Ţara Lalelelor vs Ţara Manelelor

• Educaţie fizică •

sau Franta-Italia, meciul propriu-zis al unei generatii.

Inainte de ultimul meci al grupelor, Romania se proptea de un neverosimil loc doi in clasament, cu sanse reale de calificare in faza urmatoare a turneului, in detrimentul unor echipe mult mai bine cotate, ca Franta sau Italia. Dupa prestatia tricolorilor din meciul impotriva campioanei mondiale en-titre, nu-mi ramanea sa exclam decat un strasnic “Jos palaria!”. Ala era jocul echipei Romaniei pe care am tanjit sa-l revad ani la rand. De vreo patru ani incoace uitasem sa mai si sper. Intalnirea cu italienii m-a strunit putin din amorteala.

E drept ca nu am mai avut demult prilejul sa facem un meci mare. E drept ca dupa 2000, am ratat doua campionate mondiale si unul european la mustata, poate pe nedrept chiar. Si totusi, raspunzatori pentru suita de insuccese sunt chiar jucatorii convocati la lot, caci nimeni altcineva n-a jucat pe teren in locul lor. Daca ar fi izbutit sa ajunga in sferturi, Chivu si ai lui nu doar ca ar fi repetat traseul generatiei lui Hagi la un campionat european, dar si-ar fi si insusit performanta de a iesi dintr-o grupa infernala prin simpla rezonanta a numelor echipelor ce o alcatuiau, daca nu a valorii lor efective. Si totul depindea de un singur meci.

Disputa cu Olanda se anunta o disputa, n-as putea spune usora, dar abordabila. Olandezii aveau asigurat primul loc in grupa, iar Van Basten isi aratase intentia, lucru si firesc, de a-i menaja pe unii dintre jucatori. In conditiile astea m-a strafulgerat un unic gand: daca nici acum nu vom izbuti sa invingem, chiar ca nu mai avem ce cauta la turneul european.

Si-a inceput si meciul… Prima echipa a Romaniei vs a doua echipa a Olandei, sau echipa de seniori a Romaniei vs echipa de juniori a Olandei, in care cei doi depasiti, Robben si Van Persie se distreaza, sau IX C-ul vs XII E-ul, sau reeditarea oricarui episod al neputintei noastre stramosesti. Toate cele nouazeci de minune parca am stat in expectativa, parca am asteptat sa ne pice din cer. O echipa decolorata. O echipa de desculti cu ghete in picioare. O echipa de creta, si atat. Refuz categoric sa cred ca jucatorii s-au speriat chiar de ideea ca sunt nesperat de aproape de realizarea unei mari performante. Cu totii sunt jucatori profesionisti si ar trebui sa cunoasca a gestiona astfel de momente.

Am avut naivitatea sa cred ca, odata intrati pe teren, nu vor juca decat la victorie. Dar nu, dragi romani, se pare ca nu s-a intamplat chiar asa. Strategul Pitzi iese cu o declaratie, imediat dupa fluierul final, afirmand ca baietii au fost demoralizati si de rezultatul din cealalta partida, unde Italia preluase conducerea inca de la inceput. De aici, furtuna: ce zici bă? Lua-ti-as toate schemele defensive la lovituri libere! Pai tu de ce i-ai trimis p-astia, bă, in teren? Cum poti sa rostesti o asemenea ineptie? Pai cine la mana cui statea in grupa asta, bă? Cum e cu putinta sa depinzi deliberat de alt meci decat cel al tau? Caca-m-as in pragmatismul tau, bă! Asta e prostie! Brusc, am simtit gust de sange in gura. Dintele care-l aveam impotriva marelui antrenor Piturca, inca de cand antrena in Ghencea, imi ţâşnise iarasi prin gingie.

Dureros nu este ca a nascocit Piturca o astfel de scuza patetica, dureros e ca asta a fost exact si impresia pe care a lasat-o jocul tricolorilor. La urma cozii, asta e. Previziunile majoritatii s-au adeverit: Romania, alaturi de o alta echipa din cele trei, vor merge acasa. Avem mari jucatori ca Mutu, Chivu sau Lobont. Avem jucatori care promit, precum Tamas, Rat sau Goian. Dar ne lipseste cu desavarsire echipa si, mai nou, si antrenorul.

Terminam grupa pe locul trei, cu capul (in) sus, dupa ce am lovit inca o data plafonul mediocritatii.

Fără boabe

• Educaţie fizică •

Primul meci disputat dupa opt ani de absenta din compania selecta a turneelor finale s-a intamplat. Dupa ultimul fluier, ne-am ales atat cu un nesperat, dar mult ravnit punct, cat si cu eticheta de echipa practicanta de un fotbal prost (ca sa folosesc un eufemism). A fost un meci fad. Fara sare, fara piper, fara tacamuri, fara servetele, fara servicii, fara nimic. A, ba nu, gresesc! A avut dom’le ceva: a avut o mare incarcatura psihica. Cu exceptia a doua, trei faze ceva mai periculoase, trecute in contul Frantei, echipele au avut o prestatie lamentabila, de Divizia X. Cred ca nici Ilie Dobre, comutat pe modul de spectaculozitate maxima, nu ar fi fost in stare sa animeze schimburile de pase din teren. Am vazut pe la teveu ca lumea a iesit in strada sa sarbatoreasca egalul, echivalentul unei victorii. Ce sa sarbatoresti frate, ca eu n-am vazut nici macar o faza care macar sa-mi cauzeze o plapanda bagare de pula – scuzati-mi, va rog, formularea mai putin erecta. Pana si o partida de golf mi-ar fi produs mai multe emotii.

Nici cocosul galic si nici puii de la Avicola nu au fost deloc in foame de boabe.

Nu acelasi lucru se poate spune despre celalalt meci din cadrul grupei, care pana in momentul actual a fost pe departe cea mai la inaltime disputa. Dupa ce au dat trei goluri italienilor, eu unul inca ma mai minunez cum dracului am reusit sa ii batem pe olandezi?!

Exista o multitudine de premise ca dupa punctul castigat cu Franta sa mai luam inca doua pete. Prima pata va fi una galbena si calduta, asta dupa ce “motaneii” din Squadra Azzurra vor face pipi pe tricourile galbele ale puisorilor Bergenbier, pentru a-si mai spala din blazonul patat de portocala mecanica. A doua pata, rosiatica si cu gust amar, va fi aplicata, dupa aceeasi reteta ca in cazul campionilor mondiali en-titre, de catre Olanda, care cu siguranta simte nevoia sa razbune infrangerea de la Constanta. Victoria de pe malul marii a fost obtinuta de ai nostri, ce-i drept, si cu marele aport al ploii si al vantului. A fost parca o reeditare a unei lupte cu turcii, unde factorii climatici au avut un rol determinant. Ramanea ca inainte de confruntarea directa sa parjolim campiile, sa mituim ospatarii si sa otravim apele plate, sa scumpim preturile la hoteluri samd.

Situatia e cam oabla din perspectiva urmatoarelor doua partide. Mutule, spune ceva! Banele, fugi pe tusa ca atunci cand fugeai cu cocenii de porumb sub tricou! Goiane, foloseste-ti capul la cornere! Toate! Lobonte, ai mare grija ca stai in camp deschis… se trage, frate! Pitzi, stai linistit, ne-am indeplinit obiectivul. Am luat un punct.

Să iubim competiţia fără să ne întrecem cu gluma

• Educaţie fizică •

Euro 2008 e la o pasa scurta de noi. Pasa buna, pasa proasta… vom vedea.

Dupa ce sortii ne-au pus la grea incercare, periplul tricolorilor in Elvetia si Austria imi pare de fapt o excursie relaxanta dupa un sezon epuizant. Grupa mortii, grupa sortii, grupa Fortzei sau a oricui ar fi ea, a socotit-o pe Romania noastra drept a patra favorita si ultima in lupta pentru accederea in sferturi. Cu adversari de anvergura Italiei, Frantei sau chiar si Olandei s-a cam scuturat podiumul de noi. Parca am picat mai rau decat ar fi putut pica o echipa romaneasca in grupele Champions League. N-are legatura, dar cred ca are acelasi efect: necalificarea.

Un om de fotbal obscur a declarat pe sticla, nu stiu daca dupa o sticla sau doua, ca intr-un meci de fotbal exista trei posibilitati: sa castigi, sa faci egal sau sa pierzi. In baza acestei afirmatii si in baza ideii de fotbal si de competitie in sine, avem sanse. Daca Chivu pune umarul la bataie, iar Mutu, Marica si Lobont renunta la Pepsi, nu pentru Coca :D ci pentru sucuri naturale cu pulpa de portocala, nu de cantareata pop, atunci avem sanse.

Cand nu e nimic de pierdut, cand nu exista o miza palpabila, cand toti jucatorii joaca detasat si pun in practica pe teren sfaturile strategului Piti, cand pana si Banel poate pasa linistit la portar, atunci… cine stie, poate se infaptuieste minunea.

Dar de aici pana la a aspira la trofeul de campion european, cum au declarat unii dintre componentii lotului national, e cale lunga, flacai. Sa-i spuneti asta lu’ Mutu! Sa ne vedem lungul ghetei inainte sa sutam bombe d-astea in public.

Treaca-mearga ce-o fi, eu oricum o sa-mi fac rezervele de bere, alune si injuraturi cu nabadai pentru cele cel putin trei meciuri, sper cat mai intesate de goluri si ratari cu goluri in stomac.

Hai Romania! Hai porumbeii! Ne vedem la Universitate… la anticariat.