Autorităţile portuare au deschis o anchetă în cazul românului căruia i s-au înecat corăbiile

• Aberația de intelect, Promo •

Cazul a atras atenţia opiniei publice precum şi autorităţilor zilele trecute, atunci când unui constănţean i s-au înecat toate corăbiile iar acesta s-a aruncat în valuri pentru a încerca să recupereze măcar o scândură, ceva şi aruncat a fost.

Autoritatea portuară a deschis o anchetă pentru a cerceta condiţiile producerii acestui accident grav. Surse au declarat pentru Ugerpres că din cercul de suspecţi fac parte nevasta omului, şeful său, compania Electrica, administratorul scării unde locuia individul precum şi reprezentanţii unei bănci unde cetăţeanul are de dat o datorie destul de mare. Fiecare dintre suspecţi ar putea avea motivele sale pentru a-i îneca românului de mai sus corăbiile, spun aceleaşi surse: „Păi, nevestei îi datora nişte bani pentru nişte transporturi de alcool pe care omu’ le făcea în fiecare seară la cârciuma din port, aşa că femeia a apelat într-o primă fază la instalator pentru a-şi rezolva problemele până când a rămas la el. Şef-su’ am înţeles că-l urmărea de vreo trei săptămâni da’ nu a dat de el, ăia de la Electrica aveau şi ăia de recuperat fo’ şapte sau opt milioane de la el, administratorul, şi ăla îl căuta pentru o datorie de vreun an iar ăştia de la bancă se chinuiau de vreo lună să-i ia casa, tot pentru o sumă de bani. Omu’, şmecher, s-a fofilat şi normal că ăştia i-au înecat flota”, a declarat un anagajat ce a  vrut să-şi păstreze anonimatul.

Iniţial s-a crezut că omul şi-a înecat singur corăbiile pentru a încasa asigurarea şi apoi s-a sinucis însă, la o privire mai atentă, procurorii bănuiesc o crimă. Cercetările continuă.

Patriotismul principial

• Editorial, Frustrări din cartier •

   Iată că nici n-a venit bine primăvara şi temperaturile scăzute ale iernii din Covasna şi Harghita au înfierbântat minţile unora şi altora, dând de rumegat analiştilor politici de la birturile din sate şi gări. Se răscoliră un pic urmaşii secuilor medievali şi cerură un pic de autonomie, limbă oficială şi alte accesorii constituţionale, numai bune de semănat acum, după topirea zăpezii iar băjeţii noştri, naţionalişti la blană dar cu nărav curviştin, au demarat discursuri, acuze şi alte trăiri solidare cu patriotismul de carton românesc, arătând cât le pasă lor de soarta ţării. O p#lă.

   Nu am nimic împotriva autonomiei secuieşti. Care-i treaba? De ce îl interesează pe dl. Boc, pe dl. Antonescu, pe dl. Ponta sau pe nevroticul Vadim-Tudor dacă România rămâne fără partea aia de teren? Bine, în afară de interese ascunse şi nespuse poporului prost, afaceri cu lemn UDMR-ist şi alte şpârle, care sunt , de fapt, adevăratele pârghii de tras… Nu, serios, luându-ne după conţinutul volubil în esenţă al mesajelor aruncate gurilor nemâncate şi minţilor netede, ar trebui ca prin secuime să se regăsească nişte investiţii masive ale statului, să iasă bani serioşi la economie, să fie o mină de profit pentru contribuabili. Plus că nouă, ca popor, ar trebui să ne pese de jertfele înaintaşilor. Şi, aşa e? Nu. Drumuri varză, infrastuctură varză, bani daţi pentru investiţii o laie. Iar eroii (forţaţi sau nu să ajungă în această ipostază) s-au pierdut prin cimitire. Doar interese şi atât. Şi este cazul întregii ţări, nu doar al zonei în cauză. Şi atunci, de ce poporul se oftică?

