Patru din cele cinci echipe româneşti s-au calificat în grupele Europa League.
Plini de optimism, unii microbişti fac deja socoteala cine cu cine va juca în semifinale.
Concertul Madonna. Relatare din fundul curţii
26 August 2009, orele 19:00, Piaţa Unirii. Oraşul pare uşor mai agitat decât de obicei. Pârâiaşe de oameni curg pe splaiul pietonal către punctul zero al momentului, Parcul Izvor. Tineri, vârstnici, români, străini, fani înfocaţi sau simpli curioşi, cu toţii convergem către locul unde are să se întâmple cel mai mediatizat eveniment al verii, concertul Madonna.
Din depărtare, un nor de fum pluteşte deasupra parcului în jurul căruia mulţimea de oameni dă rotocoale în căutarea căilor de acces. Trebuie să ne grăbim să intrăm, că o să fie prăpăd. Ne înscriem regulamentar la coadă, cu biletele la vedere, pentru a trece de filtrele de securitate de la intrare. Lumea aruncă sticlele cu apă, peturile de bere, sticluţele cu otravă, arbaletele, colecţia pirotehnică, totul. Intru pregătit pentru percheziţia corporală, scanarea cu raze X, ecografie, testul poligraf. Când colo, agentul de pază nici măcar nu s-a sinchisit să îmi observe prezenţa. Iar cazul meu nu a fost deloc unul singular. Aceeaşi trataţie a avut-o majoritatea. Aşadar, praful în aer, securitatea la pământ.
Pătruns în zona gazon B, prima senzaţie care m-a încercat a fost că sunt pe hipodrom. Atunci am realizat că norişorul de fum nu era de la mici. Forfota mulţimii deranjase praful celui mai chel parc din capitală. Lumea în schimb, destul de curăţică. Mulţi străini. Reprezentantele sexului frumos domină. Destul de multe cupluri. Ele extrem de nerăbdătoare, ei deja resemnaţi.
După o încercare eşuată de a ne încadra în mulţimea compactată perpendicular pe scenă, am ales într-un final un loc mai aerisit, mai respirabil, în spatele parcului, după puţinii dar, aşa cum aveau să se dovedească mai târziu, incomozii pomi. Aşadar, relatările cu privire la desfăşurarea scenică echivalează cu cele ale unui ins care a urmărit concertul de pe malul Dâmboviţei. Diferenţa ar fi că el nu a plătit 120 de lei şi nu s-a înghesuit pentru un pahar cu bere. Apropo de bere. Cele patru puncte (atâtea câte am numărat eu), în care s-au pus în vânzare berea şi toate celelalte, s-au dovedit a fi suficiente la număr şi bine aprovizionate. Asta cu toată că, înainte cu două ore de începerea concertului, după ce am văzut mulţimile de însetaţi dispuse claie peste grămadă în jurul surselor de băutură, m-a încercat acelaşi sentiment de sete acută de la Rolling Stones.
După a treia bere apar şi primele semne ce anunţau începerea concertului. Locul, strategic ales pentru a putea vedea ce se întâmplă pe scenă, se dovedeşte inutil. La primele acorduri, mulţimea a crescut brusc în înălţime, întinzându-şi gâturile precum mangustele pentru a surprinde momentul apariţiei divei pe scenă. Şi iat-o! Marea divă e doar o mogâldeaţă ce se agită precum o furnică pe marginea servantei. Dar nu-i nimic, sunt ecrane special amplasate pentru cei din spate. Însă ecranele, trei la număr – excluzându-l pe cel din spatele scenei, sunt mult prea mici şi foarte prost dispuse; parcă ar fi fost montate exclusiv pentru cei din faţă.
Dar să lăsăm vizualul şi să ne concentrăm pe partea sonoră. După aproape două ore petrecute în faţa mulţimii nedezlănţuite, pe lângă show-ul pe care cică l-ar fi făcut pe scenă, Madonna şi-a demonstrat ei şi ne-a demonstrat şi nouă un lucru incontestabil. Nu are voce! Nu are voce de live, nu are voce în general. Tonalitatea fluctuantă a vocii, dar şi ţipetele stridente şi distorsionate iscate din pieptul lucrat al divei, le concurau lejer pe cele ale unei gospodine cântând să-şi ţină de urât în timpul curăţeniei.
