Şmecheria la nivel de artă

Ultima evadare din câmpul muncii m-a surprins în postura de a interacţiona, vrând-nevrând, cu o sumedenie de noi personaje. Până una alta, un lucru deloc împovărător. E bine să mai cunoşti şi alţi oameni. Dintre toţi aceşti interlocutori necunoscuţi cu care am stabilit un minim contact verbal, doar unul singur a reuşit însă să-mi stârnească un interes mai accentuat. Şi când spun interes mă refer la acea curiozitate ştiinţifică care râcâie un antropolog în încercarea de a descoperi la subiectul său primat comportamente nemaivăzute până atunci.

Personajul a cărei tipologie urmează a fi disecată în continuare, era un domn cărunt, cu părul rar şi lins, purtat pe spate cu concursul gelului în exces, gesticulând mult şi inutil din mâini în încercarea de a explica interlocutorului său tot felul lucruri banale, în concepţia sa de o covârşitoare importanţă, uşor peltic, repetând excesiv după fiecare explicaţie dată întrebarea mă-nţelegeţi?, tic verbal care, în condiţiile afirmaţiilor mele maşinale, îi conferea treptat o anume siguranţă în discuţie. Cu un mers legănat, descriind cu sandalele sale de mall unghiuri de nouăzeci de grade, cu o burtă scursă peste pantalonii scurţi înfloraţi, denotând un soi de opulenţă decadentă, subiectul nostru a împrăştiat pe tot parcursul promenadei, care nu a durat mai mult de jumătate de oră, pe lângă multitudinea de învăţăminte de viaţă şi un damf dulceag de băutură, licoare care deşi i-a impregnat efectul unui patefon stricat, a reuşit negreşit să-i releve şi partea necenzurată a caracterului său. După spusele sale, până mai acum un an ar fi ocupat o funcţie importantă în administraţia guvernamentală dar, odată cu ultima remaniere, i s-a făcut o propunere pe care nu a putut-o refuza şi anume primirea a 24 de salarii compensatorii şi implicit ieşirea la pensie. Acum, are propria-i afacere şi propriile-i concepţii despre viaţă.

Ceea ce m-a fascinat din prima clipă la acest personaj a fost modul în care reuşea să rezume rezolvarea tuturor situaţiilor după grile bine definite, mizând pe ideea că orice şi oricine are un preţ. Nu contează funcţia deţinută, naţionalitatea sau condiţia socială asumată. Dacă ştii cum să dai banul, nimeni nu te refuză. Oricine poate fi cumpărat. Şi un euro dacă îl dai până la urmă; n-are importanţă; gestul contează. Simplul fapt că l-ai „omenit, îl face să cedeze. La fel şi cu negocierea în situaţii mai complicate. Pai dacă treci pe roşu şi te prinde Poliţia, tu cu cine vorbeşti? Cu ăla tânărul sau cu ăla bătrânul? Normal că negociezi cu poliţistul mai în vârstă. El ştie cum e mersul lucrurilor. Ăla tânăr e încă necopt. Iese cu tot felul de idei din şcoală. Un set de concluzii trase de un expert al genului după ani de experienţă în domeniu. O adevărată lecţie de cum poţi ridica şmecheria la nivel de artă.

Nefiind încă prins în acelaşi miraj al alcoolului şi contrariat în totalitate de expunerile sale cu caracter didactic, am ales numai variante scurte şi prompte de răspuns. O polemică cu un astfel de personaj, într-o aşa stare avansată de şmecherie şi de ebrietate nu s-ar fi diferenţiat de o dispută verbală avută cu un aparat de radio. Şi nu ştiu de ce, dar am impresia că după sfârşitul discuţiei noastre a rămas cu un gust amar în gură. Şi nu atât de la vin cât de la concluzia că şi-a irosit timpul cu un inadaptat. Zilele ce au urmat, ne-am ignorat reciproc la modul cel mai respectuos; el, o antologie de şmecherie şi eu, un simplu fraier.

Cum s-a împotmolit românul la mall

“Ce faci, te plictisesti? Hai sa dam o tura prin Mall. Ne asezam la o masa, comandam o racoritoare si luam si noi pulsu’ la lumea buna.”

Daca vrei sa masori nivelul fitelor din capitala fa o oprire la mall. E un adevarat barometru. Burtosi de fete tinere gata, baieti cu bani de la tata, fete cu ochii-n doua cate doua pentru fiecare compartiment al portofelului doldora de euro. Ici-colo cate un condamnat la subzistenta ratacit, receptand din plin privirile pline de dizgratie ale majoritatii. Cam asta e aluatul care umfla cupola locatiei in figuri.

Bine, bine… dar ce ne facem cand se pun la umflat dupa aceeasi reteta si baietii care s-au plictisit sa scuipe la seminte pe trotuar in fata blocului? Primii enumerati mai sus sunt parte activa din fenomen, sunt ceva intrinsec. Viata la mall fara ei ar fi ca viata la supermarket, ca lantisorul stropit cu aur sau ca haina fara eticheta de firma.

Dar astialaltii? Astia cu buzunarele pline de verzisori de cate un leu? Astia ce s-or strofoca sa ajunga la nasul tuturor mucosilor parveniti sau la pungile cu bani – castigati cu sudoarea muncii altora – ale smecherilor din peisaj? Raspunsul vine brusc: astia au valoare, frate! Astia sunt adevarati! Nu esti din breasla lor, iei subit valoarea “false”.

Unde se imbina snobismul cu prostia te trece… o situatie de cacat. Iar toate personajele intregesc un tablou al grotescului, al lipsei simtului de ridicol.

Am crezut ca cel mai neinspirat mod de a-ti omori timpul este sa faci ture prin oras cu autobuzul 336, cum faceam in studentie dupa ce ne storceam ultimele resursele pe cate-o carte rece la biblioteca din campus. Corect gresit! Parca nici atarnatorii nu mai sunt ce-au fost odata…