Domnia sa, Mărimea

   Nu contează cât de mare este vaporul, important e cât de învolburată este marea, mi-a spus cineva odată. Cu alte cuvinte, tradus mot-a-mot, nu mărimea contează. Oare? Practica bate teoria de cele mai multe ori.

   Să presupunem că, Domnia sa, Mărimea, este o domnişoară bine, disperată după faimă, avere, dragoste, admiraţie, recunoaştere, putere sau orice altă entitate energetică, psihică sau materială. Într-o zi, ea şi-a propus să vină pe Pământ, sperând că-şi va împlini dorinţele aici. Şi de atunci, ca o mare vrajă, toată lumea şi-a dorit Mărimea. Ei, pentru că arăta foarte bine iar ele pentru că şi-ar fi dorit să arate aşa. Iar ea, Mărimea, a trecut pe la toţi.

   Empatic, toate dorinţele Mărimii şi-au găsit un loc în ochii fiecăruia. Imaginea sa a căpătat rădăcini puternice iar mai apoi s-a transformat în adevăr. Mărimea era tot ce conta. Paradoxal, deşi producea durere sau dezamăgire uneori, trezea o ambiţie stupidă în piept de fiecare dată, canalizând către dorinţe şi mai mari, mai grandioase. Mărimea, devenită acum una cu locuitorii planetei unde îşi căutase în trecut  visele, ajunsese cumva modelul unei societăţi nicidecum perfecte. Încet, încet, s-a transformat în sclavă.

   Zi de zi, o masă de indivizi cu ochii roşii stă la coadă, aşteptând o audienţă la Domnia sa, Mărimea. Acum, devenită un personaj cu puteri miraculoase, asculta gândurile fiecăruia, încercând să le ofere o mostră din existenţa sa. Fie că-şi realizau cerinţele, fie că nu, indivizii se aşezau din nou la coadă, sperând într-o finalitate mai bună data viitoare. Zi de zi, Mărimea era acolo, punând o pecete peste fruntea oricărui visător. Era cea mai dorită.

   Într-o lume reală, mărimea nu este un personaj. Nu are vise, nu ascultă doleanţe. Într-o lume reală, de cele mai multe ori mărimea pare că ajută. Cu siguranţă, însă, Domnia sa, Mărimea, contează foarte mult. Cel puţin aşa vorbeşte lumea…

De ce maneaua?

Adusă în Balcani din vistieria culturală a Imperiului Otoman, maneaua se lăsa cântată şi ascultată doar la curţile domneşti sau în grupurile marilor boieri ai vremii. După o lungă perioadă în care a stat ascunsă în negura timpului, ea a fost adoptată, la jumătatea secolului trecut, de către comunităţile ţigăneşti drept o alternativă facilă a muzicii lăutăreşti şi promovată ca şi o altfel de muzică de petrecere, dându-i-se o cu totul nouă faţă. În zilele noastre, maneaua a atins apogeul. Întrebarea care se pune este de ce?

Atracţia românului pentru muzica de petrecere, afinitatea pentru versuri licenţioase sau împărtăşirea ideilor din versurile manelelor, toate acestea au dus, alături de inexistenţa unor repere muzicale şi lipsa unei minime educaţii în acest sens, la crearea şi accentuarea mult controversatului fenomen al manelelor de astăzi.

La sfârşitul anilor 2000, maneaua încă era văzută ca un nou stil de muzică de petrecere. Lumea agrea sau dezavua maneaua în aceeaşi măsură în care tolera sau nu muzica de petrecere. Versurile sterile, opulenţa dizgraţioasă a interpreţilor sau mesajele acestora devenite deja stereotipuri nu deranjau. Vinul şi voia bună le luau faţa. Fenomenul era încă sub control. Imediat ce s-a constatat că maneaua prinde la public şi că se fac bani frumoşi de pe urma ei, noi şi noi ageamii au aderat la acest gen. În 2002-2003, când s-a constatat amploarea fenomenului şi s-a lansat o puternică ofensivă împotriva acestui gen muzical, era prea târziu. Maneaua era deja pe val.