   Dar iată cum din gura colectivă ies nişte cuvinte care nu au nicio legătură cu privirile baljine. Dom’le, nu e corect să se rupă ţara din principiu! Din principiu! De unde până unde există principii în România? Bine, fie vorba între noi, principiul este doar o chestiune teoretică… Deci, din principiu, nu le dăm la unguri autonomie. Pentru că ungurii, f#tu-i în gură, sunt nişte nemernici. O spune asta un popor care merge după zicala „să moară capra vecinului”. O spune asta un popor care se ceartă pe locul de parcare, pe locul de grătare, pe locul de cimitir, pe locul din autobuze, pe orice loc. O spune asta un popor care umblă numai cu spume la gură şi care nu-i în stare să evolueze într-un fel. O spune asta o clasă politică fără niciun fel de performanţă economică notabilă dar plină de furtişaguri, înşelăciune şi manipulare. O spune majoritatea, cea care se pişă pe gard şi pe vecinul de trotuar. Deci nu, să nu ne rupem ţara! Din principiu, normal.

   Nu ţin partea nici secuilor, maghiarilor, smârfilor, elfilor sau mai ştiu eu cărei alte naţii. Dar cred că într-o ţară unde băgatul şi suptul de p#lă au ajuns la rang de artă, să îi oprim pe unii să iasă de sub o cloacă infectă, mai ales că mulţi dintre noi habar nu avem ce se mănâncă pe acolo, mi se pare mioritic pur. Lipsit de principiu, monşer!

Doar o şpagă să-ţi mai spun …

• Editorial •

Într-o ţară în care legile firii şi valorile morale se regăsesc sugrumate de tărzăneii candidaţilor în pragul alegerilor, şpaga este pusă la un loc de cinste alături de Comăneci, Brâncuşi, Eminescu şi p##a lui Terente. Toţi o condamnă, toţi o văd ca prin ochii unui om supus la chimioterapie: drept cancer. Dar la fel ca şi adolescentele cu hormonii în gât şi dragostea pe limbă, toţi o practică. Sunt destui care ne înroşesc obrajiorii de pui de daci cu palme morale, dar care pentru a-şi etala cu mândrie etica dau şpagă să apară în faţa audiovizualului cu ajutorului tubului de 15, lcd-ului sau plasmei.

Dacă te opui, încercând să fii corect, refuzând să arunci banii pentru a-ţi asigura un bun pe care oricum îl meritai, eşti înghiţit de masa românilor precum un indonezian care se apară de tsunami cu o umbrelă. Din păcate în cei şapte ani de acasă ( acum au mai rămas doar patru, căci la cinci ani copilul învaţă cum să bea o bere la pet în câteva minute ajutându-se de un pai de la mcshit, la şase rupe ţigările şi plimbă cuiul pe buza inferioară precum tâmplarii, la şapte deja a avut în pat două vecine plus toate puicuţele din clasă) este învăţat indirect de multe ori, privind la acţiunile părinţilor, să ia şpaga drept un arhetip. Aceasta este şi una din cauzele, sunt prea multe, pentru care nu va fi eredicată nici cu tot arsenalul paramilitar.

Românul a ajuns să schimbe în câţiva ani ce nu au reuşit alţii în mii, este cea mai dominantă specie existentă. Dacă până acum fără oxigen şi apa mureai, iată că în România le poţi avea pe amândouă şi tot nu vei putea supravieţui fără şpagă.  O putem arunca în aceeaşi oală cu dependenţa de alcool, droguri, nimfomania ori cleptomania. O avem în sânge, trebuie doar activată. De bun augur ar fi să-i rezistăm cât putem. Eu nu mă complac, dacă mi se cere le voi şpaga prin numere, în toate găurile, cu orar nelimitat ca magazinul de cartier.

Drept concluzie voi apela la o vorbă a unui om amărât, simplitatea cuvintelor complementându-se perfect cu o gândire pură, corectă : ” Dacă vrei să fii drept şi fără cusur, ia şpaga şi fute-o-n cur !”.

Băşina moare ultima

• Martor şi tartor, Promo •

O cunoştinţă mai veche, Gigel, a trăit majoritatea vieţii lui în cadrul rural pitoresc trecând prin toate etapele unei copilării la ţară.

A venit în Bucureştiul minunat pe la 17 ani pentru a lucra la negru în domeniul construcţiilor, sperând la un trai mai bun, o femeie care să-i fie nevastă şi, ulterior, să-şi trăiască bătrâneţea crescându-şi nepoţeii după legile firii şi ale bisericii. Gigel nu a excelat niciodată la capitolul inteligenţă, ştie asta, însă întotdeauna s-a bazat pe o aură divină care-l înconjura.

