Ţara arde şi babele îngenunchează

• De-ale lu' Păcală, Promo •

   Iată că, în prag de protest naţional al sindicatelor şi al votului pentru moţiunea de cenzură, turma de enoriaşi mioritici a pornit către băloşirea moaştelor sfinţilor crucii lu’ Dumnez… Mă iertaţi. Spuneam că înainte cu o zi de blocarea capitalei de către necredincioşii în sfinţii din Guvern , s-a făcut o repetiţie prin blocarea centrului de către credincioşii în sfinţii din biserică.

   Ca în fiecare an, sărmanii, atât cu duhul, cât şi cu buzunarul, se aşează cu miile la cozi pentru a cere unei entităţi, care sălăşluieşte doar în capul lor, tot ceea ce viaţa şi propriile forţe nu le pot oferi. De la copii aduşi fără voia lor, până la bătrâne care abia pot urca două trepte, românii ajung chiar şi la îmbrânceli penibile doar să lingă un pic moaştele vreunui personaj monden decedat al lumii bisericeşti.

    Evident, conform specificului local, unde e aglomeraţie, e loc de scos ceva bani. Iar la o adunare de acest gen, trebuie bătut fierul pe partea religioasă. Ca atare, în zonă s-au instalat vânzătorii de acareturi dumnezeieşti, în numele Domnului, normal. Răsfoind presa celor cu mintea odihnită, am aflat noutăţile acestui sezon de moaşte, în materie de iconiţe, icoane, cruci, cruciuliţe, piuliţe, şuruburi sfinţite etc. Aşadar, enoriaşii datori la întreţinere şi cu mâncare doar pentru jumătate de lună, au putut achiziţiona fericiţi (şi în numele Bărbosului Suprem, normal) icoane-veioză, icoane şi cruci cu leduri, cruci fosforescente, cristale gravate cu laser şi multe alte simboluri religioase tehnologizate. N-am auzit, în schimb, să fie de vânzare batmani în miniatură (să şi-i agaţe taximetriştii cu parbrizul îndoit de cruciuliţe, pe post de preoţi de pluş) sau apă sfinţită la pachet cu vin (alb demisec) sfinţit, adică un fel de baterie sfinţită.

    Pe lângă asta, am aflat cum diverşi credincioşi au venit să se milogească în faţa oaselor sfinte, pentru a li se împlini diverse fantezii. După cum vedeţi în imaginea de mai jos (sursa Libertatea) tânărul student Costi, un om nefericit de altfel, a venit să se plângă de faptul că ia doar note mici iar rugămintea sa a fost să ia note mari la examene (o logică de fier, nu?). Atât de nefericit este Costi din cauza asta încât a atins moaştele cu carnetul de student (!). Specialiştii redacţiei sunt convinşi că tânărul Costi poate lua note mari dacă ar deschide un pic cursurile şi ar învăţa.

   Poate n-ar fi o idee chiar aşa rea, până la urmă, ca lucrurile să funcţioneze atât de simplu. Luând exemplul tânărului care speră să-şi rezolve problema notelor mici doar atingând moaştele cu carnetul de note, să ne gândim cum şi-ar putea rezolva enoriaşii problemele cu hemoroizii, problemele cu erecţia sau problemele cu tractul intestinal, atingând osemintele cu ce cred dumnealor de cuviinţă. Cei care au probleme cu capul am văzut eu că speră să rezolve afecţiunea ating moaştele cu buzele.

 

moaste

Un omagiu adus iubitului cantautor

• Mondenării, Promo •

   De cele mai multe ori am o părere nu tocmai creştinească vis-a-vis de populaţia care consumă oxigen în spaţiul carpato-danubiano-pontic, părere uşor accentuată dacă vine vorba de anumite “facţiuni” minoritare (încă). Şi de fiecare dată când mă împac cu mine şi cu opiniile mele întotdeauna corecte (se ştie, modestia este pentru proşti), iată că trebuie să apară câte un om de bine care să-mi năruie nonşalant universul meu principial, infiltrându-se în matrice precum un virus de tip Matrix.

