Sugătorul de suflete

– Ştiţi, am vorbit ieri că va aduc la reparat, pe la 8 fără.

El, nimic, aceeaşi privire vag nedumirită, mimând impasibilitatea şi paralelismul cu subiectul abordat de mine. Şi in pijamale. Căcăt, l-am scos pe om din treabă, dar pizda mă-si, i-am zis ieri că vin tot aşa, seara, pe la 8 fără. Trânteşte un zâmbet din ăla actoricesc, fără sa dea nimic pe afară, arătându-mi riguros calea către atelier.

– Ştii ce e cu tine, de fapt, dom’le?

-…

– Pittiş: sunt tânăr Doamne!

Iaca suplimentul de lecţie de viaţă, îmi zic. Se aşează zâmbitor în canapeaua semidistrusă, cu mâinile mici sprijinindu-se în mânere şi continuă de sub ochelari cu administrarea tratamentului:

– Ştii care e necazul tau? Eşti un pic pe ghimpi.

Îi zâmbesc. De fapt îi zâmbeam de la bun început, m-am lamurit de la o vreme că e o armă grea , uşor de întreţinut şi care nu se demodează. Dar poate că nu zâmbetul l-a sedus. Barba? Costumul?

Nu m-a lăsat sa trec  la treabă, a întrunat de-ale hexagenarilor, dar nu în tonul exploziv al pensionarului atoatecunoscator ci a profesorului tihnit, a omului lucind de suflete şlefuite şi cuvantând tărăgănat, de la atâtea amintiri decantate. A sugătorului de suflete.

– Trec pe la noi şi consilieri şi tot felul de colegi ca matale. Luci? Îl ştii pe Luci? (şi imi arata scaunul de lucru al lui Lucian, pe moment credeam ca e vreun fost coleg, trecut in nefiinţă şi mă voi uita la urna lui). 33 de ani, eu l-am invăţat, acum ştie de toate: să repare, sa coasă, pe toate le ştie. Că în viaţă, orice ai face… aveam un elev, preot s-a facut, în viaţă, aţa te trage către ce ai fost făcut, cum eşti, de unde vii, nu poţi sa i te dezici (s-o fi uitat la barba mea din nou).

Mai trage un gât de transparent. Îi răstorn sacoşa cu reparabile, le analizează pe fiecare, noteaza cu pixul pe talpa fiecăruia, nu acceptă niciun sfat – orgoliul meseriei . Se uită la role:

– Şi astea cine le.. atinge roţile arătand sensul de rulat.

Un pic nedumirit, reacţionez:

– De cum se face vremea frumoasă ies cu prietenii mei prin parcuri. Sunt ale mele, eu ma dau cu ele.

– Tzucă, astea toate mâine sunt gata.

După care bag textul că dacă mă imbrac la 4 ace să nu ma jupoaie de piele, nu mă afişez aşa decât semestrial.

– Vino cu toţi prietenii tăi şi le recomandă să işi repare câte ceva la mine. Şi vii cu o sticlă de vin. Vai, ce vorbesc eu.. O STICLĂ! Vii şi şadem aici o oră, vorbim, că te vad baiat respectuos. Până acum nu te-ai gândit deloc de ce nebunul ăsta te reţine atâta timp, nu te-ai zvârcolit că vrei să pleci. Uite, Cici, un an şi trei luni, ştie mai mulţi oameni decât tine. Îi ştie pe toţi clienţii

Cici, un bichon, pe alt scaun răvăşit, în subsolul îmbâcsit, luminat anevoios şi organizat în felul său aparte. Pe monitorul de pe masa supraîncărcată a rămas un clip cu Florin Bogadro de pe youtube.

– Da, sâmbată, parcă aşa zicea la meteo, de sâmbătă o să se facă frumos. Tu mâine vii şi le ai reparate, poţi sa mergi să te plimbi sâmbătă.

– Dacă aşa zice la prognoză, aşa o fi, eu nu am televizor.

