Colaterale venite din trecut

Să nu-mi spună nimeni că România este o ţară dizgraţioasă, numai bună de a fi acoperită sub un grandios nor de napalm. Nimic mai fals. România este, în cea mai mare parte a ei, un tărâm desenat cu atenţie de natură, cu mici detalii perfecte ce pot fi surprinse doar de un obiectiv macro cosmic. Dar România este tânără. Fiind tânără, este proastă, pentru că nu i-a plăcut aşa mult cartea şi a dat-o mai mult pe golăneală, precum o fetişcană superbă, venită de la ţară, cu sâni perfecţi, picioare numai bune de adulmecat şi ochi care îţi taie răsuflarea. România e atât de naivă încât îşi ţine cu dinţii locuitorii săi, românii, copiii ei, adunaţi din aventurile cu turiştii turci, tătari, nemţi, austrieci sau, în general, cu orice turist migrator şi tare în coaie. Românii, spre deosebire de fetişcana care i-a adunat în jurul ei, sunt ca o grămadă de plozi care cer tot timpul de mâncare, fac mizerie, strică toate jucăriile pe care mă-sa le fură de cele mai multe ori, urlă, se cacă pe unde îi apucă şi nu reuşesc niciodată să treacă în clasa următoare. România, încă arătoasă, începe să dea semne de uzură, fiind mai tot timpul după curul  puradeilor ei români.

România a avut la un moment dat nişte rude, să le zicem părinţi (sau bunici), fiecare dintre aceştia având la un punct şansa de a păşi pe un alt drum. Asaltată de turiştii evului trecut, neamurile României ar fi putut să ajungă fie austrieci (unii spun că unguri), fie turci, fie ruşi sau, pur şi simplu, ar fi putut rămâne rumâni. Soartă sau nu, iubire sau nu, ambiţie sau orice alt rahat proiectat istoric, însă rubedeniile din trecut ale României au decis că e mai bine să rămână unite, cu riscul de a pierde din plozii care trăgeau atunci de fustele lor. Curve sau nu, rudele bătrâne au dat muie turiştilor (după ce au supt pule străine secole întregi) şi au plămădit ca într-un spectacol de iluzionism ieftin fetişcana cea frumoasă, cu sâni, ochi şi pulpe de Cosânzeană. România s-a născut chinuit, prematur dar a crescut frumoasă şi fără bube în cap. Plozii de lângă ea, cei pe care îi criticăm vehement unii dintre noi, vorbesc româneşte în majoritate şi se poartă ca atare.

Eu nu urăsc România. Poate urăsc românii, doar pentru că nu se pupă cu viziunile mele cotidiene. Nu-i condamn. Urăsc, în schimb, Unirea. Mare, mică, nu are importanţă. Şi urăsc şi mai mult bunicul meu Ardeal pentru că, în loc să arunce o privire la vecinii săi mai mari şi mai gospodari, s-a uitat la ochii frumoşi ai rudelor vorbitoare de aceeaşi limbă, dorindu-şi să locuiască sub acelaşi acoperiş cu acestea. Iar eu, colateral, mă număr printre plozii trişti ai României, privind cu jind la roşeaţa din obraji a nepoţilor vecinilor din Vest.

Cui îi pasă?

   in gol   

   Urăsc nepăsarea, aşa cum urăsc alte lucruri similare. Nu-mi place delăsarea, nu suport resemnarea, la fel cum nu sunt de acord cu ruperea de p#lă. Pot continua lista dar, paradoxal, n-am chef. Uneori, cochetez cu stările faţă de care manifest repulsie şi chiar îmi place. Mă întreb, mai ales în momentele în care norii sunt mai gri decât de obicei, de ce nu aş merge în ploaie fără umbrelă? De ce nu aş lăsa fără apă floarea din ghiveciul de la fereastra sufletului, chiar dacă asta ar însemna moartea ei…Dimineaţa, când soarele pare vesel, aş arunca o suliţă către el, numai aşa, să îi arăt că nu-mi pasă de voioşia lui. Sunt momente cărora nu le dau atenţie, nici dacă s-ar urni împotriva mea toate galaxiile şi dacă de asta ar depinde marele bang. Pot fi atât de nepăsător încât la un concurs pe teme de frecat menta, aş deveni din concurent direct preşedinte de juriu. Aş putea să fiu aşa de resemnat, căci muştelor le-ar fi milă să mă bâzâie, observându-mi postura de nenorocit în faţa unui pastel creeat de gânduri. Uneori, aş putea să devin ceea ce urăsc cel mai mult…

