Impresii după Grimus

   Vineri, 16 Octombrie, s-a petrecut concertul Grimus în club Fabrica, avându-i în deschidere pe cei de la Vive la Noiz. Un eveniment care, în mod normal, ar fi trebuit să adune ceva lume, mai ales dintre cei care cunosc fenomenul. Iar capitala oferă un public larg pentru a gusta din muzică.

   Ora de începere a fost 21.00. Cel puţin aşa au scris organizatorii pe afiş. La ora 21.45 eram încă în Fabrica Pub, aşteptând palizi deschiderea clubului unde urma să se petreacă tărăşenia. Alături de noi se adunase un public firav ca număr, probabil obişnuit cu întârzierile nefireşti ale concertelor din cluburi. Sau, poate, o trupă românească participantă la SZIN-ul din 2009, din Ungaria,  nu se ridica la nivelul ascultătorului bucureştean…

   Una peste alta, s-au deschis porţile, am intrat în club Fabrica, cu speranţa că vom scăpa de frigul şi atmosfera forţat industrială a pub-ului. Nu. Nu o să înţeleg niciodată trend-ul acesta de a decora zonele cu muzică alternativ-electro-psihedelic-rock-metal-bla-bla-bla în elemente industriale, cu pereţi neterminaţi, zgâriaţi, reci, murdari. Pentru a forţa creierul să ceară alcool probabil. Şi fum. De orice fel. Mai bine vorbim de muzică.

   Dovedind un respect deosebit faţă de cele scrise pe afiş, trupele au început cântările după ora 22.30. Respectul, probabil, a fost insuflat de organizatori. Vive la Noiz a dat startul. Timp de aproximativ jumătate de oră, cei patru ardeleni au cântat frumos, liniştitor, alert, simplu de plăcut. Vocea Adelei, senzaţională, mi-a dezmorţit neuronii ameţiţi de apă plată şi fumul de ţigară al altora. Sonorizarea, oarecum împotriva muzicanţilor, nu i-a încurcat prea tare iar cei patru membri Vive la Noiz au dat la instrumente în propriul amestec de rock’n’roll, funk, alternativ şi sentiment pierdut în ochii publicului. Potenţial există cu siguranţă. Din păcate, şi-au stabilit singuri o limită, cerând audienţei să se încălzească pentru Grimus. Fără supărare şi cu o mare apreciere pentru munca lor, însă limita s-a văzut.

   Şi iată cum, în jurul orei 23.00, clujenii de la Grimus încep să-şi facă simţită prezenţa pe scenă. Şi nu oricum, ci unul câte unul, aşa cum au văzut ei pe afară. Fără nicio ironie. Recitalul nu putea începe altfel decât prezentând ultimul videoclip al lor, regizat de Tudor Giurgiu (aflat „întâmplător” pe acolo), la piesa In a Glimpse. Proiecţia acestuia a fost făcută pe spatele scenei, loc unde tot timpul concertului a fost câte ceva asortat muzicii. Deja, după primele acorduri, lumea a ieşit brusc din amorţeală, aplauzele au devenit aplauze iar strigătele strigăte. Au curs melodii, Vali Rauca a schimbat chitara dar a păstrat talentul (demonstrat şi la tobe la un moment dat), Mezofi nu s-a sfiit să facă abuz de vocea sa impecabilă, Cristi s-a jucat cu acordurile şi riff-urile, ridicându-mi substanţial firele de păr de pe mâini, tobarul a mers ceas, întocmai ca bass-ul şi clapele (decorate cu un ţipător girofar). Aşadar, începutul nu a fost deloc Confused, aşa cum au încercat băieţii să ni-l strecoare pe urechi, ci mai degrabă Insanity, judecând după ţipetele şi aplauzele spectatorilor. Am avut onoarea să parcurg live aproape tot Panikon-ul şi, deşi Time to Be Good Friends a lipsit, am simţit o mare apropiere a celor de la Grimus de publicul lor dar, în mod special, de acea îmbinare între ei şi instrumente. Personal, am rămas cu privirea ţintuită în gol, alergând pe câmpuri de nori la auzul piesei Political Animals, încercând să-mi explic de unde poate să iasă un asemenea act muzical. Nu vreau să par exagerat dar, în acest moment, nu cred că există cinci trupe rock în România care să poată susţine un concert în stilul celor de la Grimus, cu prezenţă scenică, cu vocal excepţional (inclusiv cu o limbă engleză pe măsură), cu instrumentişti care ştiu foarte bine ce au de făcut şi cu o legătură indisolubilă între sentimente şi acorduri. Am ascultat piese vechi şi piese noi, în premieră, jonglerii cu sunete, tendinţe de calm şi de alert, am admirat şase artişti care fac muzică.

