UpStage prezinta Fitness, de Jacques de Decker, în Club Control

• Eveniment subteran, Promo •

8martie_teatru_A3

 

   UpStage prezintă  luni, 8 Martie, un spectacol de teatru dedicat femeilor: Fitness, de Jacques de Decker, cu Mihaela Teleoaca şi în regia lui Mihai Bisericanu. Spectacolul, o coproducţie Teatrul de Comedie şi Artistic Production cu sprijinul Ambasadei Belgiei la Bucureşti, spune povestea femeii aşa cum numai o femeie poate să o spună. De la realism la isterie şi deznădejde, Fitness aleargă prin stări şi contexte diferite, dar şi prin personaje diferite.

 

   „Avem strictă nevoie de comunicare, de adevăr în relaţia cu cei din jur… Multe necazuri ni le provocăm singuri, atât din teama de a fi sinceri, de a ne apropia unii de alţii, cât şi din lipsa de respect, poate faţă de cei din preajmă… Putem avea mulţumiri în viaţă doar dacă reuşim să fim comunicativi, atât prin cuvânt cât şi prin gest. Un eseu atractiv, amar-umoristic, despre relaţiile dintre oameni.”

(Mihaela Teleoaca)

 

   În plus, reprezentaţia din 8 Martie se va bucura şi de prezenţa autorului, belgianul Jacques de Decker, secretar permanent al Academiei regale de limba şi literatura franceză din Belgia, autor a peste 30 de titluri de istoria teatrului şi literaturii, eseistică, dramaturgie şi beletristică, fiind unul dintre cei mai importanţi autori belgieni contemporani. Alături de Jacques de Decker, directorul Teatrului de Comedie, George Mihăiţă, dar şi echipa artistică a spectacolului, regizorul Mihai Bisricanu şi coregrafa Margo Dumitru vor participa, la invitaţia UpStage, la o discuţie despre femeia modernă şi cum este ea portretizată în dramaturgia contemporană.

 

   Aşadar, spectacolul are loc luni, 8 Martie, de la ora 20.00, în Club Control, pe strada Academiei nr. 19.  Biletul de intrare costă 15 lei. Rezervări se pot face la adresa de e-mail  vlad.iorga@gmail.com .

 

Mihaela Teleoaca

Seară de excepţie

• Spuse pe fugă •

Nu v-aţi săturat de tot teatrul cesta prost şi de toate reprezentaţiile mediocre ce sufocă cotidianul?uniter

Dacă da, aveţi şansa să vă restabiliţi reperele chiar în seara aceasta, urmărind cea de-a XVII-a ediţie a Galei Premiilor UNITER, începând cu orele 21:10, în direct la TVR1.

Puneţi ochii pe Omul pernă!

Recviem pentru o floare

• Cronici de film şi teatru •

Cea de-a 18 ediţie a Festivalul Naţional de Teatru a debutat sâmbătă cu spectacolul Sunetul tăcerii, în regia lui Alvis Hermanis. Întâmplarea fericită a făcut să mă aflu acolo.

Montat pe muzica celor de la Simon and Garfunkel, spectacolul oferă o variantă a vieţii tinerilor anilor ’60, într-un cadru în care promiscuitatea si libertinajul pălesc în faţa forţei purificatoare a muzicii. Muzica devine şi substituentul perfect al cuvintelor pe tot parcursul unei piesei în care actorii nu rostesc niciun cuvânt.

Până mai ieri, întreaga durată a unei piese de teatru era ca o adevărată vânătoare a elementului artistic: căutam simboluri, identificam tot felul de artificii tehnice, urmăream îndeaproape jocul actorilor, punând în funcţiune toate rotiţele din dotare, în încercarea de a pătrunde, atît cât pot, cât mai multe din dedesubturile spectacolului. Sâmbătă seara a fost altfel. Am asistat la un spectacol care m-a confiscat preţ de mai bine de trei ore. Întreaga informaţie brută, receptată pe un canal de comunicaţie aflat în plan secundar, afiliat subconştientului, încă pluteşte în tumultul trăirilor răscolite frontal de piesă. Probabil că, odată cu decantarea ei, va ieşi la suprafaţă şi o altă perspectivă asupra spectacolului. Se pare însă că va mai dura ceva…

Nu demult l-am auzit pe regizorul Andrei Şerban, la discuţia cu publicul purtată imediat după încheierea spectacolului Spovedanie la Tanacu, pus în scenă în iulie anul acesta, la Teatrul Odeon, afirmând că teatrul trebuie în primul rând perceput cu inima şi apoi cu mintea; că în timpul unei piese de teatru trebuie să ne descotorosim de acel poliţist care este mintea şi trebuie să ne lăsăm pradă primului impuls, primei simţiri. Era un lucru pe care îl împărtăşeam întru totul dar m-aş fi minţit dacă aş fi pretins că m-ar fi încercat până atunci. Teatrul nu-mi străfulgerase direct în suflet decât în timide încercări. Poate că subiectele clasice dezbătute în majoritatea spectacolelor nu au avut forţa necesară;sau poate că nici unul dintre ele n-a avut cheiţa.

Sunetul tăcerii a avut de la bun început câteva elemente care mi-au alertat receptorii emoţionali. Un spectacol în care unica voce este muzica, poate fi capabil să işte punţi nemaiîntâlnite. Cu atât mai mult cu cât muzica e semnată de Simon and Garfunkel, o trupă cu o mare încărcătură, despre care regizorul spunea că reprezintă „utopia absolută, sentimentele romantice ale anilor ’60”. Apoi ideea de bază a spectacolului: imaginarea unor momente ale anilor ’60. De multe ori mi-am dorit ca proiecţiile mele în raport cu anii aceia să prindă viaţă. Spectacolul de ieri a fost o mostră vie a acestor proiecţii, o materializare pe care am socotit-o multă vreme de-a dreptul imposibilă.

Închei lăsându-vă în compania melodiei care a completat în final şi ciclul spectacolului, Simon and Garfunkel – Bridge Over Troubled Water: