De multă vreme nu am mai savurat un film la tv. Că nu s-au mai difuzat sau că nu am fost eu pe fază nu cunosc exact şi oricum nu are nicio importanţă; gusturile cinefililor variază, iar noţiunile de film bun şi de film slab sunt irelevante câtă vreme un film reuşeşte să mişte ceva în tine.
Weekend-ul trecut am revăzut pentru a treia oară, parcă cu o şi mai mare plăcere, filmul lui Cristian Mungiu, Occident. O serie de cadre tragicomice ce transfochează momente din viaţa unor personaje pe care anul 2000 încă i-a prins între graniţele unei ţări proaspăt dedată democraţiei şi valorilor occidentale, pe numele ei din buletin, România. Tema filmului se învârte în jurul ideii emigrării în occident, în căutarea mai binelui, a unor tineri pe care revoluţia din ‘89 i-a prins cu cravata de pionier la gât. Occident oferă însă mult mai mult privitorului. Este un film în care orice cadru şi orice replică transmit; nimic nu este ales întâmplător de către regizor; jocul actorilor excelează la rându-i.
Cu un scenariu fragmetar, care nu este dispus cronologic – un artificiu tehnic inspirat şi reuşit, regizorul izbuteşte să îmbine destinul unor personaje – cu decepţiile şi aspiraţiile lor, menţinând acţiunea în limitele pertinente ale cotidianului de la finele mileniului trecut.
Filmul parcă se vrea o replică actuală lucidă a melodiei Pionierii – Noi în anul 2000, inspirat aleasă pentru a susţine coloana sonoră, melodie pe care v-o propun spre audiţie:
te roade nostalgia, a?