Singurele momente notabile în care publicul şi-a făcut auzită prezenţa au fost două la număr. Primul a fost momentul in memoriam Michael Jackson, care a atras după sine urale de simpatie, iar al doilea a venit în timp ce artista, acompaniată de o orchestră de romi, a susţinut un discurs în care a atras atenţia asupra problemelor rasiale ce vizau ţiganii din sud-estul Europei. Atunci, publicul a luat foc ca şi cum pigmentul său alb a fost ars cu ţigara.
După două ore de lălăială (sau încă două beri) s-a terminat şi mult prea aşteptatul concert. Fără urale, fără bis, fără regrete. Finalul m-a surprins pilit şi dezamăgit. Prea multă tevatură pentru un concert al unei regine la care cele mai percutante momente s-au consumat doar la amintirea regelui.
Câteva evenimente din Septembrie 2009
A noua lună a anului aduce pentru publicul din România o serie de concerte și manifestări culturale care merită văzute, în funcție de preferințele fiecăruia. Am încercat să facem o selecție a acestora, în funcție de mediatizarea lor dar și a notorietății participanților pe scenă.
Așadar, începem cu Stufstock. A şaptea ediţie a festivalului GOLDEN STUFSTOCK, al carui sponsor principal este Golden Brau, va avea loc în 3, 4 şi 5 Septembrie, pe plaja din Vama Veche. Organizatorii au decis ca scena principală să fie din nou pe plajă. Împreună cu Baniciu & Kappl, pe această scenă vor urca: Zdob şi Zdub, Ovidiu Lipan Ţăndărică şi Fanfara 10 Prăjini, Celelalte Cuvinte, Timpuri Noi, Mike Godoroja & Blue Spirit, Z.O.B, E.M.I.L., Luna Amară, Kumm, Urma, The Others, Rain District, Trooper, Snails, Deka Dens, Phenomenon, Les Elephants Bizares, The Amsterdams şi Vasilică (localnic). Iar pe scena secundară, de la Goblin ’n Gulag, vor cânta: Blood Print, EVO, Highlight Kenosis, Alternativ Quartet, Tep Zepi, Godmode, Propaganda, Hush, Nuage, Relative, The Mushroom Story, L’orchestre Roche. Intrarea va fi liberă, organizatorii sperând la o afluență mare de public.
Oarecum în paralel, chiar dacă are loc la București, în Parc Izvor, pe 4, 5 și 6 Septembrie se va desfășura Tuborg Green Fest 2009, avand cap de afiș, din punctul nostru de vedere, pe germanii de la Guano Apes. Va fi, deci, o competiție între sponsorul acestui eveniment și cel al festivalului din Vama Veche, mai ales că datele de desfășurare sunt cam aceleași iar intrarea este liberă la ambele. Programul de la Tuborg Green Fest 2009 este următorul:
Vineri 4 Septembrie, de la ora 16:00 (seara electro):
Sensor
Șuie Paparude
The Crystal Method
Chicane
Sâmbătă 5 Septembrie, (seara rock):
AB4
Zdob și Zdub
The Herbaliser
Guano Apes
Duminică 6 Septembrie (seara pop-rockului românesc):
Vița de Vie
Mandinga
Publika
Ștefan Bănică Jr. & Friends
Va exista și o zonă de Silent Disco, în serile de 4 și 5 Septembrie, primul DJ confirmat fiind Gojira.
Rămânem tot în București unde, pe data de 4 Septembrie 2009, Leonard Cohen revine cu un concert pe Stadionul Tineretului. Pretul biletelor este destul de piperat, respectiv 124 lei, 248 lei sau 399 lei, în funcție de zonă. Acest concert face parte din turneul World Tour 2009 și promovează albumul Live in London, lansat în luna martie a acestui an.
În zona underground vom putea urmări tot vineri, 4 Septembrie, de la ora 19:00, trupele L.O.S.T., Deadeye Dick, Redox & Kistvaen, formații care vor concerta pentru public în clubul Suburbia din capitală. Biletele vor putea fi achiziționate la intrarea clubului, prețul unui bilet fiind de numai 10 lei. Două beri, adică.
Tot în capitală, pe data de 12 Septembrie 2009, de la ora 21:00, trupa Aabsynthum va concerta la Apasu Bar din zona Regie. Biletele le puteți găsi la intrare, la un preț modic: 10 lei.
