Unii pleacă, alţii vin

   Închisesem telefonul şi, deşi toată jumatatea aia de oră hăhăisem de numa-numa, începusem a răsufla iritat, simţind deja în gură amarul faptului că sunt român în România. Unul din prietenii din Sibiu mă anunţase că pleacă din ţară. Şi el şi soţia au prins un contract pe un an de zile în Germania. Până aici nu pare cine ştie ce. Pare chiar o idee bună. Dar gândul lor e să rămână. Se vor întoarce la anul doar cât să îşi ia şi fetiţa.

   E, când am aflat ce găsiseră de muncă, mi s-a făcut rău de-a binelea: lucrători într-un McDonald’s… Ei, cum p!zd@ mă-sii de treabă să ajungi să preferi să laşi casă, familie, prieteni pentru o slujbă cât se poate de modestă în altă ţară? Cu duhul blândeţii l-am întrebat lucrul ăsta.

„- Mă, Mişule, drept să-ţi spun mi se cam rupe ce fac acolo. Pot să spăl şi bude dacă atunci când ies pe stradă miros a parfum! Ideea e că nu mai suport acreala din ţara asta. Astea două săptămâni cât am alergat după hârtii m-au convins şi mai mult. Şi, Mişule, vreau ca fata mea să aibă, mă, un viitor. Aici nu vezi cum e?”

   Enervat binişor, mi-am umplut un pahar de vin, am aprins o ţigară şi am început să rumeg câteva gânduri. Mi-am adus aminte de toţi ai mei care au plecat până acum. Ai mei, ăia cu care am crescut…

Vali – în Spania – şi-a legat drumurile de o băştinaşă şi au împreună o fetiţă. L-am întrebat ultima oară: „Cum e? e bine?” „- Mă, e mai bine decât la noi”.

Gabi – în Anglia – însurat şi el cu o ucrainiancă oacheşă. „- Mai vii, mă?”. „- La ce, coaie? Pentru ce să mă chinui?”.

Ana – s-a măritat în India şi apoi au plecat în America. N-are nici un gând să se întoarcă.

Sorin – când s-a întors din excursia din Austria şi mi-a spus că se apucă să înveţe germana, că el se mută acolo, am crezut că glumeşte…

Jordan – mamăăă, cum ne mai ştiau atunci munţii… Acum aleargă prin Italia, are doi băieţi şi spune că viaţa îi este plină.

   E drept, am rămas destui. Suntem încă mulţi la masă când ne strângem să mai stăm la un pahar de vorbă. Dar se simt trist scaunele goale. Ne bucuram pentru cei plecaţi  şi le dăm dreptate. Mi-e ciudă, însă, că asta a fost soluţia cea mai bună. Pentru unii, singura soluţie de a face dracului ceva bun cu viaţa lor. Că am tot lăsat tot soiul de jigodii să ne învârtă pe degete, lăsându-ne să lătrăm nemulţumirea la porţi întotdeauna închise. Apoi a intervenit resemnarea. „Vii la vot?”. „Pentru ce?… pentru cine?”. Chiar! Când a încetat să ne pese?

   LOR oricum nu le mai pasă de mult. După mintea mea, aici nu se mai schimbă nimic până nu se vor ridica din nou spânzurători.

   În idioţenia mea, reumplând paharul (pe care l-am închinat celor plecaţi şi prieteniilor noastre frânte) şi licurind altă ţigară, am fost cât pe ce să îi acuz pe ai noştri guvernanţi (toţi, de la „revoluţie” încoace, nu doar ăştia de acum) de inconştienţă crasă. Îmi venea să le urlu : „- BĂĂĂ! Rămâne ţara asta goală! nu o să mai aveţi pe spatele cui trage!! Nici măcar atâta spirit de autoconservare nu vă mai bântuie creierii??”. Dar până să termin gândul, mi-am adus aminte de o conversaţie cu un amic basarabean…

…Nu ştiu cum, dar iar venise vorba de un prieten de-al lui pe care îl convinsese să-şi depună dosarul pentru viza în România.. „…şi i-am zis: Hai, mă, că după ce o iei (viza)  – o să poţi să pleci şi tu de-acolo… În România sau mai departe!”.

E, vorbele astea mi s-au lipit de creier. Amicul ăsta al meu a reuşit, în câteva cuvinte, să ilustreze cealaltă faţă a monedei capitaliste: pentru mulţi alţii, de aici începe LUMEA. Pentru mulţi alţii, de aici încep speranţele. Cred că au aici sentimentul ăla, cam cum ţi se pare că simţi marea de cum te dai jos din tren pe peronul gării.  Pare ciudat, nu? Şi atunci mi-am dat seama că şi aspectul ăsta a fost luat în calcul.

