru că vin în toate culorile şi naţiile genul ăsta de oameni, şi să-i lăsăm acolo să-şi dezvolte propria comunitate fără să o mai intoxice pe a noastră. În principiu, oamenii care se comportă ca nişte maimuţe sau chiar mai rău, că săracele primate nu au nicio vină că le folosim noi drept etalon pentru exprimarea involuţiei unora.

R.C.: Ce înseamnă un concert bun?

Jojo: Un vin bun înainte şi o ţigară după… cu vocalizele de rigoare între.

Claudiu: Din interior : 

– sonorizare bună, să ne putem auzi pe scenă, fără a pleca acasă cu dureri de cap;

– sunetişti cu care ne putem înţelege;

– suport şi susţinere pentru munca depusă din partea publicului;

– pe lângă prieteni, sala să fie plină şi de alţi oameni care ne vor deveni prieteni;

– angrenarea publicului, să participe şi sufleteşte la concert, nu numai fizic (asta depinde foarte mult şi de noi – este un cerc vicios).

– eficentizarea pauzelor dintre melodii;

– să se întindă pe aproximativ o oră şi jumătate, fără a plictisi;

– fetele din backstage J şi sticlele de Havana Club puse la rece lângă o ladiţă cu lime şi un bax de Coca Cola;

– bisuri fără număr, ..umăr, …măr :);

– feedback pozitiv, se acceptă şi cel negativ dacă este unul obiectiv.

Din exterior:

– sonorizare bună, se aplică şi aici;

– să merite banii plătiţi pe intrare, cu alte cuvinte, pe lângă muzică să se poată vedea şi un show;

– spargerea barierei dintre trupă şi public, devenind un tot;

Laura: Atitudine şi energie şi din partea noastră şi din partea celor care ne ascultă, sonorizare bună, prestaţie din punct de vedere muzical corectă din partea noastră şi, dacă se poate să cânte şi poporul cu noi, cu atât mai frumos… A, şi pauze mai scurte între piese.

R.C.: E nasol în underground?

Jojo: Nu ştiu. Nu am mai fost de mult pe acolo.

Claudiu: Underground-ul mi se pare ceva relativ. Din punctul meu de vedere, poţi face parte din underground şi dacă eşti difuzat pe radio sau prin canalele de media. Mie unul, îmi place în underground. Dacă la un moment dat eşti pe „val” şi apoi cazi…nu prea ai unde să cazi şi astfel durerea este suportabilă :). Mai sus de underground, cred că este mai greu să te menţii, la fel cum spun şi bătrânii : „la facultate se intră uşor, mai greu este să rezişti”.  Nu ştiu cum este altfel decât în underground, nu am ajuns „sus”. Cum ajung, te ţin la curent şi apoi facem nişte comparaţii să vedem unde este mai nasol.

Vlad: Eu unul nu văd prea mari diferenţe între underground şi mainstream (de fapt, cred că la noi mainstream nu înseamnă decât că trupa a activat îndeajuns de îndelung şi susţinut încât să fi auzit un număr rezonabil de mare de oameni despre ea). Trupele şi dintr-o parte şi din cealaltă cântă în aceleaşi cluburi, merg la aceleasi festivaluri, sunt ignorate în aproape acelaşi fel de casele de discuri, televiziuni etc. Diferenţa e că dacă eşti o trupă din mainstream vin mai mulţi oameni la tine la concert, eventual sunt dispuşi să plătească şi bilet pentru asta, şi din punctul ăsta de vedere e nasol în underground. În acelaşi timp, să fii în underground e motivant, pentru că vrei să dai ce ai mai bun în tine astfel încât să ajungi în mainstream.. nu ştiu dacă odată ajuns acolo eşti la fel de motivat să te menţii. Una peste alta, e şi nasol, şi mişto în underground 🙂

Laura: Nasol nu… e mai bine decât în mainstream dar sunt mulţi oameni care nu ştiu ce este ăla respect şi nu ştiu cum să îşi respecte colegii de breaslă .. şi în domeniul şi-n zona asta a muzicii ar trebui cu atât mai mult să fim capabili să ne ajutăm unii pe alţii şi să ne respectăm… nu doar să  călcăm pe capete ca să scoatem nişte bani în plus sau să apară numele nostru cu litere mai mari.

R.C.: Există vreo trupă românească pe care o ascultaţi cu o deosebită plăcere?

Jojo: ASTERO.

Claudiu: Da, şi nu numai una, mai multe : Coma, Lună Amară, H8, OCS, EMIL, Paraziţii, în mare parte trupele care, unora, ne-au marcat tinereţea şi care ne-au făcut să ne apucăm de cântat. Mai sunt şi trupe apărute mai recent, de o vârstă cu noi.

Vlad: Coma, OCS, Paraziţii, Lună Amară, mai toate trupele leat cu noi (ca tre’ să stai mereu cu ochii pe concurenţă 🙂 ) şi Astero, că le tot aud piesele la repetiţii.

Laura: Lună Amară, Coma, White walls, Celelalte cuvinte, Tiarra etc.

R.C.: Vă vedeţi primind pensie?

Jojo: De la guvernul canadian, da!

Claudiu: Dacă o să am o bătrâneţe fără boli şi fără singurătate, cu o casă mare plină de nepoţi şi animale…da, m-aş vedea. Chiar mi-ar plăcea. Dacă nu o să le am pe acestea, mă mai gândesc şi poate fac un bine statului şi tânărului contribuabil  şi renunţ la pensie, într-un fel sau altul.

Vlad: Sincer? Nu prea.

Laura: Eu ca arhitect o să ies cu picioarele înainte din meseria asta. Dar oricum, prea bătrână nu vreau să ajung, căci ideea de a avea nevoie de ajutor să mă ridic de la masă sau din pat mă scârbeşte.

 

R.C.: Ce este România?

Jojo: Un soclu de muşte.

Claudiu: „România este o ţară frumoasă, păcat că este populată”. Ştiu că şi noi facem parte din populaţie dar în sinea mea, încerc pe cât posbil să fac parte din minoritate şi să nu mă amestec cu restul. O mizerie, de care nu putem scăpa şi cred că ne complacem aşa, sau…cum am auzit din gura marelui „guru” Dan Diaconescu : „cei care au avut posibilităţi să plece, au plecat, cei care nu au avut, au rămas şi s-au resemnat” .

Vlad: România este o ţară ca oricare alta, românii în schimb sunt cu totul speciali…

Laura: Habitatul maimuţelor din păcate, mult potenţial exploatat foarte prost, şi ca oameni, şi ca teritoriu.

R.C.: În general, votaţi?

Jojo: Da, filmul preferat pe youporn.

Claudiu: Votăm dar degeaba… De fiecare dată ne minţim pe noi înşină că putem schimba ceva prin vot…

Vlad: Nu prea votez, s-a întâmplat de vreo două-trei ori până acum să mă duc până la secţie să pun ştampila. Nu văd de ce m-aş duce dacă am mereu de ales doar între „cel mai rău” şi „credeai că ăla e cel mai rău?”..

Laura: Uneori da, uneori nu, am votat când am vrut să-mi spun părerea într-un sens, chiar ştiind că nu va ieşi cel votat de mine… Dar până la urmă e vorba de exprimarea propriei păreri şi alegeri, nu de calcule că hai să-l votez pe ăsta că oricum el o să iasă… Dacă ar face toţi aşa poate ar ieşi puţin diferite rezultatele alegerilor.

R.C.: Viaţa chiar bate filmul?

Jojo: Oooo… am eu nişte cunoştinţe de la Chişinău care bat filmul preferat.

Claudiu: Viaţa chiar bate fimul, depinde de cum ţi-o regizezi sau de cum îţi este regizată. De asemenea, depinde ce categorie de filme preferi. Dacă îţi plac filmele de comedie, şi încerci să duci şi tu o viaţă ca în aceste filme s-ar putea să ţi-o iei şi să devii tu cel la care se uită unii ca la un film de comedie.

Vlad: Depinde de film şi depinde de viaţă dar, în mare, cred că dacă viaţa s-ar întâlni pe un teren de fotbal cu filmul, la fiecare reluare s-ar vedea alt câştigător.

Laura: Depinde, ca drame umane da, clar. Ca siropisme şi abureli amoroase – nu.

R.C.: O notă de final, vă rugăm.

Jojo: SOL.

Claudiu: Notă: răspundem de tot ce am scris mai sus :).

Vlad: Veniţi, oamenilor, la concerte!!

Laura: Pentru public: susţineţi artele autohtone! Copii, go to school, frecaţi-vă părinţii la creieri să vă găsească activităţi extraşcolare mai bune decât spartul seminţelor în faţa blocului şi apucaţi-vă de citit şi altceva decât revistele de cancan (mai ales pentru fete).

Să-mi fur una!

• Aberația de intelect, Promo •

   Aflaţi în plină criză a buzunarelor dar şi a ideilor năstruşnice, specialiştii ingineri ai Revistei Cioburi s-au gândit că e mai bine să fure câteva ore de somn, visând la bunăstare şi înţelegere cu fetele de la departamentul de resurse umane. Dar, aşa cum România este o ţară civilizată, exact în acelaşi mod se va întâmpla acuplarea la care visează ochelariştii din redacţie. Ca atare, distinşii domni s-au apucat din nou să răsfoiască printre teancurile de scrisori lăsate de porumbei în balconul plin de cutii de bere goale şi coji de parizer, sperând că măcar o admiratoare îşi doreşte intens să participe la o sesiune de autografe a băieţilor. Însă, tot ce au găsit a fost o nouă serie de întrebări ale căror răspunsuri plutesc undeva, în eter.

   Aşadar, să le fie ruşine cleptomanilor pentru ceea ce sunt. Şi să răspundă ei cititorilor, că noi nu ştim. Deci, să ne fie şi nouă ruşine:

 

-Cleptomanii îşi fură propria căciulă?

-Dacă sunt enervanţi, cleptomanii şi-o pot fura?

-Somnul îi fură pe cleptomani sau cleptomanii fură somnul?

-Cleptomanii se pot abţine să nu fure câteva minute?

-Cleptomanii îşi dau seama când fură inimi?

-Cleptomanii fură ouăle de sub cloşcă sau cloşca de pe ouă?