   Mă întreb adeseori care este finalitatea acţiunilor şi reacţiunilor impuse de canoane, de reguli, de impresii, de prelegeri. Ar fi bine să urmăm fapte dovedite a fi bune sau normale, după sistemul general valabil, deşi sunt împotriva pânzei de idei din capul nostru, inofensive de altfel? Spiritul de turmă, ascuns ştrengar după vorbe şi fapte sociale, este catalizator pentru distrugerea ideii singulare?…Delăsarea mea atinge, în puţinele sale momente, imagini pantagruelice încât ador suflul dat de mulţime, scurgându-mă detaşat printre picioarele celor care vor să-mi escaladeze fruntea. Ignoranţă sau nu, îmi place să privesc tâmp către orizont, lăsând să treacă prin dreptu-mi zile şi stele, fără să încerc să ating vreuna. Tot ceea ce urăsc mi-ar putea deveni, suav, normalitate…

   Direct din adâncul hăului din mine, sunt voci care mă îmbie să nu-mi pese. Să nu mai îmi pese. În clipele în care privirea nu zăreşte fereastra spre grădina de vară, plină cu flori rămase din mai, cu miresme de iarbă proaspăt cosită şi cu triluri portocalii plutind din stufăriş, atunci vocile se îmbărbătează în a-mi da sfat după sfat. Sunt şoapte viclene, cu iz de resemnare. Iar turma mă trage uşor către glezne, pregătindu-mi culcuşul mediocru, cu sunet de fanfară electronică. Ceea ce urăsc acum m-ar putea acoperi mâine. Încet, cald, în timp…Iar eu aş trece ignorant pe lângă antidot.

Linişte şi pace

Aşa începe un colind la Realitatea TV. Apoi cântă un grup de copii urmat de un grup de politicieni, să zicem reprezentativi pentru clasa politică românească. Şi se pupă şi dau noroc între ei de zici că sunt cei mai buni prieteni. Dar ei chiar sunt prieteni. Îi leagă un ţel comun. Ştim cu toţii care este…
Printe altele, colindul se încheie cu următorul mesaj: “Sărbători liniştite!”. Adică ?
Adică poţi ? Normal că poţi ! Uite, eu m-am mai liniştit puţin când am văzut cum Ion Iliescu a fost huiduit şi “atacat” cu monede în Cimitirul Eroilor ! Da’ doar puţin….căci apoi mă enervez şi mă înfurii când realizez că aceşti oameni mi-au furat viitorul ! De 20 (douăzeci) de ani tot îl fură ! SISTEMATIC ! Şi furia mea se transformă în ură şi dorinţă de răzbunare…Vreau să am o putere magică să pot să-i calc pe cap dacă şi când îi întâlnesc pe stradă. Aş vrea să-i omor la fel cum ne omoară ei pe noi prin lipsa drumurilor şi a marcajelor corespunzătoare şi prin prezenţa gropilor ce creează accidente. Prin neputinţa ambulanţelor ce nu pot ajunge la pacienţii din sate din cauza căilor de acces impracticabile. Prin lipsa de medicamente în spitale, lipsa educaţiei din scoli, haosul şi nedreptatea din justiţie, lipsa de respect şi nesimţirea de care dau dovadă faţă de cei care i-au ales, atunci când apar la TV. Prin stresul zilnic la care suntem supuşi când ieşim pe stradă, prin traficul infernal, prin lucrările interminabile şi şanţurile lăsate destupate cu lunile. Prin faptul că am devenit nişte indiferenţi faţă de cei din jur, nişte “şmecheri”, nişte şpăgari, nişte “descurcăreţi”.
Se spune că toţi avem astfel de instincte criminale dar că le ţinem reprimate şi nu ies la suprafaţă decât stimulate.
Vă urăsc pentru faptul că mă “stimulaţi” astfel zi de zi ! Linişte sfântă vă doresc!