Nu vreau să pleci. Stai în mijlocul Universului meu de cioburi, ferindu-te de rănile produse accidental. Sângele, așa cum știi, nu se face apă și nu ai cum să-ți potolești setea de nopților de amor. Rămâi așa cum luna păstrează lumina în pădurea bântuită de monstrul venit din adâncurile păzite de piticul de sub patul copilăriei. Doar zâmbind către orizontul dimineții vom reuși să găsim cărarea ce alunecă spre luminișul din povestea noastră. Mângâie fiecare clipă tristă a unui inorog rămas fără legenda sa. Ajută-l să redevină erou.
Te rog să înmărmurești secunda fiecărui peisaj albastru și s-o păstrezi în cufărul secret. Culege fiecare trifoi cu patru foi și aruncă-l cu grijă în ierbarul primit de la destin. Nu te juca fără să-ți pese finalul. Cântă-mi duios povestea scrisă în cartea noastră la geneză. Imaginează-ți lumea fără gândurile mele, ascunse într-o fotografie cu alb și negru. Îndrăznește pașii arătați de raza venită de sus. Încearcă să ignori lacrima murdară și nu privi spre cerul acoperit de nori.
Nu vreau să pleci. Stai în mijlocul Universului meu de cioburi, rămâi, mângâie fiecare clipă tristă a unui inorog rămas fără legenda sa, ajută-l, culege fiecare trifoi cu patru foi, cântă-mi, imaginează-ți lumea fără gândurile mele, îndrăznește…Te rog.
ce frumos scrii si descrii….si daca citesc doar cuvintele scrise italic…e un poem profund!