   Despre ce este vorba? Am aflat din presa susţinătoare a fenomenelor culturale profunde (bazată, evident, pe nişa de cititori cu IQ trecut de pragul de geniu) că artistul naţional Adi Minune (chiar, nu i se mai spune De Vito?… Îi stătea mai bine cu aura de macaronar) doreşte din tot sufleţelul său de arap să-şi ofere o nouă maşină, respectiv un Mercedes SLR care costă, atenţie, 240.000 de EURO. Succesul de care se bucură îmi spune că-şi permite acest lux… Dar, cu toate acestea, minoritarului (încă) îi este teamă că, dacă şi-ar achiziţiona o  asemenea piesă, ar putea fi privit ca un om care nu se gândeşte la semenii săi şi, mai ales, la suferinţele lor pe aceste vremuri de restrişte, de criză şi de suferinţă. Maestre, nu-ţi fă griji, viaţa e grea dar trece repede…

   Am fost mişcat până am scăpat câteva lacrimi pe gaura curului de grija manifestată de cantautor faţă de oamenii din jurul său: “Da, îmi place tare mult şi cred că o voi cumpăra în viitor. Acum, parcă mi-e ruşine să o iau. Pe criza asta, când oamenii nu au bani pentru a pune ceva pe masa copiilor, eu să apar cu o asemenea maşină?” (declaraţie preluată din Libertatea, mulţumim pentru colaborare băieţii!). Păi, dom’le, cum vine asta? Oamenii din jurul artistului nu sunt, la rândul lor, oameni dedicaţi curentelor culturale, întocmai ca Domnia Sa? Mă refer, desigur, la deţinătorii de castele purtătoare de căluţi în cerdac şi turnuleţe pe acoperiş, la maeştrii bijutieri ai aurului (modelat în diverse simboluri contemporane, respectiv lanţuri, icoane, etc.), la distinşii colecţionari de arme sau, desigur, la neobosiţii protectori ai industriei de automobile (BMW, Mercedes, etc.). Oare să fi ajuns ţara într-o situaţie atât de nasoală încât domnii amintiţi mai sus să fi ajuns la fundul sacului cu galbeni? Nţţţ…

   Mai mult ca sigur, însă, că Tânguirea Sa, Adi Minune, s-a gândit la întregul norod, majoritarii (încă), cei care într-adevăr au reale probleme în a pune-o de-o ciorbă sau de-o mămăligă pe masă. Şi, maestre, tot respectul redacţiei pentru că v-aţi gândit că aţi avea remuşcări dacă aţi apărea într-o maşină de sute de mii de EURO în faţa acestor amărâţi. Ce om, ce caracter! Din nou, mi s-au scurs lacrimi din cur…

   În încheierea omagiului adresat dvs., permiteţi-mi să vă ofer o umilă părere : nu mai bine dovediţi sărmanilor că sunteţi un exemplu de urmat dacă începeţi să plătiţi impozite pe teancurile de marafeţi pe care cariera artistică vi-i bagă la cămaşă? Şi să le sugeraţi celor asemenea dvs. să facă acelaşi lucru? Vă spun eu sigur că aşa ajutaţi mult mai bine mojicimea. Şi, desigur, aşteptăm cu nerăbdare varianta muzicală efortului de a renunţa la Mercedesul de 240 000 EURO. Se ştie!

O clipă de România

• Martor şi tartor, Promo •

   Zăbovind mai mult decât de obicei în lupta cu somnul matinal, am fost nevoit, într-una din zilele trecute, să apelez la un taxi pentru a acoperi traseul către locul de muncă. Ora nu era tocmai una potrivită pentru a realiza un record de rapiditate, mai ales într-un oraş extrem de aglomerat cum este Bucureştiul. Dar, cu această ocazie, am parcurs încă o filă din pestriţa lume a taximetriştilor, luând cunoştinţă cu filozofia acestora destul de colorată.

   Dialogul este preluat din înregistrarea audio pe care, întâmplător, am găsit-o în aceeaşi zi pe reportofonul din rucsac. Evident, am extras doar câteva părţi ale dialogului, fără a deteriora contextul.

 

„[…]

-E ceva aglomeraţie azi… (zic eu, doar să zic ceva)

-Deci eu mă strecor ca fumul pe sub uşă…Nu spuneţi ce fac eu, nu faceţi niciodată ce fac eu.

-Nu spun nimănui!

-Îmmmm, nu-mi place cum arată situaţia aici, şi cu ăştia lângă mine, uof! (eram pe linia de tramvai, în depăşire de coloană) Mie îmi place să mă strecor ca fumul pe sub uşă, să aprecieze clientul, la final să fiu şi eu mulţumit cu un bonus, pentru viitor…

-Pentru zile negre, nu?

-Acuma, lăsând gluma la o parte, mie traficul îmi afectează nivelul de trai. Eu, din cauza la nenorocitul ăsta de trafic pierd curse. Benzina iar s-a scumpit. Astăzi, ne-au chemat la firmă să ne întrebe dacă suntem de acord să scadă preţul.

-Aha… (se tot aud comenzi prin staţie, nu răspunde nimeni)

-Eu am zis: dom’le, scazi cu un leu preţul, diferenţa de benzină nu mi-o acoperi, planul nu mi-l reduci, asta înseamnă ca eu să nu mai muncesc doişpe ore, să muncesc paişpe ore pe zi, să mă iau cu schimbul la bătaie, care stă mai mult pe maşină, nu?

-Aşa o fi.

-Astăzi mă duc la ora doişpe, că sunt programat la director. Îmi iau cheia, că am o cheie franceză mică şi dacă văd că comentează îi dau cu ea peste mâini!

-Hm…

-Măicuţa mea, păi el îşi bate joc de familia mea? Prin mine îşi bate joc de familia mea! Îmmm, cum miroase înainte? Ia, dacă mă bag pe acolo nu mai am nicio şansă de ocolire…(tocmai trecem de o intersecţie mare) Înţelegeţi? Eu depind de nenorocitul ăsta de trafic.

-Mda.

[…]

-Deci, io trebuie să-i fac lui 45 de milioane pe lună în condiţiile în care el îmi dă mie cinci milioane jumate pe lună.

-Nasol…

-De ce credeţi că nu mai sunt maşini? Păi io dacă vă duc acum la garaj şi vreţi o maşină, în douăzeci de minute aveţi maşină. Bine, nu douăzeci de minute da’ într-o oră tot aveţi maşină…Ah, s-a băgat tramvaiul ăla nenorocit…De ce s-a băgat tramvaiul ăla, îmmm? Mi-a luat elanul…Mamă, sunt două…

(trece omul la planul B, ocolire pe străduţe, etc.)

[…]

-Până acuma m-am strecurat bine…Chit că mi-au umplut vreo doi frigiderul cu carne dar asta e. Încape, poate să congeleze la greu! (râde tâmp. Între timp, prin staţie se aud nenumărate comenzi, nu le ia nimeni) Mi-au interzis să iau şi copiii de la şcoală. Mi-au spus că dacă vreau să iau copiii de la şcoală trebuie să dau caseta jos. Adică, dacă mă vede un coleg, că sunt o groază din ăia limbişti, că le mai dă zece lei, cinşpe lei, că umblu fără aparat…Spuneau că Ceauşescu face exploatarea omului…

-Şi acum ce-o fi?

-Dom’le, vă spun eu. Acum îi mai rău! Deci acum îi mai rău şi te şi umileşte! Ascultaţi la mine, acum e mai rău! Mai rău!

-Mda…

-Am o cheiţă mică şi tot aşa, când am fost la o altă firmă, nu-i dau numele, tot aşa, m-a chemat şeful şi am aruncat-o când el închidea uşa…Şi am aruncat-o în geamul ăla al lui de la uşă, că se lăuda el că-i de cristal! Şi vroia să i-l plătesc! Nu-mi dădea cartea de muncă, că să-i plătesc eu geamul! Măi, ce vorbeşti? S-a spart singur! Tu vrei să mi-l impuţi mie? Când ai trântit uşa nervos, prea tare, s-a spart, nu?

(mi-e lene să schiţez vreun gest)

[…]

-A început campania electorală. (o iau pe altă pistă)

-Vă uitaţi??

-Păi, am văzut acum afişele pe stradă…

-Vă uitaţi? Eu nu mă uit. Nu merită. Sunt nişte porci! Toţi! Unul peste altul! Şi ăla al lui soacră-mea, din coteţ, e mai educat.