Moştenind o sumă consistentă de bani de la un unchi fugit pe vremea comuniştilor din ţară , Gigel fiindu-i singura rudă apropiată din punct de vedere al gradului, toate obiectivele lui s-au văzut zdruncinate.

A început să-şi dorească mai mult decât o primată cu o singură pereche de ţâţe, mai multă imagine în mediul social, încerca permanent să epateze persoane pentru care el nu reprezenta nimic în afara tatuajului „sac de bani” pe frunte.

Maşini scumpe schimbate lunar, roiuri de miss femele în călduri, cercuri dubioase, de prieteni cluburi în care nu ar fi călcat nici în zi de salariu… asta era viaţa lui acum.

Împroşca aere mai rău decât un compresor cu piston rusesc, îşi neglija familia, prietenii, se credea de neatins.

În doi ani de zile a cheltuit toţi banii. Nu mai deţinea nici lichidităţi, nici active.

Acum lucrează ca zidar, nu are prietenă, stă intr-o garsonieră in Baicului, unde plăteşte chirie.

Bea ţuică la bodega cartierului cu o dexteritate învăţată pe Dorobanţi. Se făleşte că a avut de toate, dar nu a rămas cu nimic. E mândru de el.

Banii au dispărut, băşinile i-au rămas.

Cu ochii larg deschişi

• Editorial •

„Salut! Eu sunt Gheorghe şi mă mândresc că sunt român.” Am şi uitat când am auzit asta ultima oară. Ne-am transformat în roboţi care, precum caii de la ţară ori din mahalaua urbană, văd doar drumul drept. Căutăm să pasăm vina de la unul la altul pentru situaţia în care se află România, învârtindu-ne pe loc in nucleul problemelor de prea mult timp. Am rămas români doar în cojones, inima si corneea vizează mirajul altor ţări din  sfera asta colorată.

Tripaţi grav pe monetar ori pe aşa-zisele probleme ale românului am uitat să răzbatem, să râdem, să ne simţim oameni in primul rând. Relaxarea nu are cum să ne mângâie din moment ce stăm 90% din timp mai încordaţi decât pugiliştii cubanezi.

Am ajuns să ignorăm partea plină a paharului doar pentru că cealaltă bucată e crăpată. Am ajuns să ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă în ziua următoare nu ne-am mai trezi, dacă ne-ar şterge de pe faţa pământului ca pe un parbriz murdar, i-ar  păsa cuiva? O întrebare cu prea multe răspunsuri, opţiuni, însă toate dispar subit dacă în primul rând nu-ţi pasă ţie.

Nu mai poţi da vina pe mase când tu, individual, te complaci lor.

Trebuie să reînvăţăm să iubim, să ne bucurăm că respirăm, să îmbrăţişăm natura. Viitorul îl facem noi de aceea totul trebuie să iasă bine. Românul nu s-a născut optimist, dar poate învăţa.

Avem o ţară frumoasă, avem o istorie în spate, avem prieteni care ne oferă încredere, avem iubite/iubiţi care trăiesc pentru noi, avem speranţă.

Un bătrânel, acum câţiva ani, mi-a spus că, atunci când înfloresc salcâmii, cei plecaţi dintre noi îşi întind aripile protejându-ne. De ce mai staţi încordaţi? Trageti aer în piept şi bucuraţi-vă de viaţă.

„Salut! Eu sunt Cosmin şi mă mândresc că sunt român. Sunt fericit. Sunt optimist.”

Deprimat

• Martor şi tartor, Promo •

România este ţara în care şi eu şi tu ne-am născut. Probabil este şi locul în care ne vom petrece timpul în vreun cimitir, descompuşi, aşteptând Judecata de Apoi, Reîncarnarea, Vizita celor 14 Spirite ori, pur şi simplu, momentul în care vor schimba chiriaşul aruncându-ne oasele şubrede la umbra unui copac bătrân.

Nu există zi din calendar în care românul să nu fie deprimat, chiar şi preţ de un minut. O explicaţie concretă asupra acestui fenomen nu se va găsi niciodată. Poate gândim prea mult, prea larg, prea complicat. Deprimarea noastră acoperă o gamă vastă de trăiri, evenimente, obiecte, fenomene, de exemplu : Basarabia nu e a noastră, afară plouă, nu mi-am fumat ţigara, mi-au tăiat din salariu, nu am câştigat la loto, sunt bolnav, politicienilor nu le pasă de noi, într-o regiune a Franţei s-a surpat o colină, s-a scumpit benzina, obezitatea creşte alarmant, etc …

Ne complacem, simţim nevoia de a fi deprimaţi pentru două secunde,chiar dacă nu are legatură directă cu noi un anumit fenomen noi suntem la pământ ca un soldat din armata chineză. E ca un duş cu apă rece, ne revenim apoi.

