Se spune că românul face haz de necaz şi că această atitudine l-a ajutat să treacă cu brio peste secolele pline de frământări politice şi sociale. Mentalitatea hazului de necaz s-a impregnat atât de bine printre neuronii retarzi ai poporului încât, astăzi, locuitorii spaţiului mioritic (ce literar sună, noo?) reuşesc să transforme eficient tot ceea ce este anormal peste graniţă în chestiuni normale şi odihnitoare pentru materia cenuşie. A face haz de necaz înseamnă pasivitate şi resemnare în faţa fatalităţii (şi nu numai), acceptând tacit ca singură armă râsul. Şi mult râs duce, până la urmă, la plâns.
Primele exemple care îmi vin în cap sunt celebrele şi tristele greşeli de exprimare ale unor oameni care au fost puşi de unii români să le reprezinte interesele. Mă rog, definiţia cuvântului nu este profund înţeleasă de o mare plajă a acestor alegători. Revenind, mi-aduc aminte cu greaţă de gibonul peste giboni Vanghelie, zis Marean, acest stăpân al inelelor de logodnă cu mafia de orice fel, care a gafat-o în public, prima dată cu „almanahe”. În mod normal, într-o ţară normală (a-propos, România este o ţară?), indivizi ca acesta nu aveau ce să caute pe scena politică, cel puţin nu la acest nivel. A dranjat pe cineva acest lucru, şi-a pus ţopârlanul de rând problema că un analfabet a ajuns să îmbuce din greu banul public, sub pretextul conducerii unei primării de cacao? Noooo. Toată lumea a râs, s-a prăpădit bălind de greşeala omului, trecând-o mai apoi în normalitate. Unii cu siguranţă şi-au pus la un moment dat problema dacă nu cumva „almanahe” este termenul corect. Iar viaţa a curs nestingherită mai departe…
Sărind câţiva ani mai departe, ajungem la o altă celebritate a scenei cu reprezentaţie de bordel româneşti, respectiv cea politică. Cine nu o ştie măcar la botox, scuze, buze, pe d-ra Băsescu Elena? Da, EBA. Discursul domniei sale, ameţitor de ambiguu şi diafan a forţat până la supraîncălzire neuronul pudrat cu prafuri scumpe şi loţiuni de firmă astfel încât nu a fost greu să iasă în eter termenul „succesuri”. Şi dă-i, şi râzi…Cu presa în frunte, poporul a taxat nesemnificativ şi această scăpare, catalogând-o, într-un final, în ceaslovul chestiunilor cotidiene şi uşor de trecut. Dovadă şi locul de europarlamentar al duduii.
Să mai numim pe domnii Constantinescu Nicuşor, domnul cu o deosebită plăcere de a dormi în intersecţii, de domnul Băsescu, tatăl lor în toate cele, domnul Geoană, domnii parlamentari, surprinşi în ipostaze din cele mai amuzante (făcând biluţe, dormind în linişte pe fotoliile scumpe din Parlament, citind reviste cu ţâţe pe copertă, scărpinându-se cu sictir pe la coaie), pe orice Dorel care provoacă o pană de curent la tot cartierul, pe analfabeţii de lângă noi care formează generaţiile următoare? Are rost să-i punem pe toţi aceşti actori de comedie într-o lumină proastă atât timp cât poporul se amuză pe seama lor, nebăgând de seamă căcatul în care se afundă? Păi, ce, să fiu apoi ăla negativistul şi fără simţ al umorului? Nu mai bine îmi văd de treaba mea şi îmi cumpăr un bilet dus Noua Zeelandă?