   După cele mai mult de două ore petrecute la concertul de vineri, mă încearcă şi acum un sentiment de tristeţe pentru faptul că în România trupele de acest gen nu reuşesc să impresioneze media dar mai ales pentru faptul că publicul este destul de ignorant când vine vorba de informare şi de apreciere a muncii artiştilor. Cât despre organizatori, tehnică şi suportul celor care ar trebui să susţină mişcarea românească de calitate  (indiferent de tipul de artă) nu are rost să vorbim aici. Ar fi o pată neagră într-un ocean de argintiu.

 

P.S. : Săptămâna aceasta vom da drumul recenziilor la albumele trupelor româneşti, în principal din sfera rock. Panikon de la Grimus este primul vizat. Eventualele sugestii, atât de albume cât şi de impresii aşternute deja pe hârtie, sunt binevenite.

Vive la Noiz, ceartă cu zgomotul

Ţara de dincolo de pădure ascunde şi astăzi comori şi sensuri ale trecutului, lumini din prezent şi idei de viitor. Uneori le descopăr şi asta mă face fericit. Le păstrez cu grijă în ierbarul sufletului, alături de zâmbete. Fiecare turlă legată de cer, fiecare grădină din geam, fiecare rid apărut pese case, toate înseamnă bogăţie. Uneori, este mai bine să fie cunoscută doar celor dragi ei.

Obsesiv, îmi tot spun că zgomotul nu este o soluţie. În forma lui brută, poate deveni foarte uşor distrugător de suflete sau comori. Zgomotul, în forma lui monotonă şi fără sens, ucide bogăţia adunată cu grijă din turle, grădini şi case. Cearta îi poate da o altă cale de urmat, dacă are cine să o facă. Zgomotul poate fi certat suav, melodios, profund, făcându-l îndrăgit. Vive la Noiz este dovada.

În 2006 a existat White Noise, nume ce a consolidat, pentru mai târziu, ideea de sunet. Un început furios, presărat de activitate şi apreciere. Probleme de copyright sau interpretări cu substrat rasist ale numelui au decis trecerea la un alt nivel. Astfel, Vive la Noiz a debutat în 2007, pe aceeaşi linie, obişnuind publicul destul de repede cu noua formulă. Anul 2008 aduce o relaxare a reprezentaţiilor, fapt ce le permite să se dedice modelării primului E.P., Dark Clouds and Silver Linings. Cu un sound având o altă abordare, reflectând conotaţii luminoase în ochii ascultătorului dedicat, E.P.-ul vede lumina în 2009, an ce marchează o nouă modificare a componenţei. Una din părerile de rău adunate în tolba regretelor, după cum spun ei, pentru că desele schimbări le întârzie drumul către orizont. Tot pentru 2009, sunt programate concerte în ţară dar şi la Budapesta, aşa cum sade bine unei trupe cu aspiraţii.

Stilul celor de la Vive la Noiz, încadrat în curentul indie, este un amestec armonios de sunete, cu influenţe din sfera rock’n’roll, alternative, un pic de funk, un pic de psychedelic, poate indie-pop. Cert este că o parte din fiecare membru al trupei se regăseşte în sunetul lor. Vocea feminină, nu des întâlnită la trupele underground, se mulează cu succes în melanjul redat de instrumente, alături de prezenţa scenică. Vive la Noiz este o trupă din Ardeal şi merită să-şi realizeze visul. Cu un mesaj optimist pe alocuri, poate trist şi melancolic prin alte locuri, băieţii şi fetele din trupă reuşesc să capteze atenţia, dovedind un real potenţial pentru viitor. Mult succes lor, Adela Bindea-vocal, Angela Seserman-chitară, Attila Szabo-bass şi Lehel Makfalvi-tobe.