Aseară două persoane, cu o medie de vârstă ce depăşea cu mult perioada scursă de la prima apariţie a lui Charlie Chaplin,  erau deprimate că nu mai aveau băutură. Au început să se bată cu pietre. Una dintre ele a ricoşat în globul meu ocular. Au început să râdă, erau fericiţi, i-am ajutat.

Cu ochiul stâng văd in ceaţă, sunt deprimat …

Popor român, caut soluţii.

• Frustrări din cartier •

    Poporul român este fascinant. Este un popor leneş, ospitalier, şmecher. Urmaşii dacilor şi ai romanilor. Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Corupţie. Mult forme de relief şi degeaba. Gânduri şi vorbe de duh. Întâmplări.
   „Io nu înţeleg, frate, de ce a scumpit ăştia tarifele…Că a căzut cursele. Ai dreacu, nişte hoţi. Drumuri nu sunt, alea nu sunt, doar hoţi. Da’ aşa suntem noi…Aşa-s românii…Bre, l-am luat pe unul străin zilele trecute şi l-am mai învârtit pe aici, am făcut rondul cu el, mă înţelegi..? Să mai urce cursa un pic, mă înţelegi?..Ia uite ce drum! Pfiuu, ai dreacu, numai hoţi, m-am săturat de ei, domnu’…”.
   Râde ciob de oală spartă.
   „Plătesc ca boul nişte taxe, da? Măi, le plătesc, da? De ce mai dau şi plicul la doctor? De ce? Aşa-i în România..Popor de hoţi…Deci, eu plătesc taxele alea, da? Păi să nu dai cu ei de pământ? Dă-te, bă, în pula mea, nu vezi că e locul meu de parcare? Futu-vă-n gură, parchez aici de când m-am mutat, veniţi voi repede… Ce dacă plăteşti la primărie? Marş, boule!”.
   Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.
    „Ce ţărani, bre…Se bagă ei ca boii, nu pot să aştepte. Băi, cum sunt românii ăştia..Adică, eu stau ca dobitocul în coloană şi vin ăştia pe linia de tramvai şi ne dau muie. Popor de căcat. Hai pisi, mişcă, nu vezi că e galben?? Futu-i gura mă-sii de proastă, s-a oprit ea ca vaca, în loc să treacă! Băăă, n-am văzut…”
    Răul vine iute, binele încet.
   „Ce mor io pe ăştia care dau şpagă. Nu mai daţi, că de aia s-au învăţat toţi..Popor de şpăgari…Ia să nu le mai dea nimeni, să vezi ce fel o să fie. Fiecare vrea să-şi salveze curu’ în loc să recunoască greşeala. Nişte cârnaţi…Să-mi bag scula, ce dracu’ mă opreşte ăsta…? …Şefu, cum rezolvăm şi noi ?”.
   Rău cu rău dar mai rău fără rău.
   Nu vrem. Nu ne interesează. Fiecare ştie mai bine decât ceilalţi ce este de făcut. Proverbe cu sâmbure de adevăr şi milioane de ghiduri personale pentru supravieţuire. Degetul arătător este mereu îndreptat în direcţia greşită. Aşa vrea poporul. Popor fascinant, şmecher. Român. Soluţii ?