-Pentru cleptomani ce a fost mai întâi: oul sau boul?

-Cleptomanii fură meserie oricum sau doar dacă este brăţară de aur?

 

 

E în regulă, nu ne-am furat-o. Aşa eram noi, fără minte.

Interviuri din casă. Ca să sară dinţii.

• Aberația de intelect, Promo •

Bine v-am regăsit la un nou interviu din casă. Reporterul Revistei Cioburi, deghizat în babuin ratat, a avut ocazia de a intervieva un grup mai periculos decât Chuck Norris când i se fură muierea, un conglomerat de tehnici de supravieţuire, Local Kombat din fundul grădinii, respectiv gruparea neo-ghiolbană Pufuleţii constipaţi. Aceştia sunt o şleahtă de ţărani urbani, însetaţi de mirosul sângelui, şi îşi propun să bată răul rău de tot.

Reporter: Respectele mele, de unde şi până unde Pufuleţii constipaţi ?

Robert (maestru cu 6 dani în halba spartă): Totul a început când taică-miu mi-a oferit prima ţuică. Aveam şase ani atunci. Şi mi-a dat-o pentru că eram constipat, tehnică băbească cică… De atunci, mereu am jucat rolul constipatului, numai să mai primesc un şnaps, ceva… A, da, şi-mi plac pufuleţii.

Bilă (mentorul barosului însângerat): E o metaforă, dom’le, evident. Pufuleţii nici măcar nu au un aparat digestiv. Cei doi termeni din numele grupării pun faţă în faţă frăgezimea pufuleţului care se topeşte în gură şi duritatea căcatului care se întăreşte în cur. Deci, am putea spune că e chiar un oximoron.

Ghidushie (karatist vulcanic, expert în tehnica labei frânte): Pentru că Ştiuletele înaripat era luat deja.

Motzoc (antrenat în torturea mentală prin coji de sămânţă pe buză inferioară): Să mor dacă ştiu. Întreabă-l pe Robert. El a venit cu ideea. Are mintea odihnită.

Şacalu’ (fondatorul “ masacrului cu ochiul minţii” ): Nu!

Pinguinulfurios (consilier pe teme contondente): De la mălai. Prea mult mălai. Şi se pare că nu se împacă cu vodka.

Reporter: De unde atâta ură faţă de răul urban?

Robert: Mie îmi place cel mai mult ura atunci când după o zi de umblat printre gibonii emancipaţi de la oraş, te retragi în cămăruţa ta, împăcat cu tine că ai mai spart nişte ţeste, ai rupt nişte tibii, ai mai sfărâmat un ficat… Momentele în care ştergi tacticos ciomaga de sânge sunt cu adevărat înălţătoare…

Bilă: Din invidie, domnule. Răului îi merge mereu bine. Mai ales la oraş.

Ghidushie: Nu e ură, e ura.

Motzoc: Păi suntem de la ţară. Cum de unde? Iar orăşenii aştia sunt nişte aroganţi.

Şacalu: Nu!

Pinguinulfurios: Ură, rău… Ce-s cuvintele astea? Urban? La mine la Polu’ Sud e alb, e gheaţă, e zen…

Reporter: Daţi autografe des? Vă recunoaşte lumea pe stradă?

Robert: În general, cei care au de-a face cu instrumentele noastre de însemnat nu mai sunt recunoscuţi. Nici de rude, nici de prieteni.

Bilă: Autografe dau doar cu aparatul de pirogravat şi doar pe fesele victimelor de sex feminin. De recunoscut, nu ne recunoaşte nimeni pentru că lucrăm foarte curat, cu toate că, ce-i drept, batem destul de des şi la ochi.

Ghidushie: Dăm autografe pentru fete în general. Cele care ne fac autobuze.

Motzoc: Suntem recunoscuţi mai ales de locatarii din bloc. Autografele le lăsăm în fiecare seară în faţa scării. Fiecare în stilul propriu: eu las coji de seminţe, Robert PET-uri de bere, Bilă muci şi flegme, etc.

Şacalu: Nu! Nu!

Pinguinulfurios: D-aia umblu deghizată. În om. Că dacă sunt în costumul de pinguin e nasol. Se aruncă bărbaţii la picioarele mele, femeile vor să mă f#tă, copiii vor să se joace cu mine. E greu, ce să zic…

Reporter: Care a fost cea mai bună partidă de corecţie fizică aplicată ? Detaliaţi modificările la mimică…

Robert: Este greu de spus. Eu, fiind un perfecţionist, o consider mereu pe ultima ca fiind cea mai bună. Îmi place să cred că evoluez de la un scandal la altul. Desigur, există şi momente unice, rămase melancolic în minte. Vrei să ţi le arăt?

Bilă: Odată am încercat să retuşez conformaţia facială a unui gândac de bucătărie doar cu o furculiţă şi un tirbuşon. Şi pot să spun că am şi reuşit. I-a ieşit un zâmbet mai pronunţat decât cel al lui Jim Carrey.

Ghidushie: Am salvat un boschetar de la moarte. Era să-l lovească maşină dacă nu-l trageam înapoi cu coasa.

Motzoc: Puştiul vecinului de la 3 a refuzat să ne ia nişte ţigări de la colţ. Am fost nevoiţi să îi admonestăm insolenţa. Bineînţeles, aşa… ca-ntre vecini. În prezent ne zâmbeşte cu fiecare ocazie. Îi mai luăm uneori îngheţata sau bomboanele pe care le găsim la el. Chiar dacă plânge, cred că îl ajutăm să devină un bărbat adevărat.

Şacalu: Nu!

Pinguinulfurios: Dacă detaliem transformăm revista înt-una cu specific XXX. Credeţi că e cazul? Şi, oricum, nu sexul vinde, nu-i aşa?

Reporter: Credeţi că sunteţi nişte super-eroi? Ar trebui să vă perceapă lumea în acest fel?

Robert: Având în vedere că reuşim să modificăm structura osoasă în timpi foarte scurţi de reacţie, da, am putea fi percepuţi în acest mod. Dar mai degrabă suntem super-eroi pentru că reuşim după fiecare PET de bere să purtăm chiloţii peste pantaloni.

Bilă: Nu, nici vorbă. Mai trebuie să se încheie multe cicluri, să mai curgă mult sânge până atunci.

Ghidushie: Evident. Suntem nişte salvatori ai omenirii.

Motzoc: Evident. Promovăm valorile păturii sociale majoritare. Glorificăm omul simplu, aşa cum l-a lăsat mă-sa. Tabula rasa.

Şacalu: Nu!

Pinguinulfurios: SuperWomen!

Reporter: Aţi lovit şi oameni nevinovaţi? Dacă răspunsul este pozitiv, de ce?

Robert: Cine este nevinovat să arunce primul cu piatra. Bă, glumesc, poate-ţi f#t una!

Bilă: Mă tem că la această întrebare nu pot să răspund în cadrul acestui interviu. O chestiune sensibilă ca aceasta nu voi accepta să o dezbat decât la Capatos în emisiune.

Ghidushie: Câteodată. Mai scapă karata, nu le pot controla pe toate când închid ochii.

Motzoc: Poate ţi se va părea desuet. Însă la noi la ţară e o vorbă: nu poţi face o omletă fără să spargi nişte ouă. E important totuşi să fie ouăle altcuiva.

Şacalu: Nu !

Pinguinulfurios: Dom’le reporter, se vede că şi dvs. sunteţi constipat. Că v-aţi chinuit ceva să căcaţi întrebările astea.

Reporter: Credeţi că mişcarea dumneavoastră se va extinde pe viitor?

Robert: Nu, nu cred. Noi asta urmărim: să rărim populaţiile de giboni de la oraşe. După aia o să ne oprim şi o să bem o Cola.

Bilă: Nu ştiu frate, întrebă-l pe şefu’ de proiect!

Ghidushie: Sperăm, căci am cam obosit, ne dor şi pe noi toate cele.

Motzoc: Prietene, de unde vii? Păi cât mai vrei să se extindă? Reprezentăm peste 90% din populaţie!

Şacalu: Nu!

Pinguinulfurios: Mişcare pe verticală, orizontală, diagonală, în plan sau în spaţiu?

Reporter: Eu, recunosc, am violat în trecut un câine mic şi nevinovat, ar trebui să-mi fie frică? Îmi veţi face ceva?

Robert: Frate, ai violat un câine? Şi i-ai făcut antirabicul după aia?

Bilă: Da!? Interesaaant… Nu cred că ar trebui să-ţi faci probleme. După câte îmi dau seama cred că ai violat acelaşi câine pe care l-am interogat şi eu într-un scandal amoros cu nişte mâţe deşănţate, cu mult mai târziu, după ce se făcuse ditamai dulăul. Şi profit de ocazie să-ţi spun că ulterior am avut o discuţie amicală cu el în care îşi aducea aminte cu nostalgie de tine.

Ghidushie: Dacă nu era mort nu se pune.

Motzoc: Depinde pe cine cunoşti.

Şacalu: Nu !

Pinguinulfurios: Dacă ai violat un câine mic să înţeleg că ai şi unealta pe măsură. Eu nu ţi-aş mai face nimic. Că ţi-a făcut natura. Sau, de fapt, nu ţi-a făcut.

Reporter: Un mesaj pentru cititori, de încheiere.

Robert: Bă, tu să nu mă dai la ziar că-ţi ard una!

Bilă: Dacă intraţi în vreun bucluc, cereţi la alimentară pufuleţi presăraţi cu praf de ciment. Sigur o să vă întărească.

Ghidushie: Feriţi-vă de umbre şi de seminţele de dovleac.

Motzoc: Vineri seara vă invităm la un grătar în spatele blocului. Fiecare îşi aduce PET-ul lui de bere.

Şacalu: Nu!

Pinguinulfurios: Felicitări celor care au ajuns să citească până aici. Sigur nu aveaţi ce face, nu? În acest caz vă acordăm premiul de sado–maso.