   Până la urmă şi basarabenii, şi chinezii, şi toţi naturalizaţii plătesc impozite la fel de bine ca toţi ceilalţi…

 

 

   De ceva vreme, frate-miu mă tot bate la cap că a vorbit cu un coleg de-al lui care a plecat cu familia în Australia…

 

Dunăre

Invidie versus talent

   Deci, da. Talentele nu pot fi stăvilite. Cel puţin, nu în România. De la o vârstă fragedă, până la bătrâneţe, de la cel mai mic la cel mai mare, iată cum românii îşi exprimă năduful, într-o formă artistică, demonstrând tuturor că în oricare din noi sălăsluieşte o sămânţă de cântăreţ, care nu trebuie decât un pic udată pentru a deveni un adevărat arbore plin de sunete şi triluri suave, alături de o încărcătură a mesajelor plină de vers şi sentiment.

   Aşadar, premiul acestei săptămâni merge la trupa Brigada A.M., un duo de succes care ar avea şanse reale să cucerească inimile ascultătorilor. Având la bază un stil muzical bine ales, cei doi băieţi, mustind a talent, se joacă cu fiecare cuvânt alăturat portativului, oferind auditoriului un mesaj puternic, tranşant, care reflectă atât probleme sociale, cât şi personale. „Stilul Oprişan”, un lait motiv al poveştii muzicale, se potriveşte ca o mănuşă socialului scos în evidenţă destul de clar: „iad”, „rai”, „frăţioare”, „femei”, „mă-ta”, „te fugărim”. Nu lipseşte nici componenta temporală, proiectată sub linia speranţei, pentru un orizont plin de candoare: „o s-o ducem mai bine an după an, e stilul nostru, stilul Oprişan”.

   Savuraţi, aşadar, această feerie muzicală!

 

 

   Evident, nu puteau să lipsească şi săgeţile critice, aruncate într-un mod atât de acid încât alunecă pe o pantă mânjită cu nesimţire. Astfel, o anti-trupă, nişte indivizi care probabil nu au terminat nici grădiniţa, batjocoresc munca celor de la Brigada A.M.. Numele lor este Brigada P.M., afişat cu o indolenţă crasă pe site-uri. Mesajul acestora este unul infect, plin de măscăreli şi derizoriu. Din cauza celor ca ei, lumea muzicală românească nu va scăpa niciodată de noroi. Să vă fie ruşine, măi celenteratelor!

 

 

   Din fericire, cei de la Brigada A.M. nu s-au lăsat mai prejos şi le-au dat o replică celor ca Brigada P.M., avertizându-i că ceea ce fac ei este o muncă serioasă, în care se investeşte suflet, energie iar succesul de care se bucură nu este unul întâmplător. Evident, mesajul este exprimat în „stilul Oprişan”, tranşant, clar dar având cuvinte bine alese. Aşa că, pardon, fraierilor, aveţi grijă! Brigada A. M. rules!

 

P.S.:  Să moară caca dacă mai înţeleg ceva din ţara asta.

Patriotismul principial

   Iată că nici n-a venit bine primăvara şi temperaturile scăzute ale iernii din Covasna şi Harghita au înfierbântat minţile unora şi altora, dând de rumegat analiştilor politici de la birturile din sate şi gări. Se răscoliră un pic urmaşii secuilor medievali şi cerură un pic de autonomie, limbă oficială şi alte accesorii constituţionale, numai bune de semănat acum, după topirea zăpezii iar băjeţii noştri, naţionalişti la blană dar cu nărav curviştin, au demarat discursuri, acuze şi alte trăiri solidare cu patriotismul de carton românesc, arătând cât le pasă lor de soarta ţării. O p#lă.

   Nu am nimic împotriva autonomiei secuieşti. Care-i treaba? De ce îl interesează pe dl. Boc, pe dl. Antonescu, pe dl. Ponta sau pe nevroticul Vadim-Tudor dacă România rămâne fără partea aia de teren? Bine, în afară de interese ascunse şi nespuse poporului prost, afaceri cu lemn UDMR-ist şi alte şpârle, care sunt , de fapt, adevăratele pârghii de tras… Nu, serios, luându-ne după conţinutul volubil în esenţă al mesajelor aruncate gurilor nemâncate şi minţilor netede, ar trebui ca prin secuime să se regăsească nişte investiţii masive ale statului, să iasă bani serioşi la economie, să fie o mină de profit pentru contribuabili. Plus că nouă, ca popor, ar trebui să ne pese de jertfele înaintaşilor. Şi, aşa e? Nu. Drumuri varză, infrastuctură varză, bani daţi pentru investiţii o laie. Iar eroii (forţaţi sau nu să ajungă în această ipostază) s-au pierdut prin cimitire. Doar interese şi atât. Şi este cazul întregii ţări, nu doar al zonei în cauză. Şi atunci, de ce poporul se oftică?