Pe 15 Septembrie 2009, ora 21:00, trupa Farfarello va cânta în The Silver Church din București. Trupa Farfarello a fost fondată în 1982 de către Mani Neumann, fostul violinist al formației Phoenix, alături de Ulli Brand. Prețul unui bilet de intrare costă 30 de lei, tichetele găsindu-se la intrarea în club.
Tot pe 15 septembrie 2009 dar într-un alt club din București, respectiv Club Control vor concerta cei de la Skinny Patrini, o trupă poloneză ce abordează un new wave/alternative/electro.
Vineri, 18 Septembrie 2009, clujenii de la Luna Amară vor concerta în Fire Club din București iar pe 20 Septembrie 2009, în Green Hours, timișorenii Nu&Apa Neagră vor da o reprezentație publicului bucureștean. Formația Nu&Apa Neagră a apărut în 2001, fiind un proiect pornit de către Sasha-Liviu Stoianovici și Alexandru Hegyesi. Proiectul este bazat mai ales pe improvizație și adună interesant următoarele instrumente: baglama-saz, cobza, fluiere, precum și sintetizatoare.
Duminică, pe 20 Septembrie, începând cu ora 20:00, trupa Evergrey va concerta la București în The Silver Church (urmând ca pe 24 Septembrie să fie prezenți și în Cluj-Napoca, la Irish Music Pub). În deschiderea concertului de la București vor cânta cei de la Thunderstorm iar la Cluj-Napoca va concerta trupa Chaos Wave.
Miercuri, 30 Septembrie 2009, la Sala Palatului din capitală debutează festivalul Folk Maraton, în acest an fiind, deci, prima ediție. Printre participanți sunt deja confirmate nume sonore ale genului: Zoia Alecu, Nicu Alifantis, Alexandru Andrieș, Mircea Baniciu, Marius Batu, Ducu Bertzi, Florin Chilian, Maria Ghiorghiu, Vasile Șeicaru, Emeric Set, Tatiana Stepa, Pavel Stratan, Mircea Vintilă sau Țapinarii. Gazda acestui spectacolul va fi actorul Dorel Vișan. Biletele costă între 60 și 120 de lei, în funcție de categorie.
Părăsim capitala și ne îndreptăm către centrul țării unde, la Brașov, se va desfășura a XVII-a ediție a Festivalului International de Muzică Cerbul de Aur 2009, între 2-7 Septembrie 2009. Cerbul de Aur, spun organizatorii, este al doilea festival ca importanță și mărime din Europa, după Eurovision. Reprezentanții României la Cerbul de Aur 2009 sunt: Jasmine, Nadine,The Marker.
Invitați să concerteze, din afara țării, sunt: Hot Chocolate, Steve Vai şi Tiziano Ferro. Pe aceeași scenă vor mai susţine recitaluri și trupe şi artişti români, respectiv: Sistem, Direcţia 5, Vama, Holograf şi Loredana.
Tot în zona Brașovului, în perioada 4-5 Septembrie, mai exact în Poiana Brasov la baza pârtiei Bradu, se va desfășura festivalul Rock Out Loud.
Programul festivalului îl găsiți mai jos:
Vineri, 4 Septembrie:
Byron
Fusion Core
Melting Carousel
Lotul Național de Hardcore
Sâmbătă, 5 Septembrie:
Vița De Vie
Deliver The God (fostul NERV)
Antourage
Celest
Intrarea este liberă, publicul urmând să aleagă, astfel, între acest eveniment, cel din Vama Veche sau cel din Parcul Izvor din București, toate fiind în același timp. Bună treabă.
Ne ducem un pic și la Cluj, unde, pe 8 Septembrie 2009, trupa Pro-Pain va concerta în clubul Irish& Music Pub, având în deschidere formația Guerillas. Acest concert face parte din turneului european de promovare a albumului No End In Sight. Tichetul de intrare costă 50 de lei.
Spor la alegeri!
Penis captivus
Vizitatorii unui parc de distracţii din Germania au furat penisul unei girafe din lego.
Performanţa hoţilor de penis ar fi fost cu atât mai notabilă, dacă ar fi reuşi să sustragă şi falulsul scăpat în gâtul girafei.