Lumea bună de astăzi urăşte visceral maneaua, omiţând în multe din cazuri să se întrebe şi de ce a fost posibilă o asemenea propagare a acesteia în societatea românească. Astăzi, în plină manelizare – aşa cum multora le place a spune – a devenit ceva de bon-ton, este un mod de a te evidenţia pozitiv, atunci când spui că urăşti maneaua. Dacă urăşti maneaua eşti implicit zece clase peste cel care o ascultă. Un aspect valabil, în genere, ţinând cont de nivelul intelectual al celor ce cochetează cu acest stil muzical. Însă, totuşi, nu te poţi considera mai breaz doar pentru că nu agreezi un stil muzical.

Lăsând la o parte carenţele cultural-artistice şi afinitatea balcanică pentru şpriţ şi petrecere, personal cred că propagarea manelei, în forma ei actuală, a avut o aşa mare aderenţă la publicul român, pentru că modul în care amintesc maneliştii de îmbogăţirea subită de pe urma fraierilor şi excesul de şmecheire pe secundă înregistrată pe bandă, se potrivesc ca o mânuşă pe societatea românească post-decembristă. Românul nu ştie să preţuiască munca sau lucrurile obţinute prin muncă din moment ce în epoca trecută, statul se angaja să-i asigure un loc călduţ atunci când venea vorba de înregimentarea în câmpul muncii. El preferă să îi cadă din cer, nefăcând mare lucru, întocmai cum este amintit obsesiv şi în versurile manelelor. Munca cinstită este apanajul fraierilor. Fraierii munceşte. Şmecherii pă fraieri îi prosteşte este un slogan din ce în ce mai des întâlnit, nemaiavând legătură cu originea etnică sau statutul social al celor care-l susţin sau îl promovează. Dacă mai socotim şi proverbiala trăsătură de descurcăreţi a locuitorilor spaţiului mioritic, caracteristică exploatată la maximum în versurile manelelor, devine şi mai limpede de ce a prins atât de bine maneaua la români.

Maneaua a reuşit să se instaleze în societatea românească, definind noi tipologii sociale ale individului. E suficient să afli despre cineva că ascultă manele şi să ai tendinţa în a-l eticheta incult sau avid de şmecherie.

Problematica manelelor nu a fost creată şi întreţinută de cei care o ascultă sau o promovează; adevăratele cauze ale acestui fenomen stau în spatele motivelor ce au determinat auditoriul să adere la un astfel de curent muzical. Muzica în sine nu este decât o extensie a trăirilor sau a nevoilor persoanei ce o ascultă. Iar pentru a ameliora efectul manelizării, e nevoie să se umble mult mai adânc în măruntaiele problemei şi nu este suficientă doar o marginalizare a fenomenului.

Hegemonia manelelor va intra în regresie atunci când societatea românească va da primele semne de vindecare. Până atunci va fi nevoie de un substitut care să răsune în urechile devoratorilor de gen, luând locul manelelor. Că acest substitut va fi muzica tradiţională românească, muzica lăutărească autentică sau oricare alt tip de muzică neaoşă sau nu, rămâne de văzut. Golul va trebui umplut cu ceva.

Fotbal, cioburi şi alte păreri de rău

   minge

  

   Nu pot să-mi ascund admiraţia faţă de ceea ce se întâmplă în Liga Campionilor. Urmărind partidele din această săptămână din competiţia sus-menţionată (şi nu numai pe acestea), mi-am acutizat şi mai mult sentimentul de lehamite faţă de cocina existentă în prima ligă românească şi în fotbalul românesc, în general. Personajele inventate de media şi de tot felul de alte personaje cu IQ redus continuă să ţină sus stindardul mocirlei, nelăsând nicio şansă performanţei şi, de ce nu, gloriei în locul banilor. Iar aici mă refer la banii murdari, prezenţi îndeajuns încât să alimenteze cutia Pandorei deschisă de multă vreme. Iar că nimeni nu ia măsuri a devenit un clişeu.

