Un alt început, aceleaşi utopii

• Editorial, Rătăciri lirice •

Gata, s-a terminat. De fapt, a început. S-a terminat un an, a început alt an. S-au terminat lăturile gustoase, încep mizeriile cotidiene. Am tras linie dorinţelor neîmplinite şi le-am adăugat pe o nouă listă, în general aceeaşi. Am răsuflat uşuraţi, închizând cutia cu neşansă şi ne rugăm să nu se deschidă iar. Ne-am hotărât să nu mai privim în urmă, părăsind toate gândurile murdare de răni, şi vrem să devenim mai mulţumiţi de noi. Am cântat în strună timpului, rugându-l să treacă odată iar apoi ne dorim să-l încetinim măcar un pic, pentru a înţelege ceva din viaţă. Am închis un ciclu, o luăm de la capăt.

Orice capăt de drum implică analize, pertinente sau nu. Ne uităm în tolba din spatele nostru, numărând cele adunate mai greu sau mai uşor şi, uneori, rămânem dezamăgiţi de ceea ce găsim acolo. Trecem ignoranţi şi pierdem momente unice pentru că, de cele mai multe ori, ne raportăm doar la listele anterioare. Trişti sau veseli, împăcaţi ori tulburaţi, finalul este inevitabil, an de an. O luăm de la capăt apoi, întocmai cum istoria îşi repetă poveştile. Şi iar greşim, iar ne rugăm, iar sperăm că vom fi împliniţi. Viaţa se împarte în cicluri de 365 de zile din care, de cele mai multe ori, nu învăţăm mai nimic. An după an…

Iată, avem în faţă un nou început. Un alt început, la suprafaţă. În esenţă, noi suntem aceeaşi, mânaţi de utopii şi dorinţe intense, de fiecare dată mai multe, mai puternice, mai colorate. Timpul îşi ia tributul său iar când ne vom da seama, vom fi cioburi.

Sfaturile unui anotimp ploios

• Rătăciri lirice •

Nu mă judeca.  Eu nu pot fi om de zăpadă tot timpul. Vara eu mă topesc. La căldură devin un pârâu care se prelinge dintre firidele unei stânci apăsate de înălțime și mă prăvălesc apoteotic peste fiecare bolovan apărut în albia destinului, până ajung sânge scurs în mare.

Nu mă privi. În spatele meu se ascunde un chip diabolic, rânjit, obosit de promisiuni idioate. Fiecare zâmbet pe care îl desenez este șters repede de valurile aruncate egoist de stăpânul unei vieți pentru care nu vreau să lupt.

Fugi de mine. Sunt umbra care bântuie visele unui drum fără final. Sunt imaginea unui vers recitat pe melodiile inimii, plin de candoare boemă, întemnițat pentru veșnicie în reveria zilelor ploioase. Sunt un gând care vine și pleacă…

Păsuiește-mă. Ignoră timpul care trece peste râpă și culege fiecare rază de soare care apare dintre nori. Eu încerc din răsputeri să readuc la viață floarea pe care mi-ai dăruit-o cu puritate. Lacrimile mele se vor transforma în sevă iar visele vor alunga fiecare pată de mucegai care macină brațele noastre.

Ajută-mă…Trage-mi cu putere dorul din mine, stoarce picăturile de lumină din ochi, omoară clipele de tristețe…Vorbește-mi, roagă-mă, ține-mă treaz, comprimă timpul, adună stelele, lipește cioburi, așteaptă-mă. Dă-mi un semn…

Cioburi de iarnă

• Promo, Rătăciri lirice •

Eu nu am să mai fiu niciodată eu. Celebrul alter-ego al meu îmi face gingaș cu mâna, lăsându-mă rupt în mine, spart în cioburi murdare, așa cum, poate, merit să fiu. Tot caut răspunsuri la întrebările pe care fiecare melodie cu iz de artă mi le strecoară în timpane, și nu găsesc.