Arşiţa în câmpul muncii
Un cetăţean popă
Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Teodosie al Tomisului este, în sfârşit, anchetat pentru luare de mită şi instigare la fals intelectual. Această cercetare este iniţiată ca urmare a dezvăluirilor unui reporter “sub acoperire” de la România Liberă în urma cărora reiese că Înaltpreasfinţitul a cerut bani şi diverse cadouri pentru înscrierea reporterului la Facultatea de Teologie, fără ca acesta să aibă pregătirea necesară. Înaltpreasfinţitul acceptă această cercetare cu demnitate, ştiindu-se nevinovat, conform comunicatului Arhiepiscopiei Tomisului.
Această stare bruscă de demnitate a ÎPS Teodosie nu poate apărea, după mintea mea, decât în cazul a două situaţii. Fie ÎPS L-a regăsit pe Dumnezeu şi s-a dezis de lumesc, fie jocurile nu au fost încă jucate iar mâinile domniei sale sunt aproape curate. Deşi într-un stat democratic există prezumţia de nevinovăţie, nu pot să evit ceea ce pentru marea majoritate a constănţenilor era evident. ÎPS este cunoscut pentru legăturile strânse pe care le are cu lumea politică şi mai ales cu cea financiară. Se pare că nu este nevoie să îi dăm Cezarului ce este al lui, acest traseu financiar putând suferi modificări în funcţie de regiuni, în acest caz intermediarul fiind chiar ÎPS.
Ceea ce putem spune cu certitudine în acest caz – cert pentru opinia publică dar incert pentru braţul “lung” al legii – este că oricare dintre variantele de mai sus ar fi adevărate noi nu avem decât de câştigat. Astfel, dacă se va adeveri că ÎPS are mâinile curate şi conştiinţa uşoară, nu vom putea spune decât că mai avem în ţara asta cel puţin o instituţie pe care ne putem sprijini moral. Da, în cazul acesta am mai avea o speranţă că morala nu va dispare definitiv de pe aceste pământuri. În al doilea caz în care ÎPS L-a regăsit pe Dumnezeu şi prin el şi demnitatea proprie, nu putem decât să ne bucurăm, efectul re-preasfinţirii acestuia pogorându-se asupra noastră, a tuturor.
Acum, fiind cât se poate de serioşi, ce rol mai joacă Biserica în viaţa noastră programată? Ne doare în cur de mitele luate de ÎPS aşa cum ne doare şi de jocurile politice de fiecare zi. Arhiepiscopi, clerici, funcţionari sau politicieni – pe toţi îi privim cu aceeaşi ochi. Tentaţia este prea mare şi morala prea îngustă pentru a face ceea ce este corect. Partea bună este că nu prea ne pasă. Partea rea este evidentă.
Pericol de îngheţ accelerat pe rapid
În genere, îmi place să călătoresc cu trenul. Chiar şi dacă durata călătoriei atinge timpi considerabili. Încins în discuţii, cufundat în lectură sau belind ochii pe geam, mersul cu trenul mă prinde. Ăsta e şi motivul pentru care cea mai recentă călătorie bifată în agendă a fost consumată călare pe traverse. Ruta aleasă, Bucureşti Nord – Mangalia.
După ce mi-a tremurat mâna (premonitoriu) atunci când am fost nevoit să achit mai bine de 50 de lei pentru un bilet fără loc, la unul din rapidele matinale (da, aşa mi se întâmplă mie; mereu se iscă ceva neplăcut când aleg să-mi iau bilet), n-am avut încotro şi mi-am stabilit cartierul general la vagonul restaurant. M-am făcut comod şi m-am pus pe aşteptat fluierul de plecare, pentru ca domnul responsabil cu servirea să binevoiască a-mi servi mult râvnita cafeluţă de dimineaţă.
Si-a plecat şi trenul… Tren rapid, garnituri noi, condiţii moderne. Dai un ban dar ştii că face. De ce să mergi cu un personal obosit sau un accelerat ponosit când poţi alege confortul. Mai ales că e vară. Iar vara este cald. Când este cald, cel mai de preţ lucru este aerul condiţionat. Iar noile garnituri de tren chiar dispun de acest feature. Iar acesta, întocmai pentru a spori confortul călătorului, îşi intră în drepturi imediat ce trenul o ia din loc.
