Viitorul vorbește bine

Din momentul în care strămoşul nostru, posesor de peşteră confort II, a descoperit lumina aceea ciudată care transforma muşchiul de căprioară în frigărui crocante, evoluţia rasei umane a sărit un pic pe pedala de acceleraţie, depăşind, poate, viteza legală instituită de mama natură. Astfel, o parte din bipezii de azi a înlocuit peştera cu garsoniera iar frigăruia de vânat cu micii sfârâitori din spatele blocului. Desigur, în jurul acestei populaţii pur româneşti (cum îmi place mie să cred) există o lume mult mai mare, dominată de avansul tehnologic, în mare parte folosit de humanoizi pentru a comunica.

Astfel, plecând de la urletele fără noimă sau rotocoalele de fum lăsate să urce deasupra câte unui deal, astăzi avem telefonul mobil şi internetul. Evident, dacă vorbim de internet, vorbim de reţele de socializare (bleah) şi de diverse aplicaţii de tip instant messaging, menite să ne apropie cât mai mult şi cât mai repede. O chestiune care încă nu-şi găseşte un sens printre firele de praf de pe neuronii mei, este un anume tip de comunicare petrecut, în general, prin birourile corporaţiilor. Ca să fiu şi mai exact, “discuţia” pe care o poartă doi angajaţi ai unei diverse companii, în condiţiile în care distanţa dintre ei este de, să zicem, doi metri (maxim!). Am pus ghilimele nu pentru că discuţia, ca şi acţiune, nu ar fi reală ci pentru că, în condiţiile descrise, ea are loc cu ochii beliţi în monitor şi cu degetele ţopăind pe tastatură. Practic, modul de a vorbi unii cu alţii, aşa cum ne-a plămădit pe noi evoluţia lui Darwin, a fost înlocuit de evoluţia lui Bill Gates cu nişte cabluri, câteva butoane şi un ecran. A, şi o priză.

Din păcate, amprenta umană îşi pierde din ce în ce mai tare ponderea în relaţionarea indivizilor zilelor noastre. Evadarea în lumi virtuale, apropierea de suporţii tehnici lipsiţi de viaţă, ne transformă, inevitabil, în semi-oameni. Mă gândesc că, într-un viitor nu ştiu cât de îndepărtat, până şi ieşitul la bere va fi legat, cumva, de calculator. În sensul că pe fiecare masă din cârciumi va exista cel puţin o halbă în formă de laptop.

Starship suckers

Într-un top al gogoşilor electorale Mircea Geoană ar ocupa nestingherit primele poziţii. Mai nou, acest personaj al scenei politice din România, unde rulează de ani buni piese din ce în ce mai proaste, a declarat că a avut discuţii cu oficialii N.A.S.A. pentru o eventuală trimitere în spaţiu a unui astronaut român, probabil pentru a-i readuce PSD-istului creierii pe planetă.

Ar fi interesant de găsit nişa de alegători căruia acest mesaj i se adresează mai ales că, în general, mulţi dintre compatrioţii politicianului sunt oricum cu capul în nori. Mă rog, nu cred că acum oamenii de ştiinţă români, ăia care mai sunt şi care studiază fenomenul cu pricina, se vor buluci să-şi manifeste intenţia de vot în favoarea celor susţinuţi de Mircică (sau poate chiar în favoarea lui), la fel cum nu cred că discuţia cu N.A.S.A. a avut loc.

Oricum, în acest sens, sugerez cercetătorilor autohtoni să-şi canalizeze neuronii şi bugetele fabuloase pentru a acorda sprijin tuturor proiectelor de acest gen astfel încât candidaţii la diversele funcţii politice şi administrative să aibă ce promite, şi pe parte tehnologică, în campanile lor căci pe parte economică le-a dat-o altcineva.

Astfel, România ar putea fi prima ţară care să deţină tehnologia teleportării (excelentă în concedii, excursii), călătoria în timp (multiuz), camere holografice (mai ales pentru pensionari), nave interstelare (?) şi multe altele. Bine, ar mai câteva dar aici nu suntem noi descoperitorii: autostrăzi, curăţenie, parcuri, şcoli, etc. Probabil din acest motiv nu ne batem capul cu ele, este important să venim cu ceva nou…Era să întreb iar dar ştiu răspunsul: nu, nu le este ruşine.