Monolog în jurul pişătoarei

• Aberația de intelect, Promo •

   Uneori, ne lovim de situaţii care nu-şi găsesc explicaţii în mintea noastră, prin simplul fapt că nu generează un şir logic de evenimente care să aibă consecinţă situaţia în sine. Ca această frază, de exemplu… Mai exact, sunt convins că multora dintre noi ni s-a întâmplat măcar o dată să scăpăm ceva pe jos (un zar, o lingură, o biluţă, orice de genul acesta) iar apoi să găsim respectivul „obiect” într-o zonă în care, conform logicii, nu ar fi avut cum să cadă în veci. Gen…

    Iată cum zilele trecute, îndemnat de litrul de apă pe care tocmai ce îl înghiţisem, am dat o tură prin toaleta corporaţiei unde lucrez. Elegant, izbăvitor, primul jet a ieşit precum intră prima bere după o zi de muncă. Mai apoi, după ce presiunea s-a reglat şi cascada şi-a domolit curgerea, am început să contemplu cei 50 de centimetri pătraţi din faţa mea (imagine pe care o văd de fiecare dată când micţionez în acelaşi loc dar care mereu mă surpinde – e ca şi cum primul jet generează o ştergere a memoriei exact despre porţiunea de perete respectivă). Evident, detalii care nu prezintă interes. Cum spuneam, am fost surprins şi de această dată. Pentru că în faţa mea, ţeapăn şi arogant, stătea un floc. Pe cei 50 de centimetri pătraţi, în dreptul privirii mele tâmpe, îmi făcea ţanţoş cu mâna un floc. Din acela, din locul greu accesibil de soare… Revenind la chestiunile fără logică, mi-am pus o întrebarea: cum p#la mea a ajuns acolo acel fir de păr?

   În cele câteva zeci de secunde în care mi-am golit vezica, mintea mea a încercat să creeze scenarii plauzibile vis-a-vis de prezenţa Domniei sale, flocul, la aproape doi metri deasupra podelei. M-am gândit că încăperea toaletei o fi populată de o specie extrem de minusculă de păsări, care trăiesc în firidele dintre plăcile de faianţă şi adună firele de păr rătăcite pe jos pentru a-şi face cuib. Ori, cine ştie, o fi vreun floc blestemat să prindă viaţă după ce se desprinde de buchet şi condamnat să se plimbe prin budă până ce femeia de servicu va rupe vraja. La un moment dat am avut impresia că-mi ghiceşte străduinţa de a înţelege prezenţa sa malefică acolo. Chiar mi s-a părut că-mi aruncă sfidător o privire de genul „nu-i aşa că te simţi cel mai prost om de pe planetă acum?”. O, da! Şi totuşi, prin ce mârşăvie a ajuns el acolo?

   …Un zgomot m-a trezit la realitate: mi-a picat un nasture de la pantaloni. Unde dracu’ o fi picat?

Căcatul din noi

• Editorial, Frustrări din cartier •

   Căcatul, fie că vrem, fie că nu vrem, este parte din noi. Aşa dizgraţios, cum îl vede orice biped sănătos la cap, căcatul ne însoţeşte de la prima suflare pâna la ultima, evoluând odată cu fiecare dintre noi. Este ca un al doilea alter-ego, căpătând forme şi influenţe aflate într-o strânsă comuniune cu hrana materială şi spirituală pe care o îngurgităm de-a lungul vremii. Căcatul ne este înger şi demon, căci, nu-i aşa, nu-i bine cu el dar mai  rău fără el. Încercăm toată existenţa să-i dăm drumul, să rupem relaţia cu această  entitate puturoasă  care ne lărgeşte cururile şi, paradoxal, o facem cu o plăcere sadică, soră cu un amalgam de râs şi plâns, aşteptând în obscuritatea sufletului următoarea ceartă cu monstrul căcăniu din adâncurile noastre.

   Sunt oameni care adoră căcatul. Îl venerează atât de mult încât scopul lor în viaţă va fi să nu rateze nicio grămadă de fecale care ar putea să le iasă în drum. Fiecare căcăţel intrat în câmpul vizual al lor îi va înduioşa până la lacrimi, ridicându-şi mânuţele şi implorând infantil ajutor. Iar ei, iubitorii de căcat, îl vor lua ca atare, în braţe, şi se vor mânji sufleteşte cu materia urât mirositoare, până când Împuţiciunea Sa se va topi de tot. Şi tot aşa, din căcat în căcat, oamenii pro-fecale îşi vor urma calea, sperând de fiecare dată la o grămadă şi mai mare, şi mai mare, reglându-şi standardele după regula nescrisă a unui cerc vicios de rahat.

   Cine intră în căcat o face cu bună ştiinţă. Orice situaţie urât mirositoare şi îmbrăţişată cu ardoare va aduce după sine o alta, şi apoi o alta şi tot aşa. Căcatul devine drog iar sclavii acestei dependenţe vor intra în sevraj în fiecare clipă a existenţei lor lipsită de fecale. Vor căuta disperaţi minutele mânjite intens pentru a-şi satisface pofta nebună de mizerie, fără a-şi doza în vreun fel porţiile luate. Într-un final, căcatul va ajunge deasupra lor, îngropându-i maiestuos, alături de viermii aflaţi în universul etern al celor doi metri de sub scoarţa terestră.