Ca de obicei, Revista Cioburi a dorit să afle un pic din substratul Vive la Noiz. Iar ei au fost dispuşi să ne arate:

RevistaCioburi: Ce şi-a propus Vive la Noiz la apariţia sa?

Adela: Nu cred că aveam un plan şi nici măcar o idee despre unde vor duce repetiţiile, mai în joacă, mai în serios, din subsolul Casei de Cultură din Bistriţa. Ne doream doar să cântăm, indiferent dacă ne era dat s-o facem şi în faţa unui public sau nu.

R.C.: Ce numitor comun aţi găsit încă de la început?

Angi: Faptul că voiam să cântăm şi altceva decât Nirvana şi Metallica, faptul că voiam să facem muzica noastră, faptul că veneam cu un mesaj şi un feeling optimist.

Adela: Lipsa unei ambiţii de a ajunge ”mari” în sensul comun.

R.C.: Cum v-aţi propus să bătătoriţi calea spre succes?

Adela: O trupă nu e visul boem cu multe cântări şi oameni receptivi; presupune o muncă de sclav întâi: ore bune de repetiţii zilnice, bani investiţi şi probleme la tot pasul; dar, combinând efortul cu momentele de destindere, sperăm să trecem peste dificultăţi.

Angi: Iar mai pragmatic, în lunile iulie şi august vom face concerte în toate oraşele din ţară în care se mai cântă vara şi câteva pe litoral, la toamnă urmează apariţii radio şi tv cu un nou single (de fapt o piesă veche) şi sperăm un album cât de curând.

R.C.: Există proiecte care nu v-au reuşit?

Angi: Se întâmplă să nu iasă întotdeauna cum vrem noi dar întotdeauna privim partea bună a lucrurilor, the silver lining J

Adela: Sunt anumite proiecte pe care mai degrabă le-am amânat din cauza unor oprelişti temporare dar nu am renunţat la ele cu totul.

R.C.: Există realizări cu care vă mândriţi fără falsă modestie?

Angi: Ne mândrim că mai existăm.

Adela: Într-adevăr, în ziua de azi privim cum tot mai multe trupe se destramă, fie din motive interne, fie că nu sunt suficient apreciate, deci faptul că nu am renunţat încă, e un motiv de mândrie. Ne mai putem mândri şi cu EP înregistrat şi masterizat în cea mai mare parte de noi, cu ajutorul KMZ (studioul din Tg. Mureş).

R.C.: Care ar fi cea mai mare dezamăgire Vive la Noiz de până acum?

Angi: Ne pare rău doar de faptul că am avut foarte multe schimbări de componenţă, fapt ce ne-a încetinit foarte mult. Deşi trupa există de aproape patru ani deja, activitatea propriu-zisă se poate reduce la doi.

R.C.: Ce trăiri le transformaţi în notele de pe portativ?

Adela: Nu încercăm să le selectăm voluntar. Piesele compuse se regăsesc într-adevăr în gânduri sau evenimente pe care le trăim dar o bună dispoziţie fugară dinainte de compunerea unei piese poate să influenţeze la fel de mult ca o dezamăgire care ne-a marcat profund.

R.C.: Influenţele muzicale merită precizate?

Angi: Precizaţi-le voi J Noi nu ştim. Fiecare e cu „bagajul” lui muzical. Trupa în sine nu are influenţe directe.

R.C.: Ce a existat mai întâi în spatele melodiilor, versul sau muzica?

Angi: De cele mai multe ori, muzica. Sau întotdeauna? Niciodată n-am conceput piese cu un anumit scop, mesaj, text, acestea din urmă vin de la sine. La repetiţii facem multe jam-session-uri productive, din care rezultă teme sau structuri şi uneori şi versuri sau idei de versuri, care mai apoi se dezvoltă.

R.C.: Cât timp vă dedicaţi pentru a cânta?

Adela: Cântatul efectiv are loc aproape zilnic, cel puţin câteva ore dar din păcate nu e suficient să cânţi ca să ieşi la suprafaţă. Orelor de cântat li se adaugă ore de scris, comunicate de presă şi mailuri, de conceput postere şi tot ce ţine de impresariat; deci trupa e oarecum full-time.

R.C.: Merită munca pe care o depuneţi?

Angi: Merită fiecare supă la plic mâncată după ce banii se duc pe scule, merită fiecare noapte nedormită, merită fiecare examen ratat J Merită pentru că aşa ieşim noi din rutină şi pentru că muzica e esenţială pentru noi.