Lucrurile mărunte pot face minuni. Adunate unul câte unul, mărunțișurile fiecărei clipe se pot transforma într-un destin magic, plin de culoare și zâmbet. Mereu tindem doar către mare, mult, măreț fără să privim la firele de nisip care ne intră printre cute și care ne pot deveni castele superbe. Încercăm o viață întreagă să atingem soarele dar nu vedem picăturile calde de ploaie care ne inundă fruntea. Alegem calea cea mai scurtă și mai dificilă în loc să pavăm cu răbdare și stropi de zâmbet lungul drum al existenței care trage de noi. Și ne trezim rătăciți, orbi, goi, fără esență, acoperiți de întrebări și fără viziunea unei reîntoarceri la basmele imaginației pierdute undeva în trecut.

Timpul poate fi oprit. În noi, timpul se oprește dacă vrem. Avem acea putere fermecată de a stăpâni secundele care ne aduc lumină în priviri. Timpul ne face egoiști. Instinctul de autoconservare ucide lumea de lângă noi, oferindu-ne singurătate în  puținele clipe rămase, așa cum ne dorim de cele mai multe ori. Dar în noi, un mag ne ajută mereu să păstrăm nealterate dorințele care izvorăsc din vise. Iar visele alungă balauri…

Eu nu am să mai fiu niciodată eu. Eu, așa cum m-am cunoscut. Voi fi în lumea mea, așa cum am construit-o. Nu vor fi uși, ferestre, aer. Vor fi doar cioburi…

Decembrie

• Promo, Rătăciri lirice •

   M-am trezit, aşa deodată, că am pierdut nişte bucăţi din mine. Şi că alte părţi, ascunse de timp, vor să iasă către soare, aglomerându-se către poarta unui suflet prea bătucit de gheaţă.

   Îmi doresc să fiu lângă cei doi brazi pe care i-am cunoscut cu ani în urmă, în drumurile către regele munte. Să mă întind lângă ei, în mijlocul unei pajişti modelată de anotimpuri, cu privirea în soare şi mângâiat de vânt. Să mă pot gândi în linişte la poeziile defecte pe care nu le-am scris niciodată. Să nu-mi pese de timp…

   Îmi doresc grădina bunicii. Ascuns în livadă, să mă aştern molcom pe şezlongul vecinilor saşi, pregătit să număr frunzele care vor cădea dintre ramuri. Să am o foaie albă şi un pix albastru pentru a da drumul gândurilor pe care nu le-am avut niciodată. Iar timpul să-mi fie cel mai bun amic…

   Vreau să ies în toiul nopţii printre firele de iarbă acoperite de rouă. Să nu-mi fie frig şi să pot ridica ochii către cer, jucându-mă mai apoi cu fiecare stea. Să pot ajunge dintr-un pas pe marginea lunii, liniştit că pot fi deasupra unui peisaj plin de lumini şi cântece în surdină, pregătindu-mă să descopăr eroii care nu m-au salvat niciodată. Iar timpul să-mi ofere un răgaz…

   Îmi doresc părţile din mine care au fugit. Refuz să cred că nu le voi găsi niciodată. Esenţa unei lumi construită cu ele s-ar spulbera în mii de cioburi, printre nori, iar anotimpul ploios va fi mai rece ca oricând. Iar timpul…Timpul ar trebui să-mi fie cel mai bun prieten.

Tablou în degradare

• Aberația de intelect, Editorial •

Dunga timpului intersectează geometria ştirbă a unui cub cu toate colţurile gurii boante. O muşcătură rămasă fără gură se zbate în imediata vecinătate a cubului. Zvâcnirile îi duhnesc a descompunere. Un câine legat de lanţul timpului aşteaptă. E dresat doar să se nască şi să moară. A lătrat o singură dată, iar atunci timpul a luat-o din loc. Când s-a oprit epuizat, limbile ceasului îi atârnau de un cot iar axa îi vibra ca trupul unui fior născut în chinurile erosului.

