Din ciclul „să nu ne spălăm rufele în familie” am remarcat zilele acestea o nouă telenovelă stoarsă la maxim de media românească şi anume „Lecţia de kung-fu. Tehnica Drăgulescu”. Să fiu sincer, mi se rupe ce a făcut olimpicul nostru cu nevastă-sa, la fel de mult cum nu mă interesează cu ce metode a trezit femeia monstrul din bărbată-su. Nu înţeleg, în schimb, de ce nu pot dormi unii din cauza asta. Diverşi „meseriaşi” în ale talk-show-ului s-au dat peste cap pentru a smulge măcar o minimă prezenţă în emisiunile lor a unuia din cei doi Drăguleşti, presărând mai apoi discuţia cu semne de mirare snoabe înfipte în retina turmei aflată de cealaltă parte a sticlei dar permiţându-şi totodată să ofere păreri de lupi moralişti şi cetăţeni perfecţi ce sunt ei. În fine, cazul acesta este mai recent însă fenomenul în sine există şi tinde să crească în popularitate atât timp cât audienţele se pot măsura pe seama tradiţiei de a urmări capra vecinului. Poporului îi place să privească păruiala la tv, cu cât mai mizerabilă, cu atât mai bine. Cu cât mai grobiană şi mai dezbrăcată, cu atât punctele de rating se adună. Eu stau şi mă gândesc, până la urmă, la cei care aleg să pună în scenă acest spectacol de mahala, în speţă actorii voluntari (sau involuntari) de pe scena unei vieţi împărtăşită, într-un final, cu cei care îşi odihnesc neuronii privind acest film prost. Ce-i determină, de fapt, să prefere un curăţat public de garderobă, în loc să folosească baia proprie ? Bani, notorietate, orgoliu, răzbunare cruntă ? Căci intenţia de a arăta un exemplu nedemn de urmat, nu cred că-i solicită. Încă o dată, mahalaua rules !