Interviu din casă. Pardon, din bătătură

• Aberația de intelect, Promo •

Sâmbăta trecută, aflat în vizită la un văr mai îndepărtat dintr-o comună din sudul ţării, reporterul nostru a avut şansa de a fi martorul unui eveniment cultural inedit. Rămaşi de curând fără discotecă în comună, pentru că fiul primarului a vrut neapărat să-şi facă un club modern – aşa cum a văzut el la oraş, la Slatina – flăcăii, mânaţi şi de o curiozitate sadică a oaspetelui de la capitală, au ales să-şi petreacă seara de sâmbătă altfel ca de obicei. Aşa se face că s-au pomenit la căminul cultural, unde în săptămâna cu pricina avea să se ţină seara dansului popular, avându-i drept capi de afiş pe cei de la Ansamblul folcloric de dansuri populare “Căluşarii din Ciobâta”, care, fie vorba între noi, la cât de dezastruos dansează nu mai au nevoie de nicio prezentare.

Cum cu aşa halal de dansatori nu te întâlneşti în fiecare zi, imediat după terminarea spectacolului reporterul de investigaţii săteşti al Revistei Cioburi şi-a intrat în rol şi a solicitat vedetelor rurale un scurt interviu, aşa cum nici măcar Marioara Murărescu nu l-ar fi putut realiza, chiar în culise, printre lăzile prăfuite pline cu tot soiul de recuzite ale spectacolelor de odinioară, în mirosul înţepător de opinci încinse şi transpiraţie.

Aflaţi într-o criză acută de notorietate, aşa-zişii dansatori au acceptat. Ce-a ieşit va schimba cu siguranţă percepţia asupra dansului popular românesc. În rău, firesc.

.

Reporter: Ce dracu’ bă băieţi, chiar n-aveţi altceva de făcut decât să ţopăiţi în jurul unui băţ?

Robert (Dansator; responsabil cu chiuiturile): Da, pentru că greutatea băţului mă obligă să ţopăi în jurul lui. Uneori ţopăie el în jurul meu dar atunci este o urmare firească a smotocelilor şi cocoşelilor nocturne. A-propos, ce ochi frumos ai…

Bilă (Dansator; responsabil cu sincronizarea genunchilor):  Băi, băi, stai puţin. Deci, cum a fost de fapt… Ne-am apucat de dans după ce-am pierdut finala cupei satelor la moţăit sincron. Am zis să ne mai dezmorţim şi noi oasele. Chestia asta cu dansul e doar ceva temporar. Vedem noi ce-om face după ce terminăm  turneul ăsta.

Ghidushie( Dansator; responsabil cu mixarea paşilor): Aş fi preferat s-o fut pe fiică-ta, dar nu ştiu unde stai, aşa că ţopăi energic ţinându-mă de băţul lui Bilă.

Şacalu’ ( Dansator; responsabil cu mânuirea măciucii): Eu nu ţopăi, eu sunt stapânul maciucii şi ăştia toţi se învârt în jurul meu.

Motzoc (Maestru coregraf; instructor de educaţie metafizică): Mă tem că nu înţelegeţi adevărata valoare a dansului popular. Deşi poate părea o simplă ţopăială în jurul unui băţ, dansul popular reflectă autodepăşirea condiţiei umane şi defineşte omul social ca animal gregar conştient de sine şi de rolul său în grupul căruia îi aparţine.

Pinguinulfurios (Cârmaci; responsabilă cu ţinerea de ritm): Eu pot să ţopăi doar în jurul cozii.

.

Reporter: Dansaţi execrabil. Cum reuşiţi?

Robert : În primul rând că ceea ce vedeţi nu este ceea ce pare. Toată lumea crede că dansăm dar, de fapt, mişcările noastre derivă din faptul că de fiecare dată, ca un făcut, ne apucă emoţiile cum ne suim pe scenă. Unii caca, alţii pipi. Şi de aici dansul, mă înţelegi?

Bilă : Mă miră că întrebi. Credeam că se simte cu ochiul liber influenţa stilului Vanilla Ice.

Ghidushie: Domne, aicişa eu nu dansez, aşa e mersul meu!

Şacalu’: Acum nu dansez, chiar îmi vine să mă cac da’ nu pot să plec cu măciuca… Îţi dai seama că rămân ăştia fără obiectu’ dansului!

Motzoc: Evident că procesul definirii de sine este – aş putea spune – sisific, ceea ce ne arată chiar latura umană a dansatorului, acest demizeu coborât pe pământ pentru instaurarea echilibrului divin-uman. Dihotomic vorbind, percepţia dansului şi a mişcărilor constitutive ale acestuia nu reflectă decât starea emoţional-spirituală a auditoriului.

Pinguinulfurios: Mă uit la băieţi şi-i imit.

.

Reporter: Iese măcar vreun ban sau o faceţi de amorul artei?

Robert : De bani se ocupă Motzoc. El are pregătirea necesară. Am înţeles că vrea să-şi deschidă un nonstop acum, să aibă finanţare pentru proiectul de cercetare cosmică la care lucrează seara, ascuns după pet-urile de bere. Noi doar îl ajutăm să strângă banii.

Bilă : O facem pentru că dă bine la sivi. Nu oricine mai e căluşar în ziua de azi.

Ghidushie: Bani nu ies, da’ avem bătaie cu ăilalţi din satul vecin, a lu’ Bălosu’ din Ghiolbăneşti. Ne antrenăm şi noi jocu’ de picioare că numa’ din Karate îi facem.

Şacalu’: Eu sunt angajat cu ziua. Am cea mai mare măciucă din sat şi dă bine în spectacole când mai luăm fetele la dans! De aia m-au luat băieţii în ansamblu!

Motzoc: Mă declar profund dezamăgit de această întrebare. Măsura financiară a acestui proces profund social dar şi intim individual este total irelevantă. Nu putem cuantifica emoţia şi dezvoltarea spirituală prin metode strict materiale. Imaterialul, divinul uman minimzează, dacă nu anulează, falsa importanţă a materialismului, chiar şi dialectic.

Pinguinulfurios: Plouă cu bani de amor.

.

Reporter: „Floarea din grădină” sau „Tezaur folcloric”?

Robert : Balet cu gâlgâit de somon, vorba tânărului Ghidushie. Eu le prefer mângâiate.

Bilă : Nici una, nici alta. Sunt desuet rău. Acuma în vogă e „Fermier. Caut nevastă!”

Ghidushie: Podul de flori cu Mărioara Murărescu.

Şacalu’: „Fermier. Caut minoră”; prezintă Marioara Marmurescu, fostă tezaur într-o grădină.

Motzoc: Ambele variante sunt doar metode, unelte care ne orienteză în siajul vieţii. Efectele spirituale asupra participantului la eveniment au relativ acelaşi scop. Deci, a-priori nu putem discuta de o alegere în sine, cât de evoluţia expectată la nivel individual şi social.

Pinguinulfurios: Viaţa satelor.

.

Reporter: Situaţie: Sunteţi în timpul unei reprezentaţii şi cineva dintre voi, să zicem Şacalu’, se împiedică din greşeală de băţ. Cum depăşiţi momentul?

Robert : Ha, ha, ha! Ultima dată când s-a împiedicat Şacalu’ de băţ a fost cutremur în Chile! Întrebaţi-i pe oamenii ăia dacă au depăşit momentul. Noi doar ne-am uitat la ştiri.

Bilă : Nu facem nimic. Îl lăsăm să se facă de râs.

Ghidushie: Depinde al cui e băţul şi depinde cu ce parte a buzelor se împiedică. Deseori îl dăm cu ir pe la vânătăi.

Şacalu’: Ce vă mai distraţi… Ce să mai depăşească momentu’, nu te uiţi şi tu în ce mă împiedic? Ăstia e invidioşi pă mine! În afara de Motzoc… Ăsta cu meta-fizicu’ lui nu e uşor de impresionat cu evenimente de genul ăsta!

Motzoc: Un astfel de eveniment este total neverosimil. Improbabilitatea acestuia vine chiar din însuşi răspunsul de la cea de-a doua întrebare. Acest individ, Şacalu’, nu se împiedică. Actul în sine nu poate reflecta decât percepţia eronată a auditoriului. Dansatorul nu se împiedică, el doar reflectă cursul firesc al existenţei, într-un format sinusoidal cu sincopele recunoscute social de orice conştiinţă umană. Practic, nu există un moment în sine care trebuie depăşit, evenimentul în sine descriind reprezentaţia ca un tot unitar, firesc şi definitoriu pentru viaţa fiinţei umane.

Pinguinulfurios: Şacalu nu se poate împiedica din greşeală. Doar dacă nu-şi prinde cingătoarea în jurul brâului să-i susţină băţul există riscul de accidente.

.

Reporter: V-aţi spălat vreodată opincile? Sau voi dansaţi în bascheţi Converse?

Robert : Eu nu spăl nimic, din principiu. De ce crezi că ţi-am dat masca de gaze pentru interviu?

Bilă : Atunci când repetăm, dansăm cu cizme de cauciuc pentru că la noi în curtea de repetiţii este mult noroi. În timpul spectacolelor purtăm balerini fosforescenţi pentru a ne putea repera pe scenă în cazul în care cade curentul.

Ghidushie: Eu am o pereche de şlapi cu arcuri pentru detentă.

Şacalu’: Nu port opinci, port ghete cu întărituri că mă calcă ăştia pe bombeu de 2500 de ori pe zi. Să-mi bag io p#la în repetiţiile voastre bă!

Motzoc: Consider că aceste întrebări sunt superficiale. Deduc că importanţa unui astfel de eveniment nu este nici măcar intuită de dumneavoastră. Revin cu insistenţă asupra evidenţei că o astfel de pregătire prealabilă (spălarea opincilor) – deşi reflecţie a curăţirii rituale de inconsistenţe spirituale – nu reflectă mesajul autentic al dansului popular. Dansul nu poate reflecta decât viaţa intimă şi socială, iar încălţămintea constrânge privitorul la meditaţia asupra materialismului efemer, superficial orientat către deşertăciune.

Pinguinulfurios: Opincile nu. Doar rufele. Există o pereche magică de pantofi dansatori pe care-i ţin bine să nu-i fure Şacalu.

.

Reporter: Mai e dansul popular ce-a fost odată?

Robert : Nu ştiu, că eu nu-s din satul ăsta. Poate ştie Motzoc, că el a învăţat alfabetul.