Şi dă-i cu alizeul… O juma’ de oră, o oră, două ore; pe peron la Feteşti, băbuţele arse de soarele dimineţii nu înţelegeau de ce burghezii de la Bucureşti stau cu fâşul pe ei, când ele transpirau abundent pe peron. După încă 30 de minute, jumătate din călătorii aflaţi în tren regretau deja că nu şi-au luat fesul, şosetele de lână şi şuba pentru această ieşire pe litoralul însorit. După încă o oră, când durerile de cap şi de măsele deja mi se cuibăriseră la căldurică în ţeastă şi în gura uscată, îşi face apariţia şi naşul. Un chelios pus pe şotii ce scotea din joben câte o glumiţă pentru fiecare bilet compostat. Glume seci, de demult fumate. După ce le termina pe toate, bănuiesc că o lua de la capăt. Auditoriul era altul. Era uşor iritat. Cică s-a găsit o cucoană învăţătoare cu copiii după ea să-i reproşeze că e prea frig în tren. Să mori tu! îmi zic. Şi continuă cu voce tare: auzi, tu… dacă era prea cald, nici aşa nu era bine. Acuma cică le e frig. Şi răcesc copiii. Da’ nici să îl opreşti nu se poate. Se face prea cald… Un lucru adevărat, ce-i drept. De fapt, cum e mai bine? Să ne fie cald de murim sau să ne fie frig de ne căcăm pe noi? Păi când e căldură, n-ai ce face; în schimb, când e frig, mai traci o flanelă pe tine şi rezolvi problema. Absurd! În tot acest timp, nimeni nu a menţionat nimic despre o eventuală temperare a stării de îngheţ. Nu se poate, nu se vrea sau nu se ştie? Cine trebuie să apese butonul sau să tragă maneta? Domnu’, domnu’, cu dumneavoastră vorbesc? Linişte…
Şi-am ajuns. Rareori m-am bucurat de o baie de soare, aşa cum m-am bucurat după acest joc de-a cârnatul cu bilet în frigiderul ambulant. Atât. Ce-ar mai rămâne de menţionat este că la întoarcere, spre deosebire de călătoria dus, a fost exact la fel.
Madonna – culoare fără fond
Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine, când mă gândesc la Madonna, mă doare capul. Nu, nu aruncaţi cu roşii-n mine. Să vă explic cum vine asta. Ei bine, Madonna îmi provoacă dureri de cap aşa cum îmi provoacă şi Guţă, Cătălin Crişan sau Ana Lesko. Muzica ei îmi pare o lălăială obosită ce îndeamnă la superficialitate. Probabil acesta-i motivul pentru care a şi prins la public.
Zilele astea am tot auzit cuvinte de laudă despre divă. În discuţiile purtate cu diverşi dar mai ales cu diverse, mi s-a tot spus că arată bine pentru o babă, că este dinamică, plină de energie, că a reuşit în viaţă, că este o imagine reprezentativă în întreaga lume. Păi tocmai astea sunt motivele pentru care ar trebui ca noi să fim critici la adresa ei.
Ceea ce societatea promovează astăzi este viteza, graba, sclipiciul şi bâlciul fără conţinut. Din păcate nu pot fi de acord cu semnificaţiile care mi se impun zilnic mie ca om. Refuz să cred că trăim pentru a fi eficienţi, rapizi în rezolvarea problemelor. Nu pot accepta ca viaţa mea să fie ambalată în sclipici şi paiete colorate fără sens şi scop. De aceea nu pot vedea partea bună a unui show sau unei persoane care reprezintă cu atâta succes lumea de căcat în care trăim. Suntem învăţaţi de mici să iubim circul, să acceptăm valori sclipitoare dar găunoase. Acum ni se dă circ şi aplaudăm ca nişte oligofreni. Îmi pare rău dar mie personal mi se face silă. Madonna reprezintă toate acestea, precum alţi artişti de succes care promovează frumuseţea Barbie pe bandă rulantă, succesul la mase sau energia vitală debordantă. Nu pot să accept că viaţa unui om cuprinde doar fumul acesta. Ar trebui să ne gândim, chiar dacă nu vrem să vedem, că oamenii sunt şi bolnavi dar şi plini de speranţe, şi egoişti dar şi amabili, şi urâţi dar şi sufletişti. A fi om înseamnă a fi mai mult decât a fi plăcut, de succes sau eficient.
Mi se pare descurajator pentru noi ca oameni că promovăm aceste valori. Astăzi, totul îmi pare un concurs de prost gust. Cine arată mai bine, conform standardelor? Cine este mai de succes? Cine se află în top 10 cel-mai-nu-ştiu-cum şi cât rezistă acolo? Pierdem din vedere că dacă ar trebui să ne tranformăm viaţa într-un concurs, singurul la care ar trebui să participăm este cel cu noi înşine. Restul este deşertăciune.