   Uşor, uşor va trece şi valul arbitrilor arestaţi, a conducătorilor de club anchetaţi sau a stenogramelor aruncate pe post de grăunţe găinilor consumatoare de presă sportivă. Tot timpul m-am întrebat de ce declaraţii de genul „nu mai sunt blaturi”, „nu se mai pot face blaturi acum”, „ştiu dar nu pot să spun mai multe”, „voi da pe faţă lucrurile la momentul potrivit” au rămas în eter iar cei responsabili (care or fi ăia?) le-au luat ca dovezi de sinceritate pură, exonerând în orice fel dreptul de a acuza. Mă întreb în continuare de ce declaraţia lui Dumitru Dragomir, la adresa conducătorilor de la CFR Cluj, şi anume „am văzut om mai puternic ca Paszkany, căruia nu puteai să-i numeri gloanţele din burtă” a trecut ca o adiere de vânt, fără ca nimeni să-şi dea seama de gravitatea ei. S-au găsit ţapi ispăşitori pentru o parte din mizeria existentă în fotbalul românesc, deşi mi-e greu să cred că există vreun personaj de la noi implicat în acest sport şi care să nu fie mânjit cu noroi, în vreun fel.

   Ne dorim spectacol în tribune, ne dorim atmosferă englezească sau spaniolă. Fenomenul suporterilor debili care periclitează ideea de sport este criticat în masă dar, în esenţă, nicio legislatură nu face nimic în a eradica acest virus. Pe de altă parte, ştiind că peştele de la cap se împute, nu ne miră existenţa violenţei pe stadioane. Văzând discuţiile lipsite de orice fel de scrupule şi încărcate cu sudălmi ale conducătorilor de cluburi, cum avem pretenţia să ne civilizăm suporterii? Iar lipsa unei legislaţii care să fie aplicată corect catalizează fenomenul în sine. Iar cercul se închide: conducători corupţi, bătaie pe stadion, lipsă performanţă. Are rost să vorbim şi despre infrastuctură?…Aşa mă gândeam şi eu.

   Revin de unde am plecat: spectacolul există acolo unde civilizaţia este stăpână peste întreaga societate. Unul din lucrurile pe care îmi doresc să le apuc în această viaţă este să asist la un meci în Anglia. Până la urmă, nivelul unei societăţi în întreg ansamblul ei se reflectă în toate părţile componente. La noi, din păcate, nivelul este unul spart iar reflecţiile se fac din cioburi. Iar cioburile nu pot provoca decât răni.

Gloata şi criza de turmă. Fără nicio legătură.

Scenariu posibil:

„Sâmbătă am vrut să fiu romantic. Am văzut io la tv că se deschide nu ştiu ce mare magazin de ţoale şi am zis să-i ofer nevestei o partidă de cumpărături. Apoi, m-am gândit că o invit la masă, în restaurantul magazinului de mobilă din vecinătate, şi ăla nou. Şi apoi mergem să belim ochii la beculeţele din centru. Sigur o dau pe spate şi o să mă fut, ca să fie cercul complet. Ce meseriaş sunt io.

Pe drum mi-am dat seama că aura de guru al seducţiei îmi scade. Acelaşi drum îl aveau încă vreo cîteva mii de berbeci. Nu contează, tot eu îs mai şmecher. Cele două ore parcurse în gloată mi-au dat ocazia să-mi storc creierii pentru alte idei adiacente planului iniţial.

