Oraşul monstru

Priponit în marginea serii, privirea mi s-a desprins spre cerul copleşit de întuneric.

Razele soarelui s-au încurcat în nişte cabluri suspendate. Mai au timp până dimineaţă să se descurce şi singure. Făt-Frumos s-a ascuns ca laşul în basm.

Aici jos, sub o coastă a unui mic parc, pielea cenuşie a oraşului monstru s-a iritat cu un petec de flori roşii, aprinse.

Pe o bancă cu o firmă luminoasă, o ciocârlie învaţă să cânte fredonând o melodie de-a lui Gheorghe Zamfir. Devreme în noapte, celelalte păsări de zi îşi vând la tarabe trilurile înregistrate pe DVD-uri cu bărboşi pletoşi pe copertă.

Fructele ferite de bâzâitul ţânţarilor mai păstrează fantoma trunchiului de care au fost proaspăt înstrăinate. E o dramă pe care o poate înţelege doar pământul.

Un fluture de noapte urcă de-a lungul unui lujer de fum. După o aşa zi,  oraşul monstru respiră încă greu; transpiraţia îi duhneşte a motorină şi a cauciuc încins.

Dincolo de pădurea de betoane, îşi are casa un pitic cu nasul roşu şi umed, plin de pământ. Nu iese niciodată din vizuină de teamă să nu-l mănânce maşina cu colţi de tinichea.

Somnul îmi miroase a ploaie. Adorm, numărând solzii de pe spatele oraşului monstru.

Ţâţe de vară

Unul dintre principalele efectele ale căldurii venite odată cu vara în mediul urban este invazia ţâţelor. Că sunt mici sau mari, trecute sau în plină expansiune, plictisite sau jucăuşe, extrem de apropiate sau certate, siliconate sau naturale, săltăreţe sau cu suspensiile stricate, ţanţoşe sau lăbărţate, gemenele de sub bărbie atacă ochiul clocotind de hormoni al masculului prin modul în care se lasă descoperite. Pentru o mai uşoară identificare, iată o categorisire a puzderiei mamare după gradul de expunere într-o zi obişnuită de vară.

Prima categorie este cea a ţâţelor sfioase. Acestea sunt cele care din variate motive nu se arată în public. Fie că sunt lăsate cu totul acasă de către stăpână sau fie că sunt luate mereu la purtare, ele preferă sau sunt obligate să se ascundă în spatele textilei. Cele luate la purtare se împart la rândul lor în mai multe categorii: ţâţele ninja – cele care au abilitatea de a se face nevăzute la orice oră din zi şi din noapte, ţâţele bufant – cele care se ascund sub veşmânt ca sub un cort de patru persoane şi ar mai fi şi ţâţele basorelief – cele care în dorinţa lor de evadare, împing cu forţă în textila ce le îngrădeşte, dând naştere unor forme de la cele mai sublime la cele mai înfricoşătoare. Ţâţele basorelief sunt acea categorie de ţâţe defavorizate, care deşi vor să se expună, sunt condamnate la claustrare. Deşi sunt încadrate la categoria ţâţelor sfioase, multe din ţâţele basorelief sunt foarte temperamentale. Gradul de revoltă al acestora este dat de tensiunea firelor din textilă. Aparent sfioase, unele dintre acestea posedă un potenţial diabolic, făcând ravagii în rândul trecătorilor ori de câte ori sunt lăsate să se manifeste în voie.

Marele avantaj al ţâţelor sfioase este că ascund odată cu ele nevăzutul. Pipăitul şi palpatul, depind de fiecare caz în parte.

O a doua categorie de ţâţe, de altfel cea mai răspândită pe timpul verii, este categoria ţâţelor clasice. Acestea, deşi nouă nu ni-l arată, îşi văd lungul sfârcului. Aflate sau nu la umbra sutienului, fie că încap perfect în două cupe de şampanie sau fie că umplu două ligheane de zece litri, fie că stau cuminţi la limita decentă a decolteului sau fie că schimbă priviri obraznice prin bluza transparentă cu cei ce-şi înfig privirea în ele, această categorie de ţâţe domină jungla de asfalt. Iar dacă se întâmplă, şi se întâmplă destul de des, să iasă în evidentă, acestea o fac întotdeauna prin atitudine.

Ultima categorie de ţâţe dar nu cea din urmă este categoria ţâţelor excentrice. Aici se încadrează toate ţâţele care ar renunţa chiar şi la sutien să rămână ele însele în ţâţele goale, dar nu o fac din unele considerente ale eticii. Aici putem vorbi de la ţâţişoarele merişoare care lasă un gust uşor acrişor în gură până la modelul buldozer care te lasă cu gura cu totul căscată. Nu contează… Cu cât gradul de expunere este mai mare cu atât sunt supuse mai mult privirilor arzătoare din partea curioşilor.

Statistic vorbind, cea mai fatală subcategorie a ţâţelor excentrice este constituită de modelul buldozer. Acesta este caracterizat prin dimensiunile crescute ale cupelor dezvelite până la baza sfârcului, susţinute de nişte accesorii fragile care par că pot ceda în orice clipă, cupe organice ce formează între ele un adevărat defileu. Cu cât defileul este mai strâmt cu atât formula se apropie de perfecţiune. Atunci când acest defileu descrie o linie clară, întreg ansamblul poate fi considerat ca şi trecut la următorul nivel. Atunci se poate vorbi de o transcendere; atunci se poate vorbi de ţâţele a căror linie imită linia curului.


Studiu realizat cu sprijinul doctorului ţâţolog S.N. Ochimari

Tahicardie urbană

Soarele scuipă flăcări în intersecţie. E praf peste tot. Traficul se îneacă şi tuşeşte sec. Îi ies numai maşini din gât. Simte că se sufocă. Asfaltul e de-o indolenţă crasă; stă să îl calce toată lumea în picioare. Parcă e moleşit, parcă e lipsit de vlagă. Cred că are deja temperatură. Dar termometrul din intersecţie nu indică bine. E prea mult. Sunt prea multe grade. Ar trebui să fie mort până acum. Să cheme cineva un doctor, vă rog.

O sirenă montată pe o capsulă de ampicilină, ce goneşte în josul unei artere, străpunge adânc zgomotul de motoare şi claxoane ce se întinde nepăsător şi lasciv între blocuri. Nu ştiu de ce dracu’ nu i-o fi curgând sânge, că doar e zgomot, nu?! Cred că e o infecţie mai spre centru. Trebuie tratată. Asfaltul e nevoie să mai aştepte. Iară nu se uită nimeni la el. Poate doar câteva priviri pierdute. De când îl stiu, numai pe drumuri stă. Cum o fi rezistând?

Pulsul oraşului se accelerează. Traficul devine infernal. Unde s-or grăbi toţi? E cald rău. Şi nu văd nici un cort unde să se distribuie gratuit ploaie. Măcar câteva picături. Fără o hidratare corespunzătoare nu răzbaţi, e limpede.

Pulsul oraşului e din ce în ce mai neregulat. La radio zic că unele artere principale sunt deja blocate. Iară nu pot înţelege anatomia oraşului. Cum să ai artere principale blocate şi încă să respiri?! Câte inimi are un oraş? Şi de ce, mă rog, aleile nu se numesc vene? Ce oraş e ăsta?

Să se întindă puţin, o să-şi revină…