Adela: Satisfacţia noastră e un concert reuşit, public receptiv, chiar şi un singur om care ne spune că se regăseşte în muzica noastră. Nici nu cred că mi-aş dori să creştem fără să trecem prin etapa asta; reuşitele fără muncă nu au niciun farmec.

R.C.: Sunt diferenţe de mentalitate între cei care vă ascultă?

Angi: Avem un public foarte divers, ceea ce e bine. Mulţi dintre apropiaţii trupei vin cu sfaturi şi idei despre ce înseamnă Vive la Noiz sau ar trebui să însemne dar din păcate nu putem împăca pe toată lumea. Ne rezumăm la a fi în primul rând noi mulţumiţi de ceea ce suntem şi ceea ce cântăm iar cine vrea să ne asculte e binevenit la concerte, la o bere, la o discuţie.

Adela: Având în vedere faptul că abordăm stiluri diverse, e normal ca şi publicul să fie aşa; dar cred că muzica e în primul rând despre asemănări, nu despre diferenţe.

R.C.: Concertele sunt cu două tăişuri?

Angi: Pot fi. Se întâmplă să avem concerte foarte reuşite din punct de vedere al atmosferei şi al publicului dar să fie, totuşi, probleme cu sonorizarea. Sau invers.

R.C.: Este greu să produci un album non-comercial în România?

Adela: Nu produsul e cel mai greu pas. Unii au bani suficienţi să acopere costurile de studio. Dar nimeni nu scoate un album ca să-l ţină în sertar.

Angi: În general, când produci un album, îl produci în scop comercial, adică pentru a fi vândut. În momentul în care nu ai o casă de discuri/producţie, se limiteaza şi posibilităşile de promovare. Câte trupe îşi permit să îşi facă un videoclip profesionist din bani proprii?

R.C.: Or să vă lase nervii la un moment dat?

Angi: Sper că nu. Nu ne-au lăsat nici până acum, cred că dacă am ajuns până aici, o să putem continua încă mult timp. În plus, facem muzică pentru a ne relaxa J

Adela: Într-adevăr, am trecut proba de foc. Mai rău decât a fost nu cred că se poate, aşa că putem să fim optimişti de aici încoloJ

R.C.: De ce într-o ţară cu aproape 22 milioane de oameni nu există concerte pe stadion, numai cu trupe româneşti?

Angi: Cred că aici ţine de modul de gândire al organizatorilor, care investesc enorm în trupe din afară şi se aşteaptă ca trupele româneşti să sune profesionist dar să cânte pe bani puţini. Or echipamentul necesar unei trupe, să sune profesionist (mă refer aici doar la backline), costă la fel de mult cât pentru o trupă din străinătate.

Adela: Eu cred că mentalitatea publicului e motivul. Suntem prea obişnuiţi să apreciem tot ce vine din afară şi să ignorăm propriile valori.

R.C.: România este o ţară?

Angi: Ţara tuturor posibilităţilor… J

R.C.: Ce are Clujul în plus faţă de alte oraşe, muzical vorbind?

Adela: Trupele din Cluj au mai puţin acces la mass-media, ceea ce probabil îi descurajează în a se ghida după nivelul de comercial al pieselor.

Angi: Iar publicul e mai cald şi mai receptiv decât în multe alte locuri.

R.C.: Avem vreo şansă de progres?

Angi: Da, ne mişcăm încet dar sigur. Foarte încet…

R.C.: Numiţi-ne, vă rugăm, câteva trupe din România care merită aplauze.

Angi: Kumm, Urma, Blazzaj, Persona, Travka, Grimus, AB4, O.C.S., i-am vazut live pe Melting Carousel şi mi-au plăcut foarte mult, sper să mai aud de ei.

R.C.: Un cuvânt de final pentru cei care vă apreciază…

Adela: Datorită lor efortul nostru îşi găseşte un sens.

Angi: Mulţumim!

Atât a fost, deocamdată. Revista Cioburi vă recomandă să urmăriţi Vive la Noiz, prezentându-vă pe final primul lor videoclip:

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2009/07/vivelanoizBirdSongofficial.flv” /]

sursa foto: www.vivelanoiz.com .