Românul nu mai vrea să-şi ia plasă cu bani

• Frustrări din cartier, Jumătatea plină •

    În ultima perioadă a devenit un trend mondial în a fi ecologist, în a susţine, de cele mai multe ori doar cu moralul, programele care încurajează protecţia mediului. România, o ţară în care consumul de orice fel atinge culmi de neimaginat, nu prea are de-a face cu mentalitatea de respect faţă de natură. Urmaşii lui Traian şi ai lui Decebal, deveniţi fraţi cu codrul de-a lungul istoriei, îşi cam bagă picioarele în pământul pe care calcă, în aerul pe care îl respiră sau în apa pe care o beau. Lăsând la o parte legislaţia deficitară vis-a-vis de tot ceea ce înseamnă conservarea mediului înconjurător şi a resurselor de orice fel, precum şi a nerespectării puţinelor norme existente, problema de fond este educaţia civică. Românul nu este crescut în spiritul respectului faţă de orice petec de verdeaţă, faţă de faună, faţă de pătrăţica în care îşi are sălaşul. În plus de asta, nicio abatere de la regulă nu este pedepsită.
   În tonul celor de mai sus, anul 2009 a adus în pachetul de legi legate de mediu o nouă rânduială. Fostul ministru Attila Korodi a lăsat moştenire studiul introducerii unei eco-taxe de 20 de bani pentru tot ce înseamnă pungi şi sacoşe care nu sunt biodegradabile. Domnii aşa-zişi specialişti de la ministerul cu pricina, au pus-o de-un brainstorming şi au lansat o propunere de ordin legislativ pentru a înghiţi această taxă. Înainte de toate, eu m-am întrebat de ce taxa are valoarea de 20 de bani şi nu 50 sau 5 bani. Nu există un proiect din care să rezulte această sumă. Aceeaşi situaţie se regăseşte şi la taxa auto, deci lucrurile funcţionează lăutăreşte. În fine, studiind mai departe problema, normele ordinului şi publicarea acestora s-au făcut pe final de an 2008, cu aplicare de la 1 ianuarie 2009, nerespectând termenul de 15 zile pentru contestaţii. Cine are curiozitatea să citească un pic textul publicat în Monitorul Oficial, va constata faptul că totul este un mare fâs. Tipic dâmboviţean, sunt lăsate portiţe de evitare a oricărei legi, în consecinţă şi în acest caz se poate fenta uşor eco-taxa. Se spune că scapă de acest bir pungile/sacoşele care sunt din material textil, hârtie sau orice alt material pentru care există dovada de biodegradabilitate. Nu se precizează nimic despre durata de descompunere, aşa cum cred că ar fi fost normal. În plus de asta, definiţia termenului de biodegradabilitate din lege este generalistă: „descompunerea unui component chimic organic sub acţiunea microorganismelor astfel: a)în prezenţa oxigenului, în dioxid de carbon, apă şi săruri minerale ale celorlalte elemente prezente şi apariţia unei noi biomase sau b) în absenţa oxigenului, în dioxid de carbon, metan, săruri minerale şi crearea unei noi biomase.”. În consecinţă, vechile pungi de plastic, pe care le găsim oriunde în natură, nu ar trebui să intre sub incidenţa acestui text. Sunt biodegradabile, se descompun în elementele precizate mai sus dar în sute de ani. Aici este hiba. Dacă tot dorim o reală protecţie a naturii, ar trebui taxată, pe lângă componenta materială a pungii, şi durata de descompunere a acesteia. Ceea ce nu se întâmplă.
   Partea bună a lucrurilor este că, înainte de a se publica normele metodologice de mai sus, producătorii români de sacoşe au început să-şi reorienteze privirea pentru a găsi elemente ce îi puteau scuti de plata eco-taxei. Evident, mulţi şi-au aruncat privirea în curtea vecinilor din vest, unde, legislativ, lucrurile sunt bine puse la punct, aşteptându-se ca băieţii noştrii de la mediu să ia acelaşi exemplu. Soluţia găsită a fost adăugarea în procesul de fabricaţie a unui aditiv oxo-degradabil care accelerează procesul de descompunere. Practic, o pungă conţinând acest aditiv se distruge în maxim doi ani, ceea ce înseamnă un mare pas de la sutele de ani care o păstrau neatinsă. Costurile de producţie cresc nesemnificativ, deci soluţia este una bună. Am citit părerile unor neavizaţi prin presă care spun că acest aditiv transformă în praf sacoşa, poluând şi mai tare, distrugând plămânii sărăcuţului consumator român. Evident, fals. Iar certificarea vine exact de la laboratoarele de testare din ţările vestice, pentru că la noi în ţară nu există niciunul. Ceea ce, până la urmă, este bine pentru că altfel sigur s-ar fi măsluit documentele.
   Ţinând cont de cele de mai sus, înseamnă că pungile rămân în continuare netaxate, având aditiv acum, la acelaşi preţ, ceea ce ar permite retailerilor să le distribuie gratuit în continuare. Cu alte cuvinte, covorul de sacoşele va rămâne în continuare sub picioarele noastre. Ei bine, nu. Trebuie să apreciem faptul că toată lumea le vinde acum. Într-adevăr, sunt şi câştiguri materiale pe măsură dar este singura soluţie de a tăia din avântul cumpărătorului de a consuma în neştire acest tip de accesoriu. Bineînţeles, au fost destui care şi-au manifestat nemulţumirea că nu mai beneficiază moca de sacoşele, normal, dar asta este. Să se obişnuiască. Până la urmă, nimeni nu-i obligă să dea bani pe pungi de fiecare dată când vizitează magazinele. Este suficient să-şi achiziţioneze o singură dată una sau doua plase de rafie, pe care să le reutilizeze după aceea. Plus că, le pot schimba gratuit cu unele noi atunci când se uzează.
   Din toată tărăşenia asta, producătorii români pierd un pic de caşcaval, având în vedere faptul că numărul de bucăţi produse este pe o pantă descendentă. Ca să nu mai vorbim de faptul că există retaileri care preferă importul din alte ţări ale unor astfel de sacoşe. Carrefour, de exemplu (şi Cora face acelaşi lucru), achiziţionează din Spania (datele de provenienţă sunt imprimate pe sacoşă) un tip de pungă făcută din material 100% natural, şi anume din extras de tubercul de cartof. Foarte bine, numai că aceste sacoşele se descompun în maxim 6 luni doar în instalaţii de compost. În România nu există nicio instalaţie de acest fel. Adâncind problema, în România nu se practică sortarea gunoiului şi chiar dacă, pe ici pe colo, mai există puncte de colectare selectivă a deşeurilor, la destinaţia finală, adică la gropile de gunoi, tot amestecte ajung. Şi atunci, degeaba sunt materiale ce pot fi reciclate, degeaba sunt produse din tubercul de cartof, pentru că tot gunoi secular ajung.
   Ca să nu mai lungim textul, iniţiativa de a vinde plasele, sacoşele, pungile este una foarte bună. Câştigaţi sunt cei care le vând, supăraţi sunt cei care le produc, mulţumită va fi, într-un fel, natura. Legea este în ceaţă dar efectul a fost unul pozitiv în cele din urmă. Sunt încă multe de făcut, începând de la educarea cetăţeanului, până la colectarea şi distrugerea corespunzătoare a deşeurilor. Păreri vor tot exista, contestatari privind cine câştigă mai bine în urma acestei legi vor tot apărea, important este să ne gândim un pic şi la viitor. Să privim cum va arăta lumea pe care le-o oferim urmaşilor noştri, întrebându-ne dacă noi ne-am dorim să trăim în ea. Şi dacă domnii guvernanţi se vor hotărâ să modifice un pic textul ordonanţei, să facă în aşa fel încât să avem un singur câştigător: mediul natural care ne înconjoară.

