Mai bine banc decât soldaţi

Ţrrrr! Ţrrrr! Ţrrrr!

-Alo, da…

-Băh, ce faci acolo? Ce durează atât?

-Eram la baie, mă iertaţi…

-Boc, la baie la ora asta? E prânzul, băh! Acum trebuia să desfaci prima sticlă de bere!

-Da, mă iertaţi…eram în pauză şi trebuia să mă răcoresc. E o zi grea azi.

-Boc, te răcoreşti cu gheaţă şi cu whisky, nu cu duşul. Şi cum vine asta, la ora asta nu eşti la muncă? Ai pauză?

-Da, am…

-De mâine nu o să mai ai nicio pauză! Dacă transpiri te duci la veceuri la Guvern şi te speli la subraţ, la chiuvetă!

-Da, să trăiţi…

-Băh, Boc, iar îţi faci de cap. Cu Udrea văd că n-ai rezolvat nimic. Îţi baţi joc de biata femeie?

-Nu, dar…

-Ce nu, băh? După ce că îl am pe cap şi pe găozarul de Stănescu, te mai caci şi tu pe tine.

-Nu fac caca pe mine, să trăiţi…

-Hă, hă, hă, băh, Boc, ce-ai zis?

-Că nu fac caca…

-Hă, hă, hă, băh, da’ simpatic mai eşti! Hai că m-ai înveselit! Te iau cu mine în vizită!

-Unde, unde?

-Mergem la soldaţi, Boc! Vizităm baza de la Kogălniceanu!

-ăăă, păi nu vin…

-Ce?

-Nu vin, că nu-mi plac soldaţii…

-Boc, iar te caci?

-Nu, de ce?

-Cum nu? Am zis că mergem la soldaţi, acolo mergem!

-Nu!

-Boc!

-Da…

-Aşa. Pregăteşte-te!

-Nu vin, că mi-e frică. Când eram mic, copiii din sat mă îmbrăcau în ţintă şi trăgeau în mine cu săgeţi şi pietre.

-Boc, hă, hă, hă! Aşa făceam şi eu cu bondoci ca tine, hă, hă, hă!

-Da, eraţi rău!

-Rău sunt şi acum, băh, Boc! Şi tu ai rămas tot ţintă, băh!

-Ba nu!

-Hă, hă, hă, aşa crezi tu, băh! Hai, că vin să te iau.

-Nu, nu merg! Mi-e frică…

-Boc, să vezi ce frică o să-ţi fie dacă nu mergi. Ce comentezi atât?

-Nu mai bine îmi spuneţi un banc?

-Boc, nu schimba vorba!

-Vă rog, îmi spuneţi o poantă din aia amuzantă, aşa cum spuneţi dumneavoastră?

-Boc…Fie, îţi spun. Zici că-ţi plac glumele mele?

-Da, da, sunt cele mai tari, hi, hi!

-Bine, băh, Boc, hai că-ţi spun. Stai să mă gândesc…

-Şi nu merg la soldaţi, da?

-Boc, ce? Ba mergi!

-Bine, bine…Nu uitaţi de banc.

-Da, stai un pic…Hm, ce poantă să-ţi spun eu…?

-Una cu soldaţi, ca să nu mai mergem…?

-Cu soldaţi…? Da, stai aşa…Unde să nu mai mergem?

-Nicăieri, bancul vă rog…

-Da…Aha! Uite, fii atent, pe aia cu Ştefan cel Mare o ştii?

-Nu…

-Deci, fii atent. Eu sunt Ştefan cel Mare şi-ţi spun să luptăm până la unu’. Tu mă întrebi de ce.

-Aşa.

-Boc, trebuie să luptăm până la unu’!

-…

-Boc!

-Da, vă aud.

-Nu m-ai întrebat!

-Ce?

-Băh, tu ce faci acolo în baie?

-Caca, mă scuzaţi…

-Boc, eşti nesimţit? Vorbeşti cu preşedintele ţării şi te caci?

-De emoţie, să trăiţi…Şi de frică…

-Băh, îţi dau eu o frică de n-o poţi duce! Nu pot să-ţi spun bancul când te caci!

-Gata, gata, acum mă şterg. Staţi un minut.

-Băh, Boc, am văzut-o şi pe asta. Te aşteaptă preşedintele la telefon să te ştergi la cur, băh…S-a întors ţara cu fundu-n sus.

-Gata, am terminat, mă iertaţi…Nu era mare lucru.

-Păi, normal, băh! Nici căcatul nu-i mare la tine, hă, hă, hă!

-Vă rog, bancul…

-Băh, Boc, eu sunt Ştefan cel Mare, îţi spun o replică şi tu mă întrebi de ce, da?

-De ce?

-Nu acum, băh, aşteaptă…

-De ce?

-Boc, ai ameţit de la căcat? Am spus să aştepţi replica!

-Da, hi, hi…

-Deci, eu sunt Ştefan cel Mare şi spun: soldaţi, trebuie să luptăm până la unu’!

-…

-Boc!

-Da, ascult.

-Întreabă-mă, bondocule, că te pleznesc! Soldaţi, trebuie să luptăm până la unu’!

-…a, replica…aha. De ce, mărite Ştefan?

-Mărite Ştefan? Băh, Boc, da’ te pricepi la din astea. Eşti un om citit, băh…

-Da, mulţumesc…

-Aşa, hai că m-ai zăpăcit. Deci, soldaţi, bem până la unu’! Pardon, luptăm până la unu’!

-De ce, mărite?

-Că de la unu’ jumate mergem la cârciumă, hă, hă, hă, hă!

-A, ce bine, deci nu mai mergem la soldaţi, nu?

-Hrrrr… Boc, eşti prost! Asta era poanta!

-Care, că nu mai mergem la soldaţi?

-Boc, ieşi afară!

-Păi…

-Ieşi, băh, afară! Ba nu, stai acolo că vin eu şi te îmbrac în ţintă, bondoc ce eşti! Auzi, la el, îi spun bancuri şi el nu se prinde….

Clanc!

La carne, oşteni !

Un septembrie încă îmbrăcat cu straie ţipătoare de vară m-a prins astăzi undeva, în capitala patriei, cu mintea transpirată de gânduri încărcate de grade Celsius. Trafic, praf, RATB indecent, proiecte de predat, oameni, toate acestea udau din belşug rădăcinile unui arbore de năduf şi de cuvinte nu tocmai auzite pe la biserică, care începuse să crească agresiv cu fiecare oră bifată pe cadran. În tot acest amalgam de senzaţii pline de sudoare, remarc în dreptul unei unităţi militare câteva pancarte cu un slogan menit să crească inima oricărui iubitor la extrem al ţării: “ARMATA ROMÂNĂ-FORŢĂ-PROFESIONALISM-RESPECT !”. O adiere palidă îmi aduse un fir de praf în ochi. Am continuat în gol drumul pe care îl aveam de urmat, încercând cumva să găsesc o imagine asociată cu rândul citit mai devreme. Am găsit-o după câţiva metri. Din mijlocul unui nor de fum, sustras parcă din mijlocul unei scene de luptă de la Griviţa, cu Sergiu Nicolaescu în toate rolurile, apăru el, soldatul, viitor erou, cu sudoare în priviri si mustind de forţă din toate încheieturile. Arma sa era gata de luptă, desenând în aer urme ale mişcărilor perfecte şi identice ale ritualului de război. Ca un real participant la clădirea profesionalismului militar românesc, oşteanul duse mâna la chipiu, salutându-şi cu respect colegii apăruţi din spatele negurii aliate lor, aşa cum codrul a purtat pavăză românului în toată această istorie zbuciumată a neamului nostru. Urmă un moment emoţionant pentru poporul gură cască aflat în faţa gardului unităţii militare: fumul se ridică, oştenii se adunară unul lângă celălalt, victorioşi, culegând micii de pe grătar cu o dexteritate invidiată şi de către cel mai experimentat artilerist, în timp ce PET-ul  de bere trecuse deja de primul tur prin paharele aliniate regulamentar în faţa lor. Întocmai unei lacrimi, o picătură de răcoare se prelinse pe sticla aruncată mai apoi în iarbă. Apa îşi continuă, în final, circuitul său în natură, lăsând pietrele neclintite. Soldatii au aţipit, poate. Sau, poate, ne veghează.