Deodată, două unghiuri drepte se desprind şi o iau la fugă. Cubul, şchiopătând, o ia după ele. L-au lăsat atât de incomplet încât ar putea sfida perfecţiunea. Un pescar amator, cu un embrion înfipt în cârlig, stă pe marginea unei lacrimi, pescuind. Încă speră să mai prindă viaţă. Reflexia sa e pierdută în nemişcare. E limpede că e moartă.

O masă amorfă de culoarea albului aprins se lasă văzută. La doi paşi de ea umblă o vorbă împopoţonată cu tot felul de subînţelesuri surde care bâiguie cum că masa vâscoasă ce ar fi venit pe lume cu forma deja pierdută, e chiar partea frumoasă a Nevăzutului. Din fericire pentru pensula jilavă, nimeni nu mai are vreme să o creadă. Timpul se scurge mult prea grăbit prin orificiul prezentului.

Un ochi de sticlă se înfruptă cu lumina din culori. După ce a terminat de mestecat şi ultima nuanţă de roşu, se retrage în caverna unui craniu imens. Înăuntru, pe pereţii osoşi ai craniului încă se mai pot distinge urme de gânduri. După cum sunt încrustate, până şi omului i-ar fi uşor să realizeze că acolo a locuit cândva o minte închistată, inundată de tristeţe.

Două acorduri de chitară crestează pânza îngălbenită a zării încă nedesfăcute. În urma lor se ridică oblic conturul unui zâmbet. O pasăre cu ciocul prins în două capse stă cocoţată pe linia orizontului şi le priveşte cu resemnare. E prea multă linişte între culori ca să îi pese…

Dincolo

• Promo, Rătăciri lirice •

dincolo

O cameră gri, cu pereți negri spre bază și cu o fereastră având draperia obosită de apus, adăpostește egoist sfârșitul unui vis. Pe un pat încovoiat de gânduri sărace, ascuns undeva afară din calea ferestrei, Filip privește înalt către tavan, căutând încăpățânat cerul de dincolo. Ușa metalică groasă, în ton cu singura piesă de mobilier-un raft ruginit, cu două sertare-îi blochează orice tentativă de a găsi timpul uitat afară. Filip simte cum mirosul fad de mucegai îl năpădește ușor dar pare împăcat cu ideea de frig, ucigând fiecare lacrimă cre încearcă să-i spele obrazul apăsat de trecut. E singur, așa cum diabolic și-a dorit în adâncul său toată viață. Luminile din drumu-i au fost stinse rând pe rând de sorți iar acum este aproape de a se opri și el. Boala care și-a găsit sursa de putere în gâtul său îi oferă șansa unui final crud, plin de monștri iar Filip îl așteaptă mut.

Când a pășit pentru prima oară la mormântul iubitei sale, Filip s-a închipuit într-o viață paralelă, în care trebuia să plătească toate polițele datoare norocului de până atunci și din care spera să iasă cât mai curând. Nu a fost așa. Au trecut mai bine de doi ani până a realizat că jumătate din el a murit. În tot acest timp nopți fără culoare și pline de fantasme de necuprins i-au modelat fiecare clipă a existenței. Deja, în universul lui din ce în ce mai greu de pătruns, iarna părea că devine zâna stăpână, înghețându-i forțat orice colțișor inundat de imaginea trecutului. Fiecare zi devenise o speranță a finalului de drum. Fără să-și dea seama, doamna rece a nopții era din ce în ce mai aproape.