Bilă : Nu ştiu cum a fost odată pentru că nu am găsit înregistrări datate din acea perioadă  pe Youtube. Iar arhivele din TVR sunt sigur măsluite.

Ghidushie: Asta-i o întrebare de rumegat la ea timp de două cicluri de iapă.

Şacalu’: Dansul e popular dar dansul popular nu mai e pupular cum era odată popular… Acum mai e doar p#la din popular! Ia repetă de câteva ori popular să vezi că rămâi cu ea în gură! Ha ha ha! Ce glume de intelectual am în mine! Zi tu Motzoc cum e cu ramasu’ în gură?

Motzoc: Actul în sine, după cum spuneam, nu reflectă decât realitatea autentică a cotidianului, fie perceput gregar, fie individual. Prin urmare, deşi formele pot diferi ca exprimare în sine, ideatic vorbind dansul reflectă acelaşi eveniment major din existenţa conştiinţei, adică viaţa.

Pinguinulfurios: Dacă mai e dansul sau dacă mai e popular? Costumul: acelaşi costum de disco – agăţat, freza de gel – impresionat, dansul: la fel, nimeni nu ştie paşii dar ţopăie, muzica: nimeni nu înţelege dar toată lumea cântă.

.

Reporter: Cum e cu priza la mândre? Impresionaţi pe cineva cu ţopăiala asta a voastră?

Robert : Nu, de obicei noi suntem cei impresionaţi. Şi atunci zbrrrrr!, aruncăm pupăza direct în scorbura jupânesei. Atunci sunt momentele când ne împiedicăm de băţ…

Bilă : Pică, pică şi mândre… Dar trebuie să ai răbdare. E ca la pescuit. Uite, eu am la activ trei cuceriri: două casieriţe obeze şi o mămăiţă senilă care mă tot confunda cu bărbat-său înainte să plece pe front.

Ghidushie: Ocazional, când le mai lovim cu băţul. Priza e deseori scurta … dar la obiect.

Şacalu’: Cum e cu piz#a la mândre? Stai aşa că n-am înteles… Bah tu ori eşti vreun neiniţiat şi vrei să furi din experienţa ăstora mai bătrâni? Aaaa… priză, păi zi aşa mă reporterică! Eu personal impresionez prin forţă, mărime şi greutate, plus alte legi ale fizicii pe care tu nu le poţi înţelege! E vorba de legile atracţiei şi ale frecării care combinate dau naştere la arderi intense.

Motzoc: Repet. Obiectivul unui astfel de act nu este acela de a aprofunda

materialismul, superficialitatea imanentă zilelor noastre. Scopul este unul profund intim, total desprins de constrângerile sociale aşa cum le înţelegem astăzi.

Pinguinulfurios:私は肯定的な結果があるほとんどの回。 誰も望んで私に乗ること

.

Reporter: Cine este cel mai împătimit dansator?

Robert : Eu sunt cel mai împătimit. Şi mi se mai spune cel mai tare dansator în şezut, pe scaun. Se opresc ceasurile când îmi sincronizez picioarele.

Bilă : Motzoc, evident. A ajuns la performanţa să danseze numai din sprânceană.

Ghidushie: Sunt doi: Robert şi Şacalul. Când dansează ei stă timpul în loc.

Şacalu’: Robert când face dansul piticului din Twin Peaks.

Motzoc: Într-adevăr, o întrebare extrem de interesantă. Cred că cel mai împătimit dansator este cel care încă nu a definit pentru sine echilibrul divin-uman de care vorbeam mai devreme. Această căutare asiduă este reflectată de chiar implicarea emoţională în act. De obicei, dansatorul echilibrat cunoaşte discreţia şi o oarecare detaşare de act. Realitatea acestuia este definită de o mai extinsă amplitudine şi semnificaţii mai bogate.

Pinguinulfurios: Pantoful dansator.

.

Reporter: V-ar interesa o colaborare cu Michael Flatley? Ce-ar avea de învăţat irlandezul de la voi?

Robert : Orice irlandez ar învăţa de la noi că ţinţi-rinţi spală dinţii!

Bilă : Nu. Mie-mi place Rednex.

Ghidushie: Cum să bea Guinness din troacă.

Şacalu’: M-ar interesa o colaborare cu trupa lui! Ai văzut bă Motzoc ce le joacă picioarele la fetele ălea? Văleu!!!

Motzoc: Iată un exemplu de dansator împătimit care descoperă câte puţin divinul de care are atâta nevoie pentru redefinirea umanului său. Binenţeles, o colaborare cu acest dansator nu poate fi decât bine-venită. Consider că nu are decât de câştigat dacă s-ar alătura ansamblului nostru folcloric.

Pinguinulfurios: Oac oac dirii dirii dam.

.

Reporter: Hai, faceţi paşi!

Robert : Stai, dom’le, să mai beau o bere, două… Nu pot chiar aşa…

Bilă : 1,2,3, π… 1,2,3, π..

Ghidushie: Hai să mi-o vezi în ciorbă într-o zi de post!

Şacalu’: Marş că te pleznesc!

Motzoc: Pace ţie!

Pinguinulfurios: Fâl – fâl! Fâl – fâl!

Interviuri din casă. Ca să treacă primejdia.

• Aberația de intelect •

Reporterul de investigaţii periculoase al Revistei Cioburi a aflat de la sursele sale de curent că undeva prin zona redacţiei îşi desfăşoară în mare secret activitatea o organizaţie paramilitară de români-români, specializaţi în distrugerea turnurilor, eliminarea cailor şi capturarea nebunilor. Scopul lor este de a instaura monarhia, cu orice mijloace şi nu se dau în lături să folosească nevinovaţi pe post de pioni. Se intitulează Mişcarea Şahiştilor Mascaţi şi trăiesc printre noi, ceea ce ar trebui să ne dea de gândit. Sau măcar de băut.

Urmăriţi în continuare discuţia pe care reporterul revistei noastre a purtat-o într-unul din avanposturile organizaţiei amintite mai sus, respectiv sub o masă de şah din parcul Carol. Ferea!

Reporter: De ce m-aţi băgat sub masă?

Robert (alias Robi Wan-Kenobi, lider de grup): Pentru că, nu-i aşa, într-un final ajungem sub pământ şi atunci trebuie să o luăm treptat: întâi sub masă, apoi sub  papuc (sau invers, nu mai ştiu exact), mai apoi sub parterul spitalului, la identificare, şi în cele din urmă la doi metri sub nivelul mării. Să te obişnuieşti, de aia.

Bilă (alias Roacheru’, responsabil cu neliniştea): Nu pot spune exact. Încă nu ştiu dacă este vorba de o nouă conspiraţie sau de o mai veche constipaţie.

Şacalu’ (alias Şacalu’, mai mare decât caii): Comentezi sau asa eşti tu curios ca o fată mare în faţa p#lii?

Ghidushie (alias Kasparov jr., înalt cât un turn): Pentru că pot, pentru că-ţi place.

Adriana (alias Pinguinulfurios, militantă împotriva nebunilor): De-aia. Pentru că am făcut karate. 注目

Diana (alias Deedee, bolnavă): He, he, poate prestezi şi tu ceva. Bolnavă, bolnavă dar sufletul tot cere. Pe lângă asta, trebuie să avem grijă când vorbim, răul ne pândeşte la suprafaţă.

Reporter: De unde până unde Şahişti?

Robert: Din moşi strămoşi. Primul a fost Gânditorul de la Hamangia iar noi suntem urmaşii lui. Gândim mai tot timpul, mutăm piese. În special piese de mobilier. Eu lucrez la o fabrică de mobilă, ştiţi…

Bilă: E o poveste mai lungă. Încă de mic copil am fost fascinat de prepeliţe. Aşa că m-am rugat de părinţi până mi-au luat o trotinetă. Apoi mi-am cumpărat şi prima minge de 35. După prima zi de şcoală am înţeles că politica nu este de mine. Aşa că m-am hotărât să devin şahist.

Şacalu’: Ce căcaturi de întrebări poţi să pui… Încă nu m-am edificat în privinţa ta şi a curiozităţii tale aşa că nu îţi răspund nici la întrebarea asta.

Ghidushie: Nepricepându-mă la fotbal, seminţe şi alte măcării, am avut de ales între două sporturi când eram mai mic: şahul si barbutul. Cum nu am noroc la zar…

Adriana: De la „Ş” până la „I” prin „a”, „h”, „i”, „ş”, „t”.

Diana: Aşa îşi zic oamenii ăştia de când am venit aici, eu vroiam sa joc o tablă. I-am vazut cu tablele în mâna dar apoi mi-am dat seama că făceau curat. M-am păcalit. Dar nici nu plec, că e frig. Stau pâna vine primăvara. Şi aşa sunt sensibilă.

Reporter: Ce aveţi cu caii?

Robert: Cu caii am o problemă de când eram mic. Fiind mai crăcănat, am fost luat peste picior de ţâncii de la şcoală, că vezi doamne m-am născut pe cal. Şi mi-am propus să extermin toţi caii numai ca să le demonstrez că nu mă puteam naşte pe un cal. Serios, nu râdeţi…

Bilă: N-am nimic cu caii. Ba chiar mă distrează, mai ales cei care sar peste piese cu penisul în erecţie.  De ce crezi că pionii au cască de protecţie pe cap?

Şacalu’: Acum chiar că te iau la palme… Cine p#zda mă-tii te-a trimis pe tine să ne spionezi, măh? Băh, dacă stăteam acum în picioare şi nu sub masa asta de beton, îţi arătam eu ce am în comun cu caii!!!

Ghidushie: Nu îi idolatrizez, nu sunt ecvestru. Totuşi, ştiu destule posesoare de plăci tectonice care i-ar iubi de vreo două-trei ori.

Adriana: Exceptându-l pe Şacalu  care e mai tare decât caii.

Diana: Cu caii nimic dar ŞaCalu mă scoate din sărite. Nu ştiu exact care-i motivul. Cred că e el talentat. Oricum nu pot spune mai mult în public, că mă dau afară.

Reporter: Monarhia este o soluţie?

Robert: Da, este o soluţie. Uitaţi-vă la mine, ca lider de grup. Regatul meu poate să confirme. Să confirme că este o soluţie proastă, desigur.

