Majoritatea dintre noi este de acord cu faptul că aparenţele înşeală. Dar, paradoxal, recunoaştem că prima impresie contează. Oricare din aceste două afirmaţii se leagă, inseparabil, de imagine. Imagine care, de cele mai multe ori, se rezumă nu la fapte ci la etichetă. O chestiune de care m-am lovit destul de des în ultimii ani.
Aparenţele înşeală, aşa cum spuneam. De acord. De multe ori judecăm după un gest, o haină, o faptă nepotrivită, într-un loc nepotrivit. O scenă luată ca atare şi ruptă din întregul film poate transmite un mesaj total diferit, comparând cu aceeaşi scenă văzută în totalitate. Sunt oameni care nu pot trece peste această barieră, rămânând în ochi cu imaginea impregnată iniţial, deşi timpul scurs ulterior demonstrează de fiecare dată contrariul. Aşa a apărut faza cu prima impresie contează.
Eticheta reprezintă pentru numeroşi indivizi principalul reper în a cataloga semenii. Mai concret, imaginea reprezentată de ţinută este supremul judecător, singurul şi adevăratul legiuitor menit să dea verdicte despre caracter. Un fel de „spune-mi cum te îmbraci ca să-ţi spun cine eşti.”. Dacă nu ai cravată, dau un exemplu, nu eşti concret. Mai ales dacă aşa îţi cere postul, nimeni nu ştie de ce. Faptele tale, rezultatele nu contează. Cravata este de bază. Iar acesta este un exemplu individual, scenariul putând găsi cu uşurinţă similitudini în alte circumstanţe.
Eu sunt adeptul aparenţelor înşelătoare, în sensul că oamenii nu trebuie judecaţi, aşa cum spuneam mai sus, după fapte întâmplătoare. În plus de acest lucru, în spatele multor oameni aşa-zişi de succes se ascund întâmplări şi cuvinte murdare. Imaginea „bună” este susţinută, uneori, de ziduri pline de mucegai, aspect de nebăgat în seamă de mulţi. Aceştia sunt promotorii unei lumi pline de făţărnicie şi, practic, lipsită de esenţă. Rânjetele goale pe interior, apărute doar pentru a „da bine” sau pentru a demonstra că se mănâncă din acelaşi căcat, reprezintă blazonul grupurilor acoperite cu o pojghiţă de gheaţă, gata să se rupă şi să înghită tot ce este deasupra lor. O mare de cioburi, gata să rănească pe oricine, la o adică.
Trăim într-o societate unde aparenţele sunt la rang de obsesie, unde faptele, fie pozitive, fie negative, nu pot creea verdicte. Suntem ascunşi după măşti pudrate excesiv la suprafaţă dar încărcate de cioburi pe interior. Şi cu cât rănile provocate de ele se acutizează, cu atât mai mult pierdem esenţa. Degeaba ploaia spală pudra.