Durerea fizică a secat din Filip orice urmă de om iar îngerul său îl chinuie încă, refuzând să-i pună mâna peste pleoape. În mintea lui totul e gri, întocmai ca zidurile camerei, apus după apus, minut după minut și geamăt după geamăt. Filip caută neobosit înaltul, ultima speranță rămasă  ancorată în privirea lui seacă. A lăsat totul departe, ștergând fiecare urmă a pașilor desenați pe calea albă din spatele ochilor săi. Cu fiecare răsărit, zidurile se apropie din ce în ce mai mult de de el, sufocând în tăcere vreun cuvânt uitat pe margine de gând. Deasupra, tavanul se încăpățânează să rămână la locul lui. Mai urmează încă o noapte…

Ultima floare își găsi drumul către creștetul acoperit de pământ al lui Filip. Un nor rătăcit de vânturi lăsă un strop de durere peste peisajul încărcat de cruci, căutând mai apoi un alt tablou secătuit de viață. Filip, fericit în adâncuri, și-a regăsit primăvara părăsită în amintiri. Apusul, ușor, se întinde peste orizont, semănând liniște în cer. Filip, triumfător, a învins.

Nevralgia timpului

• Rătăciri lirice •

După o noapte cu un somn aproape imperfect,
într-una din zilele de ieri,
m-am trezit complet abandonat de timp.

Secundele mă părăsiseră.

Lăsasem în urmă viitorul,
iar trecutul nu mi se întâmplase încă.

Singur, înconjurat doar de mine,
rătăceam într-un prezent continuu şi ambiguu.

Păşeam pretutindeni,
întâmpinând în sensuri noi confuzia.

Cu fiecare pas, simţeam pulsul timpului
zvâcnindu-se din ce în ce mai neînţeles sub tălpile goale.

Miliarde şi miliarde de clipe lichefiate
cădeau într-o ploaie rece şi abstractă,
ce mă pătrundea dincolo de origini.

În sfârşit,
simţeam cum nevralgia timpului
îşi ia stăpânirea de pe mine.
Puteam respira Universul,
fără să doară.

Timpul se descompunea,
iar eu îi eram martor.

Când,
deodată,
zgomotul metalic al zorilor
mi-a reîntors simţurile la realitate.

Treptat, treptat,
timpul a început să doară din nou.

Început de final

• Idei fertile •

    Gata cu odihna. A reînceput ciclul noapte-noapte, abandonat în decembrie. Simfonia urbană a reînviat în timpanele încă adormite iar balaurul cotidian a scuipat prima şarjă de foc peste oraş. Iarna, ajunsă în floarea de gheaţă a vârstei sale, pătrunde în cele mai ascunse unghere ale sufletului, transformând fiecare gând negru în fulg de nea. Cu paşi grăbiţi, începem ziua fiecare pe drumul său. Beznă, metrou, cafea, colegi, sunete, somn, ţigări, planuri, asfinţit, muzică şi iarăşi beznă. Lăsăm în urmă imagini pe care, de cele mai multe ori, le regăsim a doua zi. Zi de zi, minut cu minut.
   Timpul aleargă din ce în ce mai tare, trăgându-şi forţa din anii încărcaţi de praf şi lăsaţi deoparte. Iar cu fiecare an lăsat în spate, inevitabil, apăsăm pedala de acceleraţie a destinului. Finalul ne aşteaptă, oricum, pe fiecare.
 

Războiul stelelor verzi (IV)

• Idei fertile •

Lumea începe să-şi revină. Formele ciudate de relief dispar una după alta, acum după ce toţi au văzut ce se ascundea acolo. Şantierul din Europa de Vest îşi reia activitatea, generând un val de bucurie printre afaceriştii ruşi. Preşedintele Cioabă al Doilea construieşte turnuleţ după turnuleţ, mai ales că s-au reluat şi colectările deşeurilor din spaţiu. Evident, tot din spaţiul altora. Echipa de cercetători se relaxează, nord americanii fumează şi, iată, totul rimează. Asociaţia Turiştilor Japonezi îşi reia activităţile în America de Sud, refăcând de zor jungla amazoniană. Liniştea se aşterne peste planetă iar sentimentul de siguranţă revine în sufletele tuturor. Şi acest lucru este firesc, mai ales că ceea ce părea un dezastru se dovedeşte a fi, de fapt, un mare noroc.