Bilă: Depinde şi de cine ar fi rege. Ca să luăm un exemplu, între regele Mihai şi regele manelelor eu aş alege o cină romantică cu Angelina Jolie. Cu condiţia ca chelnerul să fie Brad Pitt.

Şacalu’: Eşti de căcat, văd că nu te laşi. Cred că până la final fundul tău regal o s-o încaseze grav. Aştept să pui ultima întrebare şi-atunci să vezi!

Ghidushie: Prin Buthan şi la mine în casă! Luaţi aminte: În camera mea eu sunt moţul!

Adriana: Ţinutul glaciar este o monarhie absolută, condusă de către ză unicul Pinguinfurios. Domnesc, nu guvernez. De-aia mă vrea lumea!

Diana: Întrebări mai uşoare nu ai? Mai de fete, aşa. Pâna la urmă neştiind despre ce Doamne iartă-mă vorbeşti, voi incerca să răspund evaziv. Aşa că, daaa, depinde de situaţie. Poate fi o soluţie dar poate la fel de bine să nu fie.

Reporter: Vă urcaţi des în turnuri?

Robert: Nu pentru că eu, de obicei, sunt în pom. Mai schimb pomul din când în când. Când eram mai mic mă suiam în turnurile de la combinatul chimic din oraş, că-mi spuneau amicii să inspir aburul care ieşea pe acolo dacă vreau să devin mai puternic. Copii răi… Ce, ce vă uitaţi la coada mea? Şi nu e coadă, e al treilea picior.

Bilă: Doar când mă apucă sictirul şi mă taie pişarea. Concomitent.

Şacalu’: Eu am rău de înălţime şi nu urc nicăieri, nu vezi că i-am convins şi pe ăştia să mai coborâm un pic de pe băncute?!

Ghidushie: Nu cunosc poziţia, îmi pare rău. Mie îmi place doar pe la spate, între ţâţe.

Adriana: Mai tot timpul. Turnuri de pachete de ţigări şi pahare de vodkă. Noroc că n-am rău de înălţime.

Diana: De ce am face asta? De ce sa ne urcăm în turnuri? Nu am zis că le distrugem? Aaaa… sau vorbeai la modul figurat? Păi aşa da, în fiecare zi ai de urcat câte un turn. Mai drăguţ e când ajungi sus şi te plictiseşti. Tot la modul figurat… Nu, nu asta ai vrut să întrebi?  Bine, eu urc numai până la etajul I, acolo stau.

Reporter: Nebunii nu-şi fac treaba?

Robert: Cu nebunii îţi faci cel mai bine treaba. Ai de făcut o treabă murdară, pac, trimiţi un nebun. Ce, tu te ştergi singur la cur? Şi cine ar face-o pentru tine, nu un nebun?

Bilă: Depinde de dispoziţie. Când se apucă să alerge în zigzag pe terenul de joacă nu-i mai opreşte nici biciul fermecat al lui Şacalu’.

Şacalu’: Da! Domnu’ Bilă are dreptate, nu se mai poate cu ei, şi-au luat-o în cap! De câte ori pui căciuliţa pe nebun o să vezi că începe şi se agită, nu te mai înţelegi cu el, atacă la regină şi vomită după două-trei minute… E grav şi se tratează doar cu alcool!

Ghidushie: Îi vedem la ştiri. Îşi fac treaba cu vârf şi îndesat. Aţi văzut hipopotamul? Tocmai ce m-am ferit de el.

Adriana: Nebuni? Unde? Unde? Ce treabă? Mare sau mică?

Diana: Fac, fac, de aceea incercăm să îi capturăm. Să facă şi la noi cineva treabă. Fiind nebuni nu pun prea multe întrebări şi ne descurcăm mai uşor cu ei. Cei sănatoşi au prea multe de zis şi nu ştiu ce să le răspund.

Reporter: De ce vă ascundeţi?

Robert: Nu ne ascundem, aşa mergem noi.

Bilă: Nu ne ascundem. Ne expunem doar latura care nu se vede.

Şacalu’: De plictiseală!

Ghidushie: Nu mă ascund, sunt invizibil. Dar mă simţi când îţi fac rocada mare.

Adriana: După ce că te-am primit în iglu-ul meu de la Polul Sud, fără hartă, fără busolă, legat la ochi, ţi se pare că mă ascund?

Diana: De oamenii contaminaţi, de oamenii-cereală. Pot face foarte mult rău.

Reporter: Ce vreţi voi, de fapt?

Robert: Eu, ca lider de grup, vreau să ajung prima dată într-un grup. Sex în grup. Dar fără cai.

Bilă: Eu sunt unul dintre nebunii care are gânduri măreţe. Intenţionez s-o ard pe regină.

Şacalu’: Eu vreau să bat pe cineva şi cred că eşti un candidat serios, cu şanse mari să îmi cazi în gheară!

Ghidushie: Nişte simultane cu terţe.

Adriana: Tu să fii sănătos!

Diana: : Eu să beau alcool dar nu pot, sunt bolnavă. Nu ma lasă doctorul. Şi mai vreau ceva dar mi-e ruşine să zic, poate citeşte Mama.

Reporter: Voi fi în pericol după această discuţie?

Robert: O, da! De aici nici musca nu scapă nef#tută!

Bilă: Nu. Doar am spus mai sus că mie mi s-a căşunat pe regină.

Şacalu’: Băh, io acum îmi dau seama că nu vă cunosc, cine sunteţi voi, măh? Aoleu!! Cred că am încurcat masa… Îmi cer scuze. Stai liniştit că pe tine tot te aştept la ieşirea din parc… Aşa, să te dicstrug pisihologic!

Ghidushie: Nu sunt grobian dar nu-mi place să dau şah mat. Ce zici, o punem de-un pat?

Adriana: : Depinde ce înţelegi prin pericol. E atât de alb aici…

Diana: Nu cred. Pe unde o iei spre casă?

Interviuri din casă. Astăzi, casa scării

• Aberația de intelect, Promo •

Reporterul sub acoperire al Revistei Cioburi a reuşit să obţină, în exclusivitate, o audienţă la sediul celei mai obscure formaţiuni politice din zona sud-est europeană, pentru a discuta inteligent cu membrii acestui partid ancestral, protejat în principal de flacăra violet a ochiului de la aragaz. Abordând problematici legate de situaţia tristă a societăţii româneşti dar studiind şi posibilităţi de reglementare a declinului global, reporterul nostru a închegat o discuţie, pe cât de interesantă, pe atât de odihnitoare pentru creierele cititorilor. Aşadar, fiţi geană pe soluţiile de exterminare a săracilor, de decolorare a spaţiilor verzi sau de transformat în mod real râurile în izvoare de bere, miere şi laptişor de matcă, propuse de fondatorii Partidului Pentru Renaşterea Identităţii Corporale:

Reporter: În primul rând, vă mulţumesc pentru această discuţie. Cum aţi pornit la drum, ce v-aţi propus să modificaţi în structura umanităţii?

Dl. Robert (membru fondator, responsabil cu propaganda infantilă): Eu am pornit la drum într-un premergător şi, spre deosebire de colegii mei, am evoluat destul de repede astfel că acum pot să merg, uneori, şi fără. Fără echilibru, desigur. Depinde cât de mult beau… Nu mi-am propus să modific nimic în structura umanităţii dar am reuşit (şi încă nu-mi dau seama cum, s-ar putea să fie o conspiraţie…) să-mi modific structura coloanei vertebrale iar acum sunt fericitul posesor a patru hernii de disc, una mai frumoasă decât alta. Din fericire, încă pot să urinez şi să-mi târăsc piciorul stâng fără să las un şanţ mai adânc de 4 cm.

Dl. Bilă (membru fondator, responsabil cu studii de presă. Presa de struguri): Am pornit la drum cu foamea în glandă şi cu buzunarele goale şi vrem să implementăm un nou model de guvernământ nemaiîntâlnit în nici unul din manualele de filozofie politică – este vorba despre aşa-numitul model fiecare cu pizda mă-sii, care, credem noi, va revoluţiona societatea modernă. În acest sens, zi de zi, de mai bine de zece ani, pregătim cu minuţiozitate o lovitură de stat degeaba.

Dl. Ghidushie (preşedinte şi unic membru al organizaţiei de tineret): sfrrrrr…..

Dl. Motzoc (sponsor al partidului, membru în comitetul de decizie, mare industriaş): Am pornit împins de la spate. Ca de obicei. Mi-am dat seama că nu mai putem trăi într-o astfel de societate în care beţivii să fie ostracizaţi, discriminaţi. Beţivul trebuie să îşi câştige locul bine-meritat în societate, să devină un ideal al tinerilor de astăzi, să asigure continuitatea acestui neam măreţ de alcoolici.

Şacalu’ (membru în comitetul de decizie, responsabil cu dreptul de veto): Eram mic (cam cât domnul Boc) atunci când am pornit la drum şi l-am întâlnit pe domnul Robert,  responsabil cu propaganda infantilă, şi m-am simţit atras de ceea ce promitea dânsul ca voce a acestui partid. Eu nu mi-am propus să schimb nimic, eu doar particip la sedinţe pentru rândurile de bere care se servesc după…

D-na Adriana (responsabilă cu automatul de cafea şi cu scandalurile): Filtrele de cafea! E musai.

Reporter: Ce doctrină urmaţi, pe ce poziţie a spectrului politic vă situaţi?

Dl. Robert: Doctrina pe care încercăm să o urmăm nu este una foarte clară, în sensul că încă mai lucrăm la ea. Avem agenţi prin toate partidele şi încercăm să furăm de la fiecare ce este mai bun, pentru că vrem să avem o bază de aplicare perfectă. Până acum am reuşit să furăm două copiatoare din 1992 de la ţărănişti, un palton de nutrie de la socialişti şi un capac de wc din lemn de mahon de la liberali. Le vom pune cap la cap dar aşteptăm mai întâi să învăţăm cu toţii din partid să citim.