   Dar iată cum din gura colectivă ies nişte cuvinte care nu au nicio legătură cu privirile baljine. Dom’le, nu e corect să se rupă ţara din principiu! Din principiu! De unde până unde există principii în România? Bine, fie vorba între noi, principiul este doar o chestiune teoretică… Deci, din principiu, nu le dăm la unguri autonomie. Pentru că ungurii, f#tu-i în gură, sunt nişte nemernici. O spune asta un popor care merge după zicala „să moară capra vecinului”. O spune asta un popor care se ceartă pe locul de parcare, pe locul de grătare, pe locul de cimitir, pe locul din autobuze, pe orice loc. O spune asta un popor care umblă numai cu spume la gură şi care nu-i în stare să evolueze într-un fel. O spune asta o clasă politică fără niciun fel de performanţă economică notabilă dar plină de furtişaguri, înşelăciune şi manipulare. O spune majoritatea, cea care se pişă pe gard şi pe vecinul de trotuar. Deci nu, să nu ne rupem ţara! Din principiu, normal.

   Nu ţin partea nici secuilor, maghiarilor, smârfilor, elfilor sau mai ştiu eu cărei alte naţii. Dar cred că într-o ţară unde băgatul şi suptul de p#lă au ajuns la rang de artă, să îi oprim pe unii să iasă de sub o cloacă infectă, mai ales că mulţi dintre noi habar nu avem ce se mănâncă pe acolo, mi se pare mioritic pur. Lipsit de principiu, monşer!

Viitor de aur, țara noastră n-are!

exemplu negativÎmi pun problema câteodată dacă ar trebui să mă tem de viitorul meu, chiar dacă personal fac tot posiblul să-mi fie bine. Gândul rezidă din evoluţia, total ambiguă, pe care o au lucrurile în ţărişoara noastră. Aproape în toate domeniile de activitate, cu excepţia furtului, predomină o stare de latenţă, o letargie specifică spaţiului Carpato-Danubiano-Pontic.

Cea mai simplă motivaţie a acestui fapt, cea mai la îndemână şi cea mai plauzibilă este lipsa personalului calificat sau măcar devotat activităţii pe care o susţine, fie într-o instituţie de stat fie într-una privată. Există o vorbă, experienţa nu m-a înşelat, cum că ”fiecare firma are prostul ei”… şi-ar fi foarte bine dacă ar fi doar atât. Nu, categoria specificată mai sus, Prostul Firmei, e o categorie de oameni care se măreşte de la o zi la alta şi care tinde să acapareze din ce în ce mai multă putere. Sunt lingăi, sunt hrăpăreţi, vorbesc mult, prost şi fară rost, cu caracter demagog, de ţăran sau de meltean dar cel mai groaznic lucru, de care nu scapi, este ca au idei, propun! Lipsa noastră de reacţie în astfel de ipostaze îi face mai puternici, interpretarea eronată a stării tale de muţenie îi va face să creadă că au gândit, vor cerşi atenţia şi sprijinul tău până când le vei da satisfacţie iar de aici nu mai este decât un pas până la eşec. Mulţi o fac doar din dorinţa de a-i demonstra prostului că greşeşte dar e prea târziu, pentru tine; pentru el nu va fi nicio diferenţă între o gândire proastă şi insuccesul pe care îl va invoca până la următoare lui pornire către glorie.

Incompatibilitatea între gândirea pozitivă, benefică celor ce-şi propun obiective pe care într-un final le ating, şi cei care gândesc limitat este evidentă. Aceste două tipuri de caractere umane nu pot conlucra şi totuşi o fac, chiar dacă nu le-a fost dată o altă opţiune. Nu poţi conduce o firmă cu angajaţi delăsători, nu poţi lucra într-un minister în care se fură începând cu ministrul, nu poţi conduce o echipă de fotbal dacă nu promovezi decât jucători de mâna a doua, nu poţi construi o autostradă decât cu voinţă nu cu pauze, nu se pot promulga legi pe bază de absenteism, nu poţi face agricultură fără infrastructură şi bătându-ţi joc de populaţia din mediul rural. Exemplele oferite, chiar dacă la modul general, duc către o singură concluzie: acolo unde un lucru sfârşeşte prost, trebuie căutată mai întâi greşeala umană, omul incapabil şi eliminarea acestuia din structura respectivă, ulterior. Mulţi ar fi tentaţi să spună că nu se poate copac fără uscături… dar măcar să fie cât mai puţine.

În cazul nostru, al românilor, nu ştiu dacă putem funcţiona prin puterea exemplului atâta timp cât cei care ne conduc politic şi în viaţa de zi cu zi se dovedesc a fi incapabili să-şi ducă povara.  Exemplul îl putem da noi, prin decenţă, voinţă şi verticalitate. Premisele unei astfel de evoluţii sunt bune doar că nu trebuiesc ignorate din descurajare.