Să moară toţi banii

Enervaţi de faptul că nu au convins în proporţie de 100% poporul de competenţele lor (în varianta d-lui Videanu, normal), guvernanţii mai pun un drob de sare pe rana tot mai deschisă a românilor. În speţă, au lăsat-o baltă cu impozitarea excesiv-mediatizaţilor cântăreţi de manele.

Aşa cum era normal, oamenii cu ceva activitate coerentă sub calota craniană, s-au întrebat de ce se întâmplă acest lucru din moment ce tagma artistică este obligată să verse biruri lunare la visterie, deşi cuantumul veniturilor acestora este unul cu foarte mult bun simţ. Unii mai răi, să spunem aşa, ar fi răspuns că minoritarii (majoritari în curând) cântăreţi nu sunt artişti şi acesta este motivul pentru care specialiştii de la finanţe nu-i pot băga în aceeaşi oală cu scriitorii, pictorii, actorii sau cântăreţii cu diplomă. Privind în ansamblu, aşa este. Dar, analizând tehnic, domnii şi doamnele lipsiţi de număr încasează bani în urma unor activităţi, să-i spunem pseudo-artistice. Şi atunci, de ce ar trebui scutiţi de la impozite?

Una peste alta, nici nu contează cum îşi câştigă veniturile (mă rog, în limita legii). Aşa cum toată forţa de muncă activă din ţară varsă lunar sume mai mici sau mai mari la buget, aşa ar trebui s-o facă şi aceşti tânguitori de duşmani şi bani. Atât timp cât folosesc şoselele, spitalele sau orice alte mijloace puse la dispoziţie de stat, trebuie să le plătească. Altfel, se cheamă furat. Iar băieţii de la guvernare îi ajută să facă asta.

Trecând peste scârba provocată de acest subiect, nu pot să remarc pentru a nu ştiu câta oară prostia anumitor reprezentanţi din Guvern. Păi, pentru ei a fost mai simplu să-i omită pe minunaţi de la impozitare, decât să găsească o soluţie de verificare a veniturilor obţinute de aceştia şi modalităţi de taxare. De-a dreptul prostie. Şi chiar mă întreb cum de nu au folosit stilul devenit deja clasic, respectiv să fi anunţat că îi taxează pe manelişti, îi taxau o p#lă – şi nu ştia norodul asta – şi scăpau cu faţa curată din toată povestea. Dar datoria e datorie, dom’le. Şi e plătită tot pe spatele ălora mulţi şi muncitori. Într-un fel încep să mă întreb din ce în ce mai des de ce ar trebui să plătim ceva statului ăsta?

Autostrada melcilor

   Într-o ţară unde toate lucrurile merg cu viteza melcului, şi de obicei înapoi, nu ne miră faptul că nu sunt drumuri care să asigure un flux coerent şi fluent al mărfurilor, oamenilor, economiei. Am avut douăzeci de ani la dispoziţie să construim, să punem la punct o infrastuctură adaptată lumii moderne dar de ce să o facem? Licitaţii dubioase, proiecte fantastic de scumpe, mânării, contracte preferenţiale, cam asta înseamnă şi astăzi implicarea statului în a realiza ceea ce restul Europei moderne are de zeci de ani: autostrăzi.

   România deţine în acest moment un ruşinos număr de kilometri de autostradă, construiţi cu viteza melcului şi reparaţi prematur. Lăsând la o parte costurile de exploatare, valoarea exagerată a unui kilometru construit, precum şi modul în care au fost atribuite contractele sunt nişte hibe care ne vor ţine pe loc încă o sută de ani. Demarat cu tam-tam, ultimul „mare” proiect de acest gen a fost autostrada Bucureşti-Braşov, un drum care cu siguranţă este mai mult decât necesar şi urgent şi care ar fi trebuit să fie în atenţia autorităţilor de ani buni de zile. Într-un final au fost atribuite contractele, s-au început nişte lucrări, s-au oprit iar, s-au recalculat sume, ş.a.m.d. Ca melcii.

   Dar, surpriză: zilele acestea, consorţiul Vinci-Aktor a anunţat că se retrage din proiect. Grupul respectiv urma să se ocupe de construcţia tronsonului Comarnic-Braşov, adică 58 de kilometri de autostradă, având în mână un contract de 1,5 miliarde de EURO. Ceea ce înseamnă aproximativ 26 de milioane de EURO pe kilometru (sau 26 000 de EURO pe metru). O fi bine, o fi rău?

   Reprezentanţii constructorilor au motivat decizia de retragere din cauza neobţinerii unei finanţări care să-i ajute în susţinerea proiectului. Şi acum, vin nişte întrebări din fundul grădinii: cum a putut să participe la licitaţie un grup de firme care nu avea garantată o finanţare? Cum a reuşit un astfel de consorţiu să câştige licitaţia? Pe de altă parte, băncile la care or fi apelat băieţii constructori, nu şi-au pus întrebarea dacă este în regulă să ofere nişte bani pentru o lucrare supraevaluată?

   Deocamdată, ministerul analizează situaţia. Tot ca melcii. Iar şoferii plătesc de zor taxe peste taxe pentru a-şi mânca nervii prin trafic. România este o ţară?

Bună dimineaţa, soartă!

Sunt convins că fiecare dimineaţă reprezintă pentru clasa muncitoare, indiferent de plantaţia unde fiecare îşi lasă firele de păr sau neuronii, un moment plin de voioşie, optimism şi abnegaţie faţă de sistemul care ne plăteşte pâinea de zi cu zi. Toţi participanţii la traficul matinal cotidian schimbă între ei priviri şi zâmbete de genul „dar vă rog, poftiţi dvs. primul pe zebră, ştiu că vă grăbiţi”, „haideţi, intraţi dvs. primul în autobuz”, „lăsaţi, iau eu următorul metrou”, gândindu-se în mod plăcut la faptul că pot munci, plăti taxe la stat şi întreţine o masă de alţi concetăţeni care au neşansa de a sta acasă şi a beneficia de ajutor de şomaj, chiar dacă ei, săracii, şi-ar dori cu tot dinadinsul să muncească din greu. Da, sunt convins că acest lucru nu se întâmplă niciodată.

Nu acelaşi crez îl manifestă, probabil, un grup de tineri pe care îi întâlnesc în fiecare dimineaţă, în drumul meu spre muncă, atunci când am ochii mijiţi de somn, şliţul descheiat uneori (mă grăbesc, dom’le), cămaşa semi-călcată luată orbeşte din dulap şi cu un somn în oase să-mi ajungă pentru o lună. Sunt tineri în toată forţa, capabili să pună umărul la orice muncă fizică (poate şi intelectuală), mustind a dorinţă de a face ceva în viaţă (sanchi!). Deocamdată ei trăiesc pe spatele altora ca mine şi cred că le convine de minune acest lucru. De fapt, cui nu i-ar conveni? De ce să-i condamnăm? Mai ales că ceea ce fac ei acum are legătură cu frumosul şi sensibilitatea: freacă menta la o florărie. Trei tineri frumoşi stau zi de zi la colţul străzii, împachetând din când în când un buchet de flori. Iar lumea se duce la muncă veselă, voioasă, optimistă. Pe dracu’.

Dacă aţi sti că ajutoarele sociale de la stat s-ar duce la aceşti tineri, ce aţi face? Şase-şase, poartă-n casă.