Între timp, analiştii amatori sunt din ce în ce mai aproape de Beijing, ducând cu ei bucuria aflării răspunsului la întrebarea ce a frământat întreaga suflare omenească. Maşina înghite kilometru după kilometru, muzica urlă din boxe, iarba este mai gustoasă ca niciodată, sexul se face numai în grup. În grup organizat. Se râde şi se fac planuri de viitor. Nu le va mai fi frică, îşi vor putea creşte copiii liniştiţi…Şi drumul se apropie de final.

Gata, Beijing este în faţa lor. Emoţiile sunt imense, bucuria este pe măsură.. Cercetătorii, după ce au ajuns şi ei la o concluzie, îi aşteaptă nerăbdători pe analişti. Diseară, toată lumea va petrece de fericire pentru finalul neaşteptat de norocos. Iată-i pe toţi, acum, adunaţi în sala principală, uitându-se unii în ochii celorlalţi, ştergându-şi broboanele de sudoare şi ascultându-şi bătăile puternice ieşite din piept. Câteva momente, nu se aude nimic altceva. Nimeni nu îndrăzneşte să pună vreo întrebare sau să grăbească momentul. Toţi, dar absolut toţi, sunt conştienţi de invazie, de reuşita experimentului, de ceea ce a ieşit, de fapt. Şi toţi aşteaptă confirmarea. Dar ce s-a întâmplat ?..După primele momente de tăcere, întrebările încep să-şi facă apariţia una după alta, năvalnic. Cum a fost posibil ? Va fi totul bine acum ?..Şi multe alte întrebări…Tensiunea creşte, americanii fumează, japonezii plantează…Cercetătorii jubilează, analiştii lăcrimează, publicul se isterizează…Ce-o fi cu rimele astea ?

În 2008, o misiune spaţială americană a început o serie de experimente în spaţiul cosmic. La un moment dat, unul din paianjenii antrenaţi în experiment a dispărut. Astronauţii nu s-au alarmat, spunând că dihania va fi găsită şi că totul va decurge conform planului. Căutarea a durat câteva zile dar fără succes. Apoi, unul câte unul, au dispărut toate arahnidele. După încă o zi, naveta a dispărut şi ea. Experimentul eşuase…Acum, după 72 de ani, adevărul a ieşi la iveală. Totul a fost perfect. Experimentul a reuşit. Şi toate dovezile sunt pe masa din sala principală din cartierul general de operaţiuni al echipei de cercetători, în Beijing. Analiştii amatori şi oamenii de ştiinţă se uită la ele. Iar în lumea largă zburdă copiii experimentului. Vioi şi salvatori, aduc cu ei bucurie şi linişte. Sunt plămădiri perfecte ale unui vis. Un vis izvorât din dorinţă de iubire şi frustrare. Sunt modelaţi după un ideal frumos şi intim. Nu pot fi descrişi. Important este, însă, mesajul lor. Un mesaj de viitor. Un mesaj important.

(VA URMA. MÂINE, ULTIMA PARTE !!! SENZAŢIONAL: VEŢI VEDEA REZULTATUL EXPERIMENTULUI, O SCHIŢĂ TRIMISĂ DIN VIITOR !)

 

Războiul stelelor verzi (II)

• Idei fertile •

Omenirea se află în pragul unui dezastru spre deosebire de preşedintele S.U.A care se află în pragul casei, gândindu-se cum să mărească producţia de opium. Pentru el, situaţia actuală de criză nu reprezintă mare lucru. Se gândeşte la ce greutăţi au întâmpinat în trecut străbunicii săi şi îşi dă seama că starea de acum este chiar una domoală. Se felicită pentru stăpânirea de sine şi îşi mai aprinde o ţigară. Apoi sună pe la ministere, să afle dacă pot înfiinţa şi ei o echipă de cercetători care să se ocupe exclusiv de optimizarea producţiei de iarbă. „Poporul o să mă felicite pentru asta…” îşi spune fericit. Bucuros că este de folos celor care l-au ales, mai trase un bong.