Ne dați ori nu ne dați ?

• Martor şi tartor •

    În general, nu suportăm cerșetorii. Fiecare are motivația sa dar un sâmbure de adevăr formează o punte comună pentru toți. Cerșetorii, la rândul lor, au un sindrom comun care cere de mâncare. De obicei, acesta are forma unui ban pentru frățiori, un ban pentru pâine sau un ban pentru gura ăluia mic. Sau un ban pentru gura care cântă.
    Sunt oameni care dau și oameni care nu dau de pomană. Adică există unii care pică în capcana rețelelor de pomanagii și alții care nu pică. Așa cum spuneam, cerințele sunt unele oarecum acceptate. Dar cum ați reacționa dacă un potențial plătitor de taxe (care, din păcate pentru țară, are ghinionul de a nu-l angaja nimeni, deși a încercat de nenumărate ori…) vă aruncă brusc spre rezolvare o problemă de genul: „șefu’, ai să-mi dai doi lei de bilet ?” ?…Eee, acum să văd simțul civic. Omul vrea să fie regulamentar și are nevoie de bani pentru bilet de autobuz. Îi mai dați cu flit ?
    Românul, cică, s-a născut poet. De fapt, românul este un mare inventator. Invențiile majoritare ale sale, din păcate, sunt brevetate în lumea celor care cerșesesc. Iar premiile le dăm tot noi. Ăia care picăm în plasă, evident.