Dl. Bilă: Spre deosebire de marea majoritate a personajelor din eşicherul politic autohton, noi nu împărtăşim doctrina fără ecouri, la cât mai multe zerouri. Ca şi poziţie a spectrului politic, închipuiţi-vă doctrina noastră stând în şpagat cu o labă a piciorului pe extrema stângă, cu cealaltă labă pe extrema dreaptă, lăsând testiculele să atârne într-un mod relaxat, unul pe centrul stânga, iar celălalt pe centrul dreapta. Astfel, direcţia de partid este dictată de cel plasat pe axa centrală, penisul. Marele avantaj al acestei doctrine este că înlăturăm din start abaterile ideologice pe orizontală, vectorul politic putând suferi modificări doar pe plan vertical. Cu alte cuvinte, chiar dacă mergem în sus sau în jos, noi o ţinem înainte.

Dl. Ghidushie: sforrrr…..

Dl. Motzoc: Păi, eu îs de părere că ne aflăm pe drumul cel bun. E bine, adică nu-i rău. Oscilăm, doctrinar vorbind, între sobrietate politică şi turmentare socială. Echilibrul politic, dacă mă-nţelegi, este pentru fătălăi. Cel mai important este să ştii să te orientezi în direcţia în care bate vântul sau damful, după caz. Cred că suntem cei mai realişti membri de partid pe care îi poţi găsi seara la un PET de Timişoreana pe scările sediului partidului.

Şacalu’: Doctrină? Nu cunosc termenul… Ca poziţie, prefer să stau deasupra!

D-na Adriana: Ca şi in spectrul culorilor, să zicem că oscilez între non culori: alb şi negru. Adică pe dungă.

 

Reporter: Aţi avut vreodată candidaţi la vreo funcţie politică? Unde?

Dl. Robert: Da, chiar eu am fost desemnat în nenumărate rânduri să candidez la funcţia de administrator al scării de bloc unde avem sediul numai că de fiecare dată mafia bătrânilor m-a învins. Cu siguranţă că e mâna Partidului Pensionarilor care nu vrea să-i fie divulgate furturile de căldură din caloriferele oprite ale locatarilor. Şi degeaba am făcut nenumărate sesizări la comisia de cenzori pentru că de fiecare dată a apărut câte ceva: ba că a murit unul din membrii din cauza frigului, ba că altul a fost forţat să se ducă la azil, ba că a intervenit o comoţie cerebrală… Coincidenţe? Eu cred că nu! Acum a rămas în comisie o singură bătrână care are cataractă, deci, vedeţi justiţia e oarbă. Dar nu renunţăm.

Dl. Bilă: Înainte ca traseul meu politic să se intersecteze cu cel al partidului din care fac parte astăzi, am candidat de mai multe ori la o funcţie administrativă din partea Partidului nu foarte Popular Creştin Demodat. Dar am pierdut de fiecare dată pentru că a fost alterată carnea de mici. În mod cert am fost sabotat de adversarii politici.

Dl. Ghidushie: sforrrrr….

Dl. Motzoc: Dacă au fost vreodată candidaţi din partea partidului nostru, eu nu mi-i aduc aminte. Deşi, recunosc, într-o dimineaţă m-am trezit în lift cu semnul “VOTAT” pe chelie. Vorba poetului: “M-au făcut copiii om de zăpadă!”.

Şacalu’: Îmi amintesc de unul dintre ei… îl chema Panaitescu, parcă. Am vrut să câştigăm prin intermediul dansului preşedenţia Comitetului de acordare de scutiri de taxe pentru băuturi alcoolice şi tutun… S-a sfârşit prost, candidatul nostru fiind un pic bâlbâit şi peltic, a gustat, de încurajare, circa 500 ml vodka înaintea confruntării finale, pe care a pierdut-o în faţa domnului Strugurel Vârtoşescu,  membru marcant al Academiei de Studii asupra Vinului şi efectelor sale.

D-na Adriana: În copilărie am avut trei găini, un cocoş, un porc şi o raţă care candidau la funcţia de preşedinte al coteţului. Au sfarşit pe rând în stomacele noastre.

 

Reporter: Cărui tip de alegător vă adresaţi?

Dl. Robert: Ne adresăm în primul rând alegătorilor de la parter pentru că dumnealor sunt la baza societăţii de bloc şi e normal, fiind la nivelul solului. În plus de asta, nu le scapă nimic şi doar aşa putem învinge mafia Partidului Pensionarilor, cei care controlează de atâta amar de vreme destinele societăţii în care stăm. Adică unde avem sediul. Şi plus că ne lasă să intrăm de fiecare dată când venim băuţi şi nu avem cheile de la interfon.

Dl. Bilă: Spre deosebire de ceilalţi politicieni, gruparea noastră politică se adresează alegătorilor care au ceva în cap. Nu contează dacă este o bască muncitorească sau o căciulă de astrahan.

Dl. Ghidushie: sforrrr….

Dl. Motzoc: : Ne adresăm oricui ne ascultă. Ultima dată, am pus cearşaful pe mine şi am ieşit în agora disertând despre etica şi logica formală din politica românească. La finalul dimineţii am ajuns acasă fără bani, vin şi ţigări dar acompaniat de un nou membru de partid – Tudora – veselă şi fluturându-şi coada.

Şacalu’: Eu nu mă adresez niciodată şi nu ştiu clar dacă avem alegători în afară de membrii de faţă. N-am câştigat niciodată nimic, deci…

D-na Adriana: Alegătorului culegător de bureţi.

Reporter: Sincer, cât sunteţi de bogaţi? Vă ajunge?

Dl. Robert: Contrar celor aruncate ca zvonuri răutăcioase de către bătrânet, eu sunt foarte bogat cu duhul, fapt care se vede şi din multitudinea subiectelor abordate pe blogul personal (nu vi-l spun căci este urmărit de serviciile secrete şi am reuşit până acum să ascund identitatea adevăratului autor!), ca să nu mai vorbesc de finele analize pe care le pot face. Ultima dată, când am făcut o astfel de analiză, mi-a ieşit ficatul gras, ceea ce, iată, îmi oferă o altă sursă de bogăţie, mai ales pentru perioada iernii. Deocamdată îmi ajunge ce am, o să fac o listă cu ce o să mai vreau şi o s-o pun ca manifest în scară, în locul listei de întreţinere (pe aia oricum nu o citeşte nimeni).

Dl. Bilă: Nu suficient. După cum spuneam la o întrebare anterioară, eu personal am plecat la drum cu buzunarele goale. Am de gând să strâng atât de mulţi bani în cont încât să nu suporte Oracle-ul, încât să se depăşească limita maximă bigint. Din afaceri legale şi modeste comisioane, desigur.

Dl. Ghidushie: sforrrrr….

Dl. Motzoc: Nu bogăţia este măsura acestui partid! Ci justeţea şi ideologia orientată către nevoile maselor. Prin urmare, toţi banii pe care îi avem strânşi sunt şi vor fi investiţi în consumul de alcool, pentru că doar aşa ne putem apropia de popor. Când este omul mai sincer, dacă nu la beţie?

Şacalu’: Eu fac comerţ cu grecii prin intermediul unui amic din Slobozia de Ialomiţa şi am strâns până acum ceva avere. Mă gândeam să mă înscriu şi la emisiunea „Fermier, caut nevastă” dar dacă îmi iau nevastă nu pot să mai răspund la întrebarea nr. 2 , „Vă ajunge?”…depinde de nevastă!!

D-na Adriana: Nu trebuie să ştie lumea, că dacă-mi dă careva cu o piatră-n cap să-mi ia averea?

Reporter: Furaţi? Pe bune, acum…

Dl. Robert: Am furat de la taică-miu pasiunea de a strânge bani albi pentru zile negre numai că, deocamdată, nu am găsit banii. Zile negre sunt din plin, mai ales când doamna Nuţi de la etajul doi ne mai aleargă pe hol cu pechinezul ei, că de ce tot schimbăm becul de pe palier cu unul care nu vrea să se aprindă. Ce vină avem noi că becul nu se aprinde? Deci, da, mai furăm şi becul de pe palier. Pe bune…

Dl. Bilă: Ne mulţumim să furăm doar startul. Apoi, restul vine de la sine.

Dl. Ghidushie: sforrrr…..

Dl. Motzoc: Păi, ce beţiv nu şi-o fură din când în când? Să fim serioşi! Face parte din farmecul vieţii.

Şacalu’: Maxim am zis!!!!!

D-na Adriana: Uneori. Pixuri, post–it-uri de pe la birou. Daa’, aerul pe care-l respir e cu împrumut? Că aş putea că fur şi aer. Îl iau cu găleata şi-l duc în casă.

Reporter: Ar trebui să vă vedem vreodată conducând destinele umanităţii?

Dl. Robert: Da, ar trebui să ne vedeţi. Cu siguranţă că da, sunt sigur de asta. De ce să nu facem şi noi asta? Clar, trebuie s-o facem. La anul voi cere să fiu desemnat candidatul partidului pentru funcţia de conducător al destinelor umanităţii, categoria B. Chiar am carnet, deci nu cred că ar fi vreo problemă. Bine, să nu-şi bage coada iar mafioţii ăştia de pensionari.

Dl. Bilă: Daţi-ne votul de încredere şi vom salva omenirea! Sau dacă nu votul, măcar o armă.

Dl. Ghidushie: sforrrrr…..

Dl. Motzoc: Puteţi să ne votaţi şi să întoarceţi privirea. Crezi că ne pasă? Poţi se te chiorăşti cât vrei… Ce dacă am ochii tulburi, picioarele îmi tremură şi scot sunete indescriptibile? Sunt perfect orientat!

Şacalu’: La cât se bea la şedinţele de partid, cred că destinele umanităţii se pot descurca şi singure, fără mine sau fără noi. Dacă ar fi să conduc ceva, ar fi un camion de bere pe care să-l deturnez către sediul partidului!

D-na Adriana: Băă, voi chiar sunteţi chiori?

Reporter: Aveţi duşmani politici?

Dl. Robert: Prietene, până acum despre cine am tot vorbit? Pensionarii ăştia nenorociţi care ne tot pun beţe în roate, numai să fure ei. Sistemul de la cap se împute, trage şi tu o nară pe hol, nu simţi că pute a moşi şi babe? Ce, ei or să-mi plătească mie pensia? Eu de ce le-aş plăti-o lor?

Dl. Bilă: Da. Shredder şi Vanghelie.

Dl. Ghidushie: sforrrrr….