-Deci să înţeleg că nu votaţi.

-Eu? Păi, de exemplu când a rămas Iliescu cu Vadim, eu l-am votat pe Vadim. Deci, eu pun ştampila pe unul care ştiu că nu are nicio şansă. Uite, ca acuma, dacă e să rămână doi care nu vreau eu, deci eu pun pe unul care ştiu că n-are nicio şansă. Aţi înţeles? Ca votul să nu-l ia….Adică dacă unul care a câştigat alegerile, are douăşapte la sută…Şi atunci ia şi voturile celelalte, ale celorlaţi, aţi înţeles? E, acum m-am învăţat minte. Mă duc şi ori tai buletinul ăla sau pun vreo patru, cinci ştampile aşa, să vadă că protestează lumea, nu? Sau, să spunem că rămâne acuma unul, de exemplu, în turul doi, unul oarecare…Pun pe amândoi, ca să nu se supere niciunul, înţelegeţi?

-Hm…

-Dom’le, păi n-aţi observat că au lovit în toate punctele cheie? Au lovit în benzină, m-au lovit în buzunar…Mie ce-mi dau în plus? Ce-mi dă? Adică nu să-mi dea, să-mi facă o facilitate de a mă descurca mai bine… Nu, el să-mi ia! Mi-a dat în benzină, mi-a dat în pâine, mi-a dat în mâncarea copiilor, mă subjugă… Atunci, cum să-l votez, domnule? A, vrei dumneata să te votez? Două mii de euro! Dă-mi banii ăştia şi eu îţi pun ştampila! În America aşa e! Cât vrei? Vrei să te votez? N-aţi văzut că-s supăraţi acuma? Acum aşa e! Faci poză cu telefonul la buletin, marcă banu’. Dă lu’ băiatu două mii de euro, că tu faci mult mai mulţi bani acolo, dă lu’ baiatu banii ăştia că se mulţumeşte cu ei şi îţi pun ştampila. Şi nu mi-e ruşine s-o spun. Că am mai luat un senator, un deputat şi le-am zis: dă lu’ tata aici două mii de euro că te votez. Dă lu amărâtul de colea, lu’ sluga! Sluga necredincioasă sau sluga credincioasă! Dă-i două mii de euro că tu faci sute de mii de euro acolo!

-Mda…(mi-e scârbă, nu ştiu de ce)

-Spuneţi-mi mie unul care nu fură…Adică, singurul de care mi-e mai milă aşa, că e mai din topor, e Becali.

-Adică?

-Adică e mai neşlefuit aşa…Adică, nu că e neşlefuit da’ e mai aşa, prea vulgar sau nu ştiu cum să mă exprim.

-Mie mi se pare un cretin. (mi-a sărit somnul)

-Pare singurul om…Fiecare cu părerea lui, ştiţi cum e. E singurul care l-aş vota acuma, cu toate că n-are nicio şansă. Aţi văzut cu sportivii acuma? E singurul care a dat zece mii de euro!

-Asta-i de imagine.

-Dom’le, pentru imagine, da’ plăteşte!

-Păi, şi banii ăia de unde i-o avea?

-Dom’le nu e treaba mea! Nu ştiu de unde a furat el da’ dă şi la milogul ăsta!

-Păi, şi asta-i soluţia, să-i furi şi să mai dai pomeni la sărmani?

-Domnule, toţi fură în România! Arătaţi-mi unul care nu fură şi care e corect! Deci eu vreau să vă spun că sunt un om foarte credincios şi cu un respect deosebit faţă de Dumnezeu! Dar eu vreau să vă spun o chestie: e singurul care, dom’le care cheamă televiziunea, e de imagine, că e deştept şi care împarte în jurul lui zece mii de euro, nu ştiu cât, nu mă interesează, dă bani la biserici şi îşi face popularitate. Pe când ăştialalţi ce fac, dom’le? Ne dă numai la cap! O dată, de două ori, de trei ori, dar de câte ori credeţi că mai rezistăm? Păi nu se mai poate!

-Şi de ce nu iese lumea în stradă?

-Păi, ce să mai ieşi în stradă?