Între timp, echipa de cercetători nu găseşte capătul dezastrului. Fenomenele bizare se înmulţesc iar haosul pune stăpânire uşor, uşor peste planetă. Ruşii au reuşit să invadeze lumea arabă, obligându-i mai apoi pe musulmani să bea cot la cot cu ei vodkă. Surpinzător, distracţia nu le-a ieşit rusnacilor. Arabii erau deja obişnuiţi cu ţuica de Zalău, pe care obişnuiau să o consume în vacanţele petrecute la socrii. Drept urmare, ruşii au putut fi uşor de învins, fiind rupţi de beţi. Mai apoi, au ajuns hrană la peşti. De bucurie că şi-au recăpătat libertatea, arăbeţii au început să se împuşte între ei. La finalul manifestărilor de bucurie mai trăia un sfert din populaţie. Cei rămaşi, de fericire că au scăpat cu viaţă, au plecat spre locurile de origine, în Rromânia, hotărându-se să se dedice cultivării de prune.

Ciudatele forme de relief au apărut şi în America de Sud, stricându-le japonezilor din Asociaţia de turişti toată munca. De ciudă, aceştia au făcut sepuku în grup. Rudele lor, aflând de moartea acestora, au scos buteliile de gaz sarin şi au intrat la metrou. Nu au mai ieşit de acolo nici ei, nici restul de călători. Astfel, planul regelui de a mări ponderea androizilor la 60% din total populaţie începe să de roade.

În Rromânia, dispariţia sateliţilor provoacă îngrijorare. Practic, o parte a populaţiei va rămâne fără surse de venit, avînd în vedere că scoteau bani buni din revânzarea fiarelor adunate din spaţiu şi revândute sub formă de suveniruri turiştilor africani, veniţi în acelaşi timp şi la studii pe aceste coclauri. Preşedintele Cioabă al Doilea convoacă Marea Şatră pentru a stabili direcţia de urmat, în vederea asigurării altor posibilităţi de a scoate bani. După îndelungi discuţii, se hotărăşte formarea de echipe care să plece în Europa de vest. Şantierele de acolo fiind părăsite, se poate lua material feros şi neferos fără grijă. De bucurie, preşedintele cere ministrului activităţilor culturale să compună o manea cu subiect religios.

În timp ce în Australia serialul cu fetele lui McLeod toarnă episod după episod, din formele ciudate care au împânzit planeta încep să iasă mici monstruleţi. Cercetătorii sunt în alertă maximă. Echipa oamenilor de ştiinţă colaboratori ai Libertăţii publică şi primele fotografii cu aceste forme de viaţă. Fotografiile sunt neclare aşa că sunt trimise noi sonde pentru a vedea îndeaproape ce se întâmplă. Sateliţii, brusc, nu mai dispar. Fenomenele meteo reintră în normal. Ruşii se trezesc din beţie. În Rromânia maneaua compusă de ministru rupe boxele în discoteci. Americanii….americanii nu se văd de fum. Sondele încep să trimită primele imagini. Dar vai, incredibil ! Ale cui sunt acele imagini ? Ce se întâmplă ? Echipei mixte de cercetători nu-i vine să creadă ce-şi vede ochilor ! Toată lumea este consternată ! Sondele trimit imagini după imagini, din ce în ce mai clare. Chinezilor li se îndreaptă ochii de mirare. Nimeni nu-şi explică cum a putut ieşi aşa ceva din acele forme bizare. Toţi sunt muţi de uimire..Imaginile fac înconjurul lumii, captând până şi atenţia androizilor japonezi. Nimeni nu scoate o vorbă iar privirile sunt aţintite peste fotografiile trimise de sonde . Aceeaşi întrebare este pe buzele tutror: cum au ajuns acolo micile vieţuitoare…?

(VA URMA)