Dacă există un argument pro-Madonna acesta ar fi că face muzică bună. Mie personal nu mi se pare, însă fiecare are gusturile sale. Dar chiar şi această percepţie asupra muzicii ne spune ce fel de oameni suntem şi care ne sunt priorităţile în viaţă.
În încheiere, nu pot spune decât că sper ca cei 70 de mii de spectatori să se bucure de muzica ei în seara asta la Izvor. Însă cred că majoritatea sunt acolo doar aşa ca să povestească că au fost şi ei la Madonna. După cum spuneam… paiete şi sclipici.
Cartierul protejat
Fiind membrul insipid al unui cartier mai periferic decât mouse-ul calculatorului unui pensionar, nu mă aştept ca poliţia să-şi facă treaba à la carte, căci de fapt şi de drept nu prea au nimic de câştigat: nu sunt văzuţi de niciun şef, nu pot creşte în rang deoarece facultatea pentru ei a rămas un subiect mai tabu decât revista de la chioşc şi, bonus, centrul de gravitaţie rural-urbană, birtul, este deschis non-stop, gâtul şi ceafa domnului în cauză fiind apărate de o bere la halbă.
Ce mă îngrozeşte cu adevărat este numărul alarmant de consumatori de substanţe interzise, începând cu verde, hash, acid şi terminând cu K şi heroină. Un număr care reuşeşte să crească exponenţial precum inversarea polilor. Majoritatea consumatorilor sunt minori, nişte fructe care acum nu mai visează să dea în pârg. Îmi amintesc cum aproape toţi aveau sclipiri în ochi când ne vedeau pe noi, cei mai mari, jucându-ne diverse, dorind şi ei să intre. Acea sclipire a dispărut treptat, rezumându-se la râsete sacadate şi discuţii onomatopeice.
Defularea mea se îndreaptă strict către mândri purtători ai devizei „siguranţă şi încredere”, cei care nu văd, nu aud, nu vor să stompeze acest fenomen de la cea mai facilă şi de jos treaptă a lanţului. Cum este posibil să-i dai unui amărât de bătrânel supt de vlagă, care probabil a suferit prea multe pe tot parcursul vieţii sale, o amendă pentru simplul fapt că stătea în parc, probabil în zi de pensie, sorbind liniştit dintr-un Burger la litru? Asta în timp ce, la aproximativ cincisprezece metri o gloată de puştani plimbau cuiele pe buze mai ceva ca tâmplarii.
Rareori, loviţi de grandoarea şepcii transpirate, încep să oprească şi să culeagă date de-ţi imaginezi că te înscriu la tombola anului. Nimeni nu scapă agerului poliţist de sector, începând cu vânzătorii de ceapă ambulanţi, mamele care-şi dau copii în leagăne şi terminând cu … doi delicvenţi de şase ani care, nenorociţii, se jucau cu un zmeu( exemplele sunt cât se poate de reale).
Post-scriptum voi relata o lecţie de morala dată mie de către un agent de poliţie, care folosea „voi face” la persoana a doua,plural, timpul prezent.
Într-o duminică, aproape de ora prânzului, în timp ce mă duceam cu un prieten să-mi cumpăr un pachet de tigări, mişcându-ne cracii agale pe uliţa urbană, din neant au apărut două perechi de ochi albaştri. Ne-am intersectat preţ de douăzeci de minute atât privirile cât şi puterea intelectuală, doar după trei minute realizând că dacă tărtăcuţele noastre şi ale lor ar fi unghiuri şi ar fi complementare, unghiurile lor n-ar avea mai mult de zece grade.
Au încercat să ne legitimeze, în ciuda faptului că ei nu se prezentaseră în prealabil. Am refuzat tocmai din acest motiv. De aici circuitele electrice din emisfera stângă l-au făcut pe unul dintre ei să conştientizeze că noi suntem infractori. Au vrut să ne percheziţioneze, nu au reuşit deoarece i-am îmbârligat cu o terţă lege, inexistentă de altfel, fapt care i-a descurajat total. Habar nu aveau de legile în vigoare, teoretic erau praf, iar practic în simbioză perfectă cu teoreticul. Au încercat un mişto de baltă, respins imediat de noi peste fileu mai ceva ca Federer la Wimbledon. Au început să se enerveze. Apoi deodată, unul dintre ei, senin în mimică, ne-a întrebat dacă ne drogăm. Răspunsul negativ a venit sec. După aceea, preţ de cincisprezece minute, ne-a povestit cum fiul lui, acum în vârstă de douăzeci şi şase de ani s-a drogat până acum câţiva ani când s-a lăsat, ajungând acum supervisor la nu ştiu ce firmă.
Înainte să ne ureze succes în viaţă şi sănătate a încheiat plin de compasiune părintească : ” Băieţi, apucaţi-vă de droguri acum cât sunteţi tineri, că mai încolo e mai naşpa!”
Mulţumim mult domnule agent pentru vorba de duh, chiar acum mă voi duce să-mi cumpăr nişte seminţe să le plantez pe balcon lângă muşcata mamei.
Restaurant Excalibur, între medieval şi prezent românesc
Am tot auzit de la unii şi de la alţii de un restaurant unde se mănâncă excelent, la preţuri rezonabile şi, ca o aroganţă medievală, fără tacâmuri. Mă rog, multă lume era încântată numai de această idee, de reîntoarcere la obiceiuri lăsate în istorie, într-o atmosferă care chiar redă acele vremuri trecute. Ca atare, ne-am luat inima în dinţi şi am purces către locul cu pricina, să vedem dacă povestea este adevărată.
Am ajuns pe bulevardul Mihail Kogălniceanu nr. 3, la restaurantul Excalibur. Am aflat că mai există încă unul în Bucureşti, pe strada Academiei dar şi la Târgu Mureş, pe strada Revoluţiei. Noi l-am testat doar pe cel menţionat prima dată. Cu o foame în glandă mai ceva ca a oştenilor întorşi de la cruciade, am intrat pe holul strâmt şi scăldat în semi-întuneric, păşind cu grijă de teama vreunei capcane pusă la cale de păzitorii medievali ai hrubei. Am ajuns, în cele din urmă, în încăperea din subteran, unde ne aştepta în linişte o atmosferă cu tentă medievalo-cavalerească, după vorbă, după port. Şi după miros, decoruri, amabilitate. Mesele mari, din lemn masiv, săbiile şi steagurile de pe pereţi, cărămida cu un fin strat de mucegai, piatra de pe jos, tavanul pictat cu imagini reprezentând scene de luptă sau diferite figuri ostăşeşti medievale, toate acestea dau impresia unui local care se înscrie în categoria celor cu tematică amestecată de rustic, istoric şi cavaleresc. Muzica se potrivea peste acest peisaj, fiind aleasă bine (am remarcat la un moment dat Loreena McKennitt şi Blackmore’s Night).
Să nu uităm de ce ne-am adunat, totuşi…Intraţi în restaurantul Excalibur am ochit masa rezervată telefonic, în cursul aceleiaşi zile, am chemat domniţa care servea în cârciumă şi am purces cu primul rând de beri. Pe masa de lemn erau aranjate farfurii de lut, şerveţele în suport din acelaşi material ca farfuriile şi trei cupe cu mujdei de usturoi, destul de îmbietor, având în vedere şi foamea care ne măcina stomacul. Berile erau servite în halbe, tot de lut, fără toartă. Deşi aflat în subteran, aerul părea destul de încins, mai ales că la ora la care venisem noi mai era o singură masă ocupată. Exista şi un aparat de aer condiţionat care, însă, nu mergea. Între timp s-a mai adunat lume, căldura s-a simţit şi mai tare iar fumul de ţigară atinsese limita dintre suportabil şi „hai să ieşim afară”. Foamea, în schimb, ne ţinea încătuşaţi în pivniţă, cu ochii aproape scurşi pe bucatele cioplite în meniu.
Meniul, destul de variat, plin de carne în majoritatea sa şi având nume adaptate locului, nu făcea altceva decât să mărească cantitatea de bale căzute pe cămaşă. Iată câteva exemple:
Cina Regelui Arthur:
Cârnaţi subţiri, ciolan afumat fiert, cartofi regali auriţi cu brânză, varză, mix de legume, măsline, portocale, cocktail de fructe, banane, roşii, castraveţi .
La tabăra vânătorilor, pt. 4-5 persoane:
Coaste prăjite, pulpe de pui prăjite, aripi de pui prăjite, cartofi regali auriţi, varză, mix de legume, măsline, roşii, castraveţi, mere, banane, portocale.
La masa regelui, pt. