Reforma statului capră

Există voci din corul optimiştilor care afirmă pe tonuri înalte cum că tăierea macaroanei bugetarilor este o primă măsură a vastului şi atât de necesarului program de reformare a statului pe care PDL-ul s-a angajat de atâţia ani să îl implementeze. De ce a fost oare nevoie să se ajungă cu cuţitul la os ca asemenea măsuri să se pună în practică? Răspunsul vine scurt şi la obiect: ei au vrut dar nu au fost lăsaţi să o facă.

Deunăzi, la aproape şase luni de la încheierea alegerilor prezidenţiale, după îndelungi analize ale experţilor cabinetului Boc, s-a stabilit că a sosit timpul. Doar coincidenţa a făcut ca momentul de maximă responsabilitate să se suprapună cu vizita reprezentanţilor FMI.

Să fi avut pretenţia ca aceste măsuri să se fi luat în plină campanie electorală ar fi fost total nerealist. Orice cetăţean cu un dram de lucididate e conştient de acest lucru. Cât despre demararea aşa-zisei reforme a statului în ca şi inexistenta perioadă de coexistenţă guvernamentală a PDL-ului cu mult huliţii pesedişti închegată la finele lui 2008, nici nu se pune problema. Cum să ai mână liberă când ai comunişti drept parteneri de guvernare!? Să nu ne mai aducem aminte de cei patru ani irosiţi de neascultătorul Tăriceanu. Patru ani?! Vă daţi seama câte lucruri bune s-ar fi putut face în patru ani de un guvern marca Boc?

Şi în plus, situaţia economică precară a României nu s-a acutizat doar pe fondul crizei mondiale sau a slabei gestionări a situaţiei. Există mult mai multe cauze, mult mai multe nuanţate care au făcut ca până şi bine-intenţionaţii oameni ai preşedintelui să nu poată preîntâmpina acest impas economic. Aici nu trebuie uitată nici contribuţia Guvernului Năstase în timpul căruia s-a furat în haită ca în codru. Să ne aducem aminte şi de Ion Iliescu şi incursiunile minerilor cu trenul, pe bani publici, la Bucureşti. Păi dacă domnul Băsescu ar fi fost ministrul Transporturilor în acea perioadă tulbure (nu că n-ar fi fost) şi-ar fi ştiut el ce vremuri îl aşteaptă în cel de-al doilea mandat, n-ar fi cerut el să se taie bilet dus-întors fiecărui justiţiar subteran în parte ca să pună banii la buget? De vină e şi Ceauşescu cu împrumuturile lui care au dus ţara în sărăcie. De vină sunt ruşii că nu ne-au înapoiat tezaurul. Să nu mai vorbim de influenţa nefastă a trioului Horea, Cloşca şi Crişan care au băgat zâzanie între ţărani. La fel şi turcii care ne-au secătuit vistieria cu fiecare dintre tributurile exagerate pe care le pretindeau. Nu trebuie să omitem nici influenţa nefasta pe care au avut-o triburile migratoare, în special pecenegii, asupra situaţiei economiei actuale a României, triburi care rulau galbeni neimpozabili şi distrăgeau oamenii de la muncă tot foindu-se prin ţinut.

Aşadar, dacă cineva afirmă că aceste măsuri drastice s-au luat într-un context economic la care s-a ajuns cu precădere din cauza guvernării PDL, înseamnă că acelui cineva chiar îi scapă the big picture-ul.

Impozit fără număr, fără număr

Am aflat de curând că statul doreşte să se pună pe impozitat veniturile maneliştilor sau, mă rog, artiştilor care cântă pe la nunţi, botezuri, zile de naştere, înmormântări sau alte ocazii cu antren şi voie bună. Şi care nu cântă oricum, ci călare pe grămezi de bancnote şi înconjuraţi de alţi cetăţeni plătitori de taxe şi care pun umărul la dezvoltarea economiei. Bineînţeles, mulţi dintre ei sunt încasatori de taxe şi sprijină doar economia subterană. Pe lângă aceştia, ar trebui impozitaţi şi domnii sau doamnele cu puternice veleităţi astrologice, buni prieteni cu viitorul ascuns în cărţile de Tarot sau în globurile de sticlă. O măsură, în teorie, de bun simţ şi care ar fi trebuit să fie aplicată de ani buni de zile.

Problema pe care mi-o pun este cum se va întâmpla acest lucru? Adică, cine se va ocupa de colectarea acestor impozite şi în ce mod? Doar să afirmi că acest lucru se va întâmpla dar să nu ştii cum şi în ce fel va fi controlat, înseamnă, de fapt, declaraţii aruncate către alegători şi pumni bătuţi în piept de ochii lumii. Să luăm de exemplu, nunta unui discriminat X cu discriminata Y. Luându-ne după aşa-zisa tradiţie a poporului nomad şi nevinovat, la masa şi dansul de după ceremonia religioasă (sau chiar în timpul acesteia, poate) se consumă destulă hârtie sub formă de bancnote, care zboară înspre artistul sau artiştii care întreţin fondul sonor sub forma unor sunete cu iz oriental şi versuri pline de „duşmani”, „bani”, „din partea”, „să moară”, „să trăieşte”, etc. Fiscul se aşteaptă  ca prestatarii serviciilor de acest fel să vină să declare câştigurile iar apoi să verse birul la stat. Cum? Toţi menestreii implicaţi în fenomen vor avea firme, PFA-uri, societăşi comerciale? La nuntă cum vor face? Or să taie chitanţe fiecărui „donator” de caşcaval şi apoi le vor înregistra în contabilitatea proprie? Nu văd altă posibilitate…

Sunt convins că multă lume se cruceşte urmărind diverse festivităţi de genul celor descrise mai sus, în care grandomania şi prostul gust epatează prin fiecare por al pieilor non-caucaziene (acesta este un exemplu întâmplător, desigur) şi unde diverşi participanţi îndeasă bancnotă după bancnotă în buzunarele, ochii, gurile sau cururile celor care lălăie ceva la un microfon. Bani neimpozitaţi până acum (şi de acum înainte, sunt convins) şi care generează găuri negre într-o economie oricum şubredă. Poate proporţiile acestor pierderi nu sunt atât de mari aşa cum le văd unii dar cu siguranţă ele se găsesc în taxele şi impozitele pe care statul le recuperează de la cetăţenii cu activităţi real folositoare comunităţii.

Din punctul meu de vedere este foarte greu de aplicat o măsură de genul celei amintite mai sus. Şi asta nu pentru că nu există pârghii de control şi de acţiune ci pentru că legăturile între ăştia şi ăia sunt mult mai profunde şi au implicaţii mult mai grave decât vede ţaţa Leana la televizor şi în ziar. Iar în o sută de ani am o presimţire că raportul de forţe se va inversa.