Un pic blocat şi fără grai, işi revine:

– Îţi dau eu unul. Dar ştii cum faci? Faci o gaura în perete şi nu te uiţi la tine, te uiţi la vecin. Ha ha ha…

Chiar m-a făcut curios cât suflet poate suge omul ăsta, şi am să trag de vinul ăla până o începe să verse şi el din cele absorbite.  Doar să îmi fac timp. I-am zis şi lui asta, mi-a zâmbit senin, şi m-a condus pe hol. Se cam făcuse ora şi numai la căcatul care îl descrisese atat de Dalinian, cel care este esenţa fiinţei, elementul concret, şi nu spiritul, partea virtuală, nu mă gândeam.

Da, e diluviu.

Max

Chestiile moca distrug suflete

   Ceea ce este moca, este moca. Ştiţi şi voi cum e. Când ai necazuri, datorii, rate la cramă, hrană la maşină, chef de cultură, când alţii au mai mult decât tine, atunci suferi. Şi, nu-i aşa, ce e moca e moca. De ce să nu accepţi orice este moca? Moca. Mooocaaa! E un model devenit obsesie. Ce viaţă e asta, dacă ceva nu e moca, nu se merită! Nimic nu se merită, înţelegeţi?

   Moca va fi numele copilului meu. Moca1, Moca2, Moca3, MocaŢ, dacă vor fi mai mulţi. De fapt, şi eu îmi voi schimba numele în Moca. Şi voi plânge de fiecare dată când nu voi avea ocazia să iau ceva moca, voi înjura de toţi sfinţii, mă voi afunda în băutură (asta poa’ să nu fie moca) în propria-mi casă, voi suspina la telefon şi-mi voi jura că o să devin guru Moca. O să mă uit doar la filme care au chestii moca, la emisiuni care promovează cultura moca, mă voi duce la serviciu doar dacă este moca şi voi vărsa o lacrimă, adânc în sufletul meu, la telefon. Dar să mă sunaţi, că aşa e moca.

   Voi căuta să-mi fac un concediu moca, voi umbla cu oameni care dau ceva moca (dar să fie neapărat unii noi, că miros a proaspăt), voi citi cărţi moca, o să-mi iubesc nevasta moca, voi asculta doar cântăreţii moca, nu am să merg la vot că nu e nimic moca, am să ies din casă doar dacă soarele va fi moca. Şi voi fi trist la telefon pentru că, din greşeală, am sunat eu. Şi nu e moca.

   De azi înainte voi primi orice este moca. Pot fi şi chestii nasoale, nu contează dacă sunt moca. Şi am să urlu de durere la telefon pentru că abonamentul nu e moca. Nişte ipocriţi, ce mai…

Drum spre primăvară

 Primăvară, muguri, zăpadă rătăcită, fotografii la munte, suflet lipsă şi peste tot se îmbracă soarele.

Am făcut o înţelegere cu brânduşele: pentru fiecare şedinţă de fotografiat, plantez un ghiocel lângă ele.

„Îmi doresc să găsesc pe drum cuiburi cu berze aşezate la soare şi cai albi.”. Cine a spus asta?

…Nu găsesc sufletul lipsă. L-am căutat printre rânduri, printre poze şi printre munţi. Nu vrea să apară odată cu primăvara. L-am zărit la un moment dat, însă era doar în trecere. Stătea cu spatele la mine, oricum.

Dacă brânduşele au fost de acord să negociem, voi face la fel cu vântul ce adie peste mirişte. O să-i propun să mă ducă repede peste nori, să ajung sufletul. În schimb îi voi da partea mea de grădină, acolo unde am ascuns arcul făcut de bunicul. Să se joace acolo, dacă o vrea. Eu vreau doar să găsesc sufletul.

O rază mi-a spus ieri că mă poate ajuta să intru în audienţă la soare. Îl cunoaşte bine, spunea. M-am tot gândit ce să-i dau dar nu mai am decât nişte foi albe, pregătite pentru seară. Nu ştiu, o să reflectez.

Cineva din pădure mi-a zis că a văzut sufletul. Era tot în trecere. La fel ca primăvara, brânduşele, vântul, berzele, soarele, gândurile. Nu mai negociez nimic. O să aştept seara. Am nişte foi albe şi o să mă învelesc cu ele. Sufletul poate să aştepte. O să ne întâlnim, oricum.

Peste tot se îmbracă soarele. Uşor, uşor o să fie cald.