-Să-i alergi, să se sperie de furia maselor…

-Păi ce să se sperie? Că eu mă duc şi ţip la guvern şi el pune jandarmul lângă mine să mă bată! Schemele astea nu merg, dom’le!

-Mă rog…Haideţi că am ajuns.

(plata, discuţii fără sens de final)

 

 

Deci, pe şefi îi rezolvi cu cheiţa franceză dar nu ieşi în stradă de frica jandarmilor, trăieşti din mila clientului şi votul poate costa două mii de euro. Şi, peste toate, suntem săraci. Nu-i aşa că trăim într-o lume fascinantă?

Un pas mic pentru mine, o comoară de neprețuit pentru ei

• Editorial, Martor şi tartor •

un-pas-mic-pentru-mine-o-comoara-de-nepre-uit-pentru-ei

   De cele mai multe ori nu reuşim să observăm că suntem norocoşi. Indiferent de valorile care ne călăuzesc paşii în tumultul cotidian, lăsăm tot timpul în umbră lucrurile care ne fac să zâmbim. De vină sunt, poate, demonii care ne macină sufletul sau, poate, invidia şi nepăsarea celor din jur. De cele mai multe ori, din păcate, este necesară o palmă puternică pentru a pune în valoare culorile care au fost alături de noi mai tot drumul. Uneori, însă, durerea altora ne scoate la liman. Şi pentru unii din noi, lumina atunci străluceşte mai puternic, învăţându-ne să distingem noaptea de zi.

   Am avut ocazia zilele trecute să cunosc o familie amărâtă, ocolită de norocul pe care mulţi dintre noi îl avem. I-am întâlnit în oraşul Victoria, din judeţul Braşov, la o ceremonie religioasă. Erau trei copilaşi, nepăsători în aparenţă faţă de soarta nu tocmai prietenoasă dar cu licărul speranţei în privire. Cel mai mare este clasa a patra. Locuiesc doar cu mama lor, în cătunul Sumerna, aflat la aproape 5-6 kilometri de oraş. Din când în când, sunt prezenţi la slujbele oficiate de unul din preoţii din oraş, care îi mai îndrumă aşa cum poate dumnealui sau enoriaşii din parohie. Sunt săraci și trăiesc în mare parte din mila celorlați. Băiatul este convins că-și va putea lua revanșa la un moment dat.

„Cum veniţi voi, măi copii, până la şcoală?”, fuse una din cele câteva întrebări puse cu jenă, parcă, privindu-le nevinovăţia din ochi. Mă gândeam, involuntar, că la serviciu ne-au îngheţat salariile.

„Păi, cum să venim, pe jos…Facem vreo oră.”, îmi întrerupse gândurile băiatul.

„Şi iarna?”

„Păi, ce, iarna nu se face şcoală?”. Am simţit că munţii din spatele meu mă trag de perciuni pentru impertineţă. Normal, şi iarna este şcoală…

„Păi, şi dimineaţa, veniţi pe întuneric, pe zăpadă?”, am spus un pic intimidat.

„Da, venim. Trebuie. E greu, e foarte greu…”, răspunse durerea din copil. Orice cuvânt mi s-a părut de prisos.

Maică-sa lucrează pe unde apucă. Copiii încearcă, aşa cum le permite copilăria lor, să descopere lucrurile frumoase din drum. Nu sunt multe iar acest fapt le face preţioase. Zâmbetul lor m-a făcut să plâng în tăcere. Dorinţa de alinare a lor îi îndeamnă să ofere speranţă. Lacrimile unei mame ce tocmai îşi pierduse băiatul, aflată în biserică, au fost mângâiate de un simplu gând de copil aflat, la rândul său, de partea întunecată a lunii: „Nu mai plângeţi doamnă, o să treacă”…

 

„O să vă faceți voi mari”, m-am trezit eu la un moment dat.

„Da, ne facem dar mai sunt mulți ani până atunci…”, oftă copilul.

 

   Între timp, m-am hotărât să-i ajut cum pot. Am început prin a le da rucsacul meu, ceva mâncare și niște bănuți. De Paște mă voi întoarce pentru le oferi haine și orice alt lucru care le va fi de folos. Pot fi și mesagerul vostru, dacă sprijiniți cauza.