Dl. Motzoc: Aha. Alcoolicii Anonimi. Şi sunt şi anonimi.

Şacalu’: Am avere, am şi bani dar şi-o mie de duşmani / Intru-n Parlament şi-arunc cu banii, să se-oftice toţi ţăranii / Pot şi duc şi beau şi f#t ca maşina de cusut / O fi politica o curvă da’ şi io i-am dat la m#ie! Scuze că n-am gasit rima la final… Nu că ar avea vreo legatură cu întrebarea dar am vrut să recit ceva pentru prietenii mei care mă susţine!

D-na Adriana: Să moară duşmanii mei de ciudă că se ştiu ei! Sunt cu geana pe ei, că vor să-mi facă de petrecanie. Au pus paparazzi pe mine să apar în Click.

 

Reporter: Pe final, un mesaj către oameni… Convingeţi-i că aveţi coa#e.

Dl. Robert: Păi… A, fără poze? Ok, am înţeles. A, nu în sensul anatomic… Păi, vorbeşte, dom’le, clar. Deci, da avem forţa şi tupeul necesare să schimbăm odată pentru totdeauna administratorul de bloc. Veniţi şi votaţi, chiar dacă nu locuiţi în scară cu noi. Mă rog, în apartamentele din scară, la asta mă refeream. Vă facem viză de flotant şi puteţi vota la urna mobilă pe care o punem chiar noi la dispoziţie. Nici nu trebuie să ieşiţi din case, ne ocupăm noi de tot. Şi nu pupaţi avantaje, da? Nu-i tupeu ăsta?

Dl. Bilă: Nu mai fiţi proşti votând iar şi iar cu aceeaşi politicieni. Fiţi proşti votând şi cu alţii, adică cu noi. Referitor la coa#e, v-am făcut mai sus o prezentare din care reiese clar că acestea atârnă la loc de cinste în ecuaţia doctrinei pe care partidul nostru o împărtăşeşte.

Dl. Ghidushie: sforrrr….

Dl. Motzoc: Fac chetă de un PET! Cine se bagă?

Şacalu’: Aş putea să mă desfac la prohab, ca să faci o poză dar sunt un băiat simţit. E şi doamne de faţă! Ca mesaj către oameni, veniţi să ne vedeţi la şedinţe, le ţinem în Control, miercurea cu Electropolis şi în week-end cu râuri de bere!

D-na Adriana: Pot să-mi îngroş vocea. Şi am sânge-n coa#e mai mult ca mulţi alţii!!!!!

 

 

 

Domnul Ghidushie nu a reuşit să surprindă întrebările noastre deoarece cu o seară înainte participase la şedinţa de partid săptămânală şi, fiind reprezentantul aripii de tineret, pur şi simplu are nevoie de mai mult somn. Şi în curând de un alt ficat…

Interviuri din casă

• Aberația de intelect, Promo •

Doamnelor, domnilor, stimabili cititori ai Revistei Cioburi, iată că a venit momentul să lansăm pe biţi o serie de interviuri, îndelung cerute pe adresa redacţiei, cu cine alţii decât componenţii lotului de aruncat litere, respectiv oamenii din spatele tastaturii de la Cioburi.

Pentru că dânşii sunt iubitori de muzică şi pentru că, la un moment dat, fiecare dintre dumnealor a ars-o aiurea pe lângă sau într-un band, iată că am fost surprinşi să aflăm că, în timpul liber, după cele opt-zece ore petrecute la redacţie (sanchi), ciobarii o freacă într-un garaj, cu instrumentele în mână, încercând să răzbată prin complicata lume a peisajului underground. Într-una din pauzele de ţigară (nu vă gândiţi la prostii) am reuşit să interceptăm răspunsurile dânşilor la întrebările noastre. Voila:

Reporter: Spuneţi-ne, vă rog, cum se numeşte trupa şi ce stil cântaţi.

Robert (zis Robi Wan-Kenobi): Eu în primul rând nu cânt, sunt senior-editor şi i-am dat afară pe Motzoc şi pe Şacalu’. Bine, în prealabil, Şacalu’ şi-a scris demisia voluntar.

Bilă (zis, uneori, şi Trilă): Am căutat mult un nume care să ni se potrivească. Multă vreme ne-am gândit să ne spunem după numele nerostit al câinelui lui Nechifor Lipan, ciobanul din Baltagul. Dar cum nu a fost niciodată rostit nu avem nici noi de unde să-l ştim. Aşa că am convenit să ne numim Trupa fără nume. Sună bine şi chiar ne reprezintă. Ca gen, aş putea spune că abordăm un soi de pop-flok cu accente eRecto.

Ghidushie (zis BOCanci, wtf??): Singur în lanul de porumb. Stilul e nou, arhetip, se numeşte fluieratul mut.

Motzoc (ex-membru, zis Mot’Ottoole): Păi cred că Freaka da Menta. Stilul este atât de comun încât nici nu îl pot descrie.

Şacalu’ (ex-membru, ex în general, zis tot Şacalu’): Cum a zis Robert.

Reporter: Care credeţi că este tipul de ascultător care vă apreciază?

Robert: În general, este tipul de la cablu. Sunt şi tipe, să ştii…

Bilă: Surzii. Întotdeauna am avut parte numai de reacţii pozitive din partea lor.

Ghidushie: Păstrând modestia aş putea spune că… TOŢI. Chiar dacă nu recunosc, fărâma de umanitate din fiecare se regăseşte în jurul meu.

Motzoc: Nu ştiu cine apreciază stilul ăsta. Nu am avut curiozitatea să aflu. Dar bănuiesc că aceiaşi rătăciţi ca şi mine: depresivii, ofticaţii, beţivii, frustraţii… iu gat ză picciăr.

Şacalu: Nu ştiam ca avem şi ascultători….

Reporter: La ce instrument cântaţi?

Robert: Prietene, nu ţi-am spus că nu cânt? De cele mai multe ori îmi desfac pixul şi suflu biluţe de hârtie cu el în ochelarii lui Motzoc, el fiind, se ştie, un sensibil…

Bilă: Eu mi-am descoperit pasiunea pentru muzică în timp ce suflam într-un diapazon improvizat din nişte bucăţi de ţevi de calorifer uitate de instalator, după ce mi-a schimbat caloriferele din fontă. La puţin timp am început să iau lecţii de harpă neconvenţională (un instrument ale cărui coarde sunt confecţionate din fire de coadă de cal sur) de la un maestru desăvârşit al instrumentului din Tecuci, de altfel singurul rămas în emisfera nordică. Actualmente vreau să mă perfecţionez în arta buhaiului, cu toate că uneori mă surprind pe mine cât de bine ştiu să-i cânt în strună neveste-mii.

Ghidushie: Clapsugel în momentul de faţă. Am oarecare prietenii şi cu renumitul cimpoi cu frână.

Motzoc: La coarda sensibilă. (Cine a venit cu întrebările astea? Alo! Redacţia!)

Şacalu: Tobe… mai trebuie să dezvolt, de ce? Ok… mă exteriorizez, mă transform într-un animal… nu cânt extraodinar dar măcar există fundal sonor pentru piesele folk.

Reporter: Când veţi ajunge mari?

Robert: Eu nu vreau să ajung mare. Oamenii mari sunt răi şi îşi bat joc de copii. În plus de asta, va trebui să-mi schimb hainele, pantofii şi nu o să mai am bani de griş cu lapte.

Bilă: Nu ne-am propus să ajungem mari. Am început ca o trupă de anonimi şi suntem hotărâţi să păstrăm aceeaşi direcţie. Scopul comun este ca piesele noastre să devină cât mai necunoscute.

Ghidushie: Ar fi trebuit să fie defectivă de plural, doar eu pot răspunde la întrebare, ceilalţi având deja o burtă matură. Simplu: întotdeauna după ceilalţi.

Motzoc: PLM. Niciodată. Sau poate la pensie.

Şacalu: Eu… aşa sunt, un pic mai mare. Nu înţeleg glumele astea de rahat ale voastre… vreau să spun specia reporter. Te rog frumos să te porţi frumos, dacă nu, te pleznesc!

Reporter: Câştigaţi bani din această activitate?

Robert: Colegii mei aşa îmi spun, numai că în fiecare lună îi ia doar unul. Mie încă nu mi-a venit rândul. Da’ nu înţeleg de ce. Ce dracu’…?

Bilă: Da, aş putea spune că da. Cu cât petrecem mai mult timp împreună la repetiţii, scutim banii care în mod normal ar trebui să se ducă pe băutură. În acest sens, pot spune că trupa a devenit deja o afacere serioasă.

Ghidushie: Adesea, îi strâng cu grijă într-un loc secret. Nici acum nu mi-am amintit unde-i am.

Motzoc: Da! Când sunt şedinţele de redacţie, iubita mea soţie şi prietenă (pe care o salut cu această ocazie – Bună, Bambilică!) îmi alocă un mic buget pentru bere. Din salariul meu. De la cel de-al doilea loc de muncă.

Şacalu: Da şi nu îţi spun câţi! Cert e că mi-am luat o casă la Snagov şi acum pot să ascult manele cât vreau io de tare, meseriaşule!

Reporter: De ce cântaţi într-un garaj?

Robert: Colegii mei cântă într-un garaj pentru că eu i-am împrumutat să-şi cumpere instrumentele, să închirieze un loc decent pentru repetiţii (găsiseră ceva prin Primăverii) şi urma să-i primesc înapoi după ce deveneau faimoşi şi putrezi de bogaţi. Apoi, când au deschis gura, mi-am dat seama că mai bine îmi vindeam un rinichi decât să investesc în ei. Aşa că au ajuns în garaj. Nişte ţărani…

Bilă: Pentru că la un moment dat n-am mai avut loc în cămară.

Ghidushie: Prefer să-l numesc buncăr antiatomic. Că n-am bani de o cutie mai mare.

Motzoc: Băi reporter, tu nu ai altă treabă? Dacă mă milogesc la nevastă-mea să îmi dea bani de două beri obosite, crezi că stau într-un căcat d-ăla de Crib de MTV? Sunt văru’ lu’ Ozzy? Cânt în garaj pentru că acolo dorm, beau, mănânc, mă fut şi uneori mă şi cac (când e prea frig afară). Şi e şi moca.