Gata, am ajuns, am parcat. Normal, cât mai aproape de magazin. Să nu fie greu de cărat la final de sesiune. Bine, am căutat zeci de minute locul de parcare, dar merită. Cavalerul din mine îşi permite acest timp. Şi ce zic eu ? Hai prinţeso la masă întâi, mâncăm în oraş doar, nu ? Pfoai, ce mai freamăt…Planul funcţionează. Lasă, mami, stau eu la coada asta de zeci de metri, te sun când ocup o masă..Ştiu ce mănânci, du-te şi devastează-le rafturile !

Am mâncat, am băut, am rupt locul. Sunt mulţumit de mine. Consoarta mă adulează. Hai la şoping ! Hai să luăm ţoale ! De firmă, normal. Îmi permit. Azi sunt romantic, ce pula mea. Şi dă-i din coate, intră în turmă, demolează raftul ! Mamă, e ca în Occident. Mi s-a ridicat părul de pe spate de bucurie, ce idee bună am avut. Sigur mă fut diseară. Şi încă nu am terminat ziua. Cine ştie, poate dau şi o muie.

Plecăm. Începusem să mă îngrijorez că nu mai apucăm beculeţele alea. Şi bradul ăla bestial din sârmă, de la Universitate. Hai, că mergem. Turma rămâne acolo. Nişte fraieri, nu au ştiut când să vină. În centru, plin de lume..Mamă, ce mişto. Uite, femeie, beculeţele, lumea, centrul, fumul de la grătare, jandarmii..Să-mi bag, ce eveniment marfă ! E şi la tv. Iar tu, prinţeso, ai fost acolo. Este că sunt meseriaş ? De aia mă iubeşti..Stai să vezi acasă tot romanticul din mine. Mă iubesc !”

 

Eu nu înţeleg unde este criza financiară din România. Există în continuare blocaje în trafic către centrele comerciale noi şi vechi, există în continuare magazine ticsite de oameni, există în continuare vânzări. Sunt convins că se va opri, la un moment dat, acest fenomen. Dar, deocamdată, mi se pare definitoriu pentru societatea noastră de consum şi de neoprit în a fute banii aiurea sloganul următor, auzit într-o reclamă la radio: „we wish you a happy shopping and a happy new dress”. Ca să nu mai spun de faptul că moş Crăciun a început să-şi facă apariţia din noiembrie. De câteva ori, sub formă de urs, împachetând ciocolată şi servind sucuri.

Hai să emigrăm fără să ne supărăm!

Am găsit prin presă un raport care reflectă, într-un fel, potenţialul de dezvoltare al României, precum şi nivelul educaţional, social şi cultural al generaţiilor imediat următoare. Pe scurt, se spune că aproximativ o cincime din elevii români şi înscrişi în învăţământul obligatoriu au abandonat studiile. Probabil, nu se pot împărţi între şcoală, muncă şi familie. Le-au ales, se pare, pe ultimele două, dovadă că celula societăţii ocupă un loc important în preocupările acestora dar şi faptul că nu pot îşi pot concepe existenţa fără a munci. Apoi, se mai spune că aproape jumătate din absolvenţii de liceu nu au diplomă de bacalaureat. Evident, au făcut-o din respect pentru natură. S-au gândit că pentru a produce acele diplome dispar nişte copaci, în consecinţă au preferat să protejeze mediul înconjurător. Am mai aflat că circa un sfert din preşcolari nu merg la grădiniţă. Normal. Fiind îndrumaţi de părinţii lor, care au abandonat şcoala pentru a munci, învaţă, de fapt, adevăratele valori ale societăţii. Muncă, muncă şi iar muncă. Încă o cincime din elevii de clasa a patra nu pot înţelege un text scris, spune aceeaşi statistică. Iată o dovadă că micuţii protestează împotriva distrugerii limbii materne şi nu vor să recunoască textele de tip messenger. Bravo lor !
Citind acest studiu, mi-am dat seama că poporul are viitorul asigurat. Pot, deci, fugi liniştit din ţară.