Nu pot să-mi ascund admiraţia faţă de ceea ce se întâmplă în Liga Campionilor. Urmărind partidele din această săptămână din competiţia sus-menţionată (şi nu numai pe acestea), mi-am acutizat şi mai mult sentimentul de lehamite faţă de cocina existentă în prima ligă românească şi în fotbalul românesc, în general. Personajele inventate de media şi de tot felul de alte personaje cu IQ redus continuă să ţină sus stindardul mocirlei, nelăsând nicio şansă performanţei şi, de ce nu, gloriei în locul banilor. Iar aici mă refer la banii murdari, prezenţi îndeajuns încât să alimenteze cutia Pandorei deschisă de multă vreme. Iar că nimeni nu ia măsuri a devenit un clişeu.
Uşor, uşor va trece şi valul arbitrilor arestaţi, a conducătorilor de club anchetaţi sau a stenogramelor aruncate pe post de grăunţe găinilor consumatoare de presă sportivă. Tot timpul m-am întrebat de ce declaraţii de genul „nu mai sunt blaturi”, „nu se mai pot face blaturi acum”, „ştiu dar nu pot să spun mai multe”, „voi da pe faţă lucrurile la momentul potrivit” au rămas în eter iar cei responsabili (care or fi ăia?) le-au luat ca dovezi de sinceritate pură, exonerând în orice fel dreptul de a acuza. Mă întreb în continuare de ce declaraţia lui Dumitru Dragomir, la adresa conducătorilor de la CFR Cluj, şi anume „am văzut om mai puternic ca Paszkany, căruia nu puteai să-i numeri gloanţele din burtă” a trecut ca o adiere de vânt, fără ca nimeni să-şi dea seama de gravitatea ei. S-au găsit ţapi ispăşitori pentru o parte din mizeria existentă în fotbalul românesc, deşi mi-e greu să cred că există vreun personaj de la noi implicat în acest sport şi care să nu fie mânjit cu noroi, în vreun fel.
Ne dorim spectacol în tribune, ne dorim atmosferă englezească sau spaniolă. Fenomenul suporterilor debili care periclitează ideea de sport este criticat în masă dar, în esenţă, nicio legislatură nu face nimic în a eradica acest virus. Pe de altă parte, ştiind că peştele de la cap se împute, nu ne miră existenţa violenţei pe stadioane. Văzând discuţiile lipsite de orice fel de scrupule şi încărcate cu sudălmi ale conducătorilor de cluburi, cum avem pretenţia să ne civilizăm suporterii? Iar lipsa unei legislaţii care să fie aplicată corect catalizează fenomenul în sine. Iar cercul se închide: conducători corupţi, bătaie pe stadion, lipsă performanţă. Are rost să vorbim şi despre infrastuctură?…Aşa mă gândeam şi eu.
Revin de unde am plecat: spectacolul există acolo unde civilizaţia este stăpână peste întreaga societate. Unul din lucrurile pe care îmi doresc să le apuc în această viaţă este să asist la un meci în Anglia. Până la urmă, nivelul unei societăţi în întreg ansamblul ei se reflectă în toate părţile componente. La noi, din păcate, nivelul este unul spart iar reflecţiile se fac din cioburi. Iar cioburile nu pot provoca decât răni.