Şacalu: E în trend! Trebuie să plăteşti chirie înainte să te afirmi şi oricum dau bine interviurile în spaţii închise, morbide şi urât mirositoare, exprimă mai mult decât vorbele! Zi tu, Motzoc, dacă nu e aşa! O să cântăm în baru’ lu’ Motzoc… pestre vreo 2-3 ani (râsete înfundate).

Reporter: Băgaţi şi versuri la mizeria de muzică pe care o faceţi?

Robert: Ha, ha, ha, ha, ha!

Bilă: În primul rând, cine eşti tu de îţi permiţi să afirmi că ceea ce cântăm noi se numeşte muzică? Am crezut că e vorba de un interviu serios, nu de unul făcut la băşcălie. Revenind la întrebare… Răspunsul este da. Avem şi versuri pentru mizeria asta a noastră. În general sunt versuri din cultura popoarelor migratoare. Ne place genul ăsta de vers pentru că e plin de dinamism.

Ghidushie: Liric la greu. Supervisor de poeţi alcoolici.

Motzoc: Asta este o întrebare bună. Nu le-aş spune versuri, însă prind la public. De exemplu, nevastă-mea tace când îi lălăi suav la ureche. Ceea ce e mare lucru.

Şacalu: Bilă e cu versurile. E mai pe liric, nu te uiţi un pic la el?

Reporter: E mai bine să nu vă vedem într-un concert?

Robert: E mai bine să nu, pentru că după aceea va trebui să muriţi. Eu o să vă curăţ  , pentru că o să vedeţi în ce căcat era să-mi bag banii…

Bilă: În principiu, da. Oricum sună infect şi biletul e super-scump. Ce-i marfă e că nu e deloc aglomeraţie.

Ghidushie: Clar. Totuşi persoanele de sex feminin pot trece pe la un casting în speranţa că ne vor asculta şi auzi live.

Motzoc: Depinde. Nu beţi alcool şi nu fumaţi? Trăiţi sănătos? Spuneţi nu drogurilor? Vă bucuraţi că nu mai există magazine de vise? Vă plac discuţiile interesante de la Bahmu’ şi Nora pentru Mamă? Sunteţi cititori fideli ai Libertatea/CanCan/Click? Vă petreceţi vacanţele cu părinţii? Dacă da, ce rost ar avea să vă chinuiţi?

Şacalu: Da… sau nu. Eşti curios personal sau vrei să ştii dinainte dacă o să moară animale pe scenă, dacă facem sex sau ne pişăm pe public?

Reporter: Câteva cuvinte despre ţară şi popor…

Robert: Despre ce ţară şi ce popor? Ha, te-am prins! Nu te aşteptai la reacţia asta a mea, nu? Sunt deştept şi spontan, băi, m#istule! Hai, marş, lasă-mă cu căcaturilea astea. Ptiu, ce m-ai enervat…

Bilă: Mie personal îmi place mai mult la ţară decât la popor.

Ghidushie: O ce ţară, ce popor, dă-mi o bară şi-un topor. Cu siguranţă Shakazulu a dat aici o nebuloasă.

Motzoc: Ar mai fi ceva de spus? No comment.

Şacalu: Să-mi bag………… ….. . ….. …. ….. …  ! Cine ….. mea te-a pus să întrebi despre lucrurile care ne deranjează cel mai mult? Băh, tu vrei un interviu relaxat sau vrei să pleci cu vânătăi la mufă?

Reporter: Când o să emigraţi?

Robert: Păi, ce sens are? Serios, ce sens are? Zi, măi, deşteptule! De ce p#la mea întrebi dacă nu ştii? Sunteţi de căcat, băh, voi şi cu Dan V#iculescu al vostru…

Bilă: Am vrut de mai multe ori să emigrăm în SUA. Dar am renunţat de fiecare dată pentru că nu ne-au lăsat să luăm şi garajul cu noi.

Ghidushie: În speranţa că voi domina şi deţine globul pământesc, niciodată căci voi fi tot timpul acasă.

Motzoc: Probabil niciodată. Care ar fi rostul? Există destui proşti şi aici încât să mă cred deştept.

Şacalu: După lansarea primului album! Deci mai avem de aşteptat vreo 10 ani, nu de alta dar Bilă e foarte atent cu versurile, eu mai am de învăţat la tobe, Motzoc sigur nu o să cânte în următorii trei ani pentru că îşi face bar, Ghidushie e prea mic să emigreze iar Robert, care este uneori şi vocalul nostru piţigăiat, nu poate să susţină un concert singur!

Reporter: Hai, la revedere!

Robert: La revedere eşti tu şi cu Dan V#iculescu, f#tu-vă-n gură de bolşevici împuţiţi!

Bilă: E în regulă, oricum trebuia să plec şi eu.

Ghidushie: Pace şi prosperitate intergalactică.

Motzoc: Succesuri.

Şacalu: Marş la căcat!

Nu, nu au pagină de myspace. Dă-i dracu’ de retarzi…

Meci de-o calitate imaginară

• Aberația de intelect, Promo •

Într-un cadru nocturn, cu termometrele îngheţate în buzunarele spectatorilor, alături de sticluţele cu Tanita şi Scandic, s-a desfăşurat aseară bătălia dintre fruntea Banatului şi fruntea bălăcărită de războinicul luminii. Un meci anost, cu titlu şi mai anost: Poli Timişoara-Steaua Bucureşti. Un reprezentant imaginar al Revistei Cioburi a participat la huiduieli, în cabinele de transmisie, deşi, paradoxal, nu avea ce transmite:

Repriza I

Min.1: Tocmai ce a început meciul. Bănel a bifat deja patru ture de teren, deşi antrenorul Stoichiţă strigă disperat că nu l-a băgat în echipa de start.

Min. 5: Demonstrând o puternică tactică ofensivă, Sabău se decide să joace cu trei atacanţi. Pe banca de rezerve. În teren este doar unul.

Min. 9:  Se observă primul dialog de sorginte spaniolă, între arbitrul spaniol şi steliştii Toha şi Moreno. Aceştia i-au spus fluieraşului că tocmai aşteaptă un pachet de la mama lor, din Columbia, şi ar fi încântaţi să-i ofere o specialitate de ciuperci, gătită în nişte ghivece, în spatele curţii.

Min.15: Bănel, nerăbdător, intră pe teren. Primul tir de centrări îl reglează scurt în tribuna oficială.

Min. 16: Sabău, cu aceeaşi mentalitate ofensivă a jocului, urlă din toţi rărunchii la jucătorii săi pentru că au trecut de jumătatea terenului. Bucur este ameninţat cu schimbarea dacă nu joacă pase cu Pantilimon, portarul echipei timişorene.

Min. 21: O acţiune de atac periculoasă a lui Surdu este oprită brusc de o rafală de vânt. Surdu are nevoie de îngrijiri medicale.

Min. 30: Dialogul dintre arbitru şi jucătorii sud-americani ai Stelei se înteţeşte.  Pe lângă ciuperci, acesta mai doreşte în pachet şi ceva ţigări. Tot din spatele curţii.

Min 35: Bănel, observând că el şi africanul Nibombe au aceeaşi nuanţă, îi oferă mingea. Stoichiţă, nervos, îi reaminteşte că nu e garda pe teren şi poate să alerge liniştit cu mingea la el.

Min. 40: Comentatorii anunţă că în ziarul ataşat postului tv sportiv care filmează meciul va apărea un amplu interviu cu Gheorghe Hagi. Hm…Interviu AMPLU şi Hagi nu prea se leagă…Pentru complexitatea răspunsurilor marelui jucător ar fi suficient un interviu în miniatură. Amplu ar putea fi doar în limbaj Braille.

Min. 45: Repriza se încheie aşa cum a început: Bănel cu patru ture de teren iar Sabău cu echipa ofensivă. Acum, şi cu Bucur accidentat.

Repriza II:

Min. 1: Steaua pare mai revigorată după pauză. Efectul berilor reci i-a ajutat să se adapteze excelent frigului de afară.

Min.2: Un atac bine organizat al Timişoarei îl pune în reală dificultate pe portarul Pantilimon. Aşa este. Timişorenii au greşit direcţia de atac. Sabău nu înţelege nimic.

Min. 7: Bănel cade secerat de un atac al lui Bourceanu. Bourceanu este scos cu targa de pe teren. Bănel îşi revine după o tură viteză.

Min. 11: Steaua atacă din ce în ce mai periculos, mai ales că Surdu s-a obişnuit cu rafalele de vânt iar Bănel şi-a reglat centrările către peluză. În curând, ne aşteptăm la un atac mai amplu. De genul interviului lui Hagi.

Min. 18: Sabău se decide: mai introduce pe teren un atacant, văzând că tactica ofensivă de până acum a dat roade şi timişoara nu a luat gol. Problema este că trebuie să scoată tot un atacant. Asta e. Nu e vina lui că Marian Iancu i-a pus la dispoziție în lot doar şapte jucători de atac.

Min. 26: Iată cum Steaua reuşeşte să domine meciul. Efortul lui Bănel a reuşit să dezgheţe gazonul, jucătorii având o priză mai bună la iarbă. Sau, la ciuperci, în cazul arbitrului spaniol.

Min. 30: Goooooooooooool, Steaua! Să te f#t, Ilie Dobre. Ce dracu’, mă, ţipi aşa…

Min. 36: Sabău este nevoit să mai introducă un aparător, acum că Timişoara este condusă. Marian Iancu se uită pe monitor la meciul de anul trecut şi nu înţelege de ce toată lumea cere demisia antrenorului. Doar Steaua nu a jucat nimic…

Min. 42: Ocazie imensă Timişoara! Portarul Stelei este magnific! Zapata a reuşit să nu trimită mingea în proprie poartă, pentru mai multă siguranţă. Bănel a fost cât pe ce să nu rateze şansa de a un gol. Stelei, normal.

Min. 45: Cu gândul la pachetul din Columbia, arbitrul spaniol fluieră finalul de meci. Sabău promite că nu mai joacă ofensiv niciodată. Spectatorii huiduie. Argăseală nu înţelege de ce, că doar şef-su nu-i acolo. Trimisul nostru special cere nota de plată. Imaginar, normal.