Inspirat de ce a putut scrie un venetic despre plaiurile natale (salut, Niculaie! http://alpinet.org/main/articole/show_ro_t_pledoarie-pentru-macin_id_3446.html), mi-am pus în cap sa trag o relatare antidoctă despre o vânare de ştiuci pe vânt, la umbra pomului lăudat. La Lunca (http://www.complexlunca.ro/), unde totul nu-i la fel. Oricât de des ai merge, găseşti câte ceva care să te bage în ceaţă. Dacă abordaţi vreun drum nocturn, prescurtând pe la Cernavodă spre Nazarcea, pe unde nici offroadul nu răzbate, puneţi „Blue Hotel” de Chris Isaac şi luaţi traseul închis, decopertat si de evitat (de doi ani de zile tot aşa-i). Pe alocuri tăiat fideluţă şi parcă destinat testării nervilor la proba de răbdare: „ce talent faci cu ăla de pe contrasens?”. Mai ales dacă „ăla” e vreun autocar legitim. Taci mâlc şi realizezi că cei 20 km economisiţi se complimentează cu urări citrice de la bucşe plus fix acelaşi timp pierdut ca pe drumul standard.
Trăitul pe lung al clipei, cu 20km/h, în rafale de „Lost Highway”. Vulpi multe pe traseu, stelele toate pe cer iar la orizont concert de muzică electrostatică roşie, cu luminiţe. Doar bate vântul şi creşte piatra în Dobrogea, cum să nu fie rost de boom energetic cu ventilatoare într-una. Muriţi!
Am mers alături de un drum ca la carte făcut de americani între Baia şi Ceamurlia cea de gripă aviară dădătoare… şi niciun magazin deschis după 10 noaptea. Noroc cu benzinăria flancată de babaici, de la intrarea din Jurilovca.
Pescuit, ţuică şi vin pe lac = festin, vorba lui Roger vâsleorul.
Alături de Valerică pescarul şi cu mine, reportacul, ne-am aflat trei „meşteri” în ale datului la rame, începând cu ora 5, că atunci senzaţia este.
Ăilalţi trei, profitorii, au investit într-un motor electric şi duşi au fost.
Cum să explici, mă, fiorul bălţii către tabăra adversă? În câteva secvenţe îmi răzbat gânduri despre păsăretul proaspăt dezemigrat, răsăritul pastelat, foşnetul menuet al stufului, oglindirea soarelui până în străfundul obscur al apelor, răbdarea mulinânda. Dar n-ai cum să răpui dezbaterea nici pomenind despre genetica masculină a vânătorului sau originea acvatică a neamului ori despre pacea absolută care spulberă orice chef de muncă atunci când ştii că vin serbările firului învârtoşat. Puterea priceperii depinde şi de tipul spicului ce dă culoarea şuviţelor: nativ sau aclimatizat, proaspăt sau trecut prin tăvălugul vieţii.
Miristea de după pârjol, încă punând beţe în talpa ghetelor, dar lasând loc holdelor de trestie din noul an, mocirla întunecată, greu de intuit şi neplăcut surprinzătoare pe moment, oasele matinal pătrunse de umezeală şi frig, infinitul stufărişului ori dogoarea tâmpă şi tihnită n-ai cum să ţi le însuseşti de la tastatură. Poate doar după o sticlă de vin la vreun bistro, şi numai punând la cale o nouă excursie, percepi din ce în ce mai intens o astfel de experienţă. Iar din poze poti doar să insinuezi temperatura între anotimpului ăsta atipic şi greu de imitat: o toamnă, calendaristic primăvăroasă, la momentul acordării cu o oră mai înainte a ceasului. Care aici, ca şi în Elveţia, nu se întâmplă. Ora e mereu aceeaşi, cea de iarnă. Slujbele se anunţă atavic, pe vechi, şi se ţin iulian.
Despre legenda lui Jurba, pădurea de stejar de unde s-a auzit clopotul, reţeta de „şti” şi cât de nemaipomenită e Dobrogea, data următoare, însă.
Ura! Etapa naturală, cea de bun augur, a udării minciocului, cu întârziere, s-a produs. Dupa ore în şir de bântuit după ştiuci şi terminând explicaţiile cu blisca, jumătatea pragmatică a participanţilor trece la secţiunea „pluta”. Iar succesul se arată a fi la fel de nepriceput. Căci scopul în sine nu este cel care trebuie căutat, ci plăcerea parcursului şi înecatul porilor cu viaţă, nerăbdătorilor este. Şi chiar dacă, la ora consemnării, o captură per căciulă nu mi se pare treabă, downshiftingul indus unora e numa’ bun. Excluzând secătuirea pompei de benzină, cazarea, barca ori taxa de pescuit, fireşte.
Şi excluzând inconsistenţa celor ce se vor din partea locului. De aia zic că la Lunca mai mereu ai parte de altceva, fără să mă refer la cât de întins e firul: nu te anunţă cât e taxa, unde e pe bani şi unde nu, care e metodologia de facturare, de ce data trecută era aşa iar acum e altfel.
În rest mă abţin şi rămân la trăirile neşlefuite ale sfârşitului de săptămână, făcut parcă în ciuda lui noiembrie (duminica a fulguit chiar), alături de întâlnirea cu răpitorul care a binevoit a stârni priviri înciudate undiţei mele: e caras, ba nu, e ciortan că-i galben, ba nu…
Era chiar legenda din Lunca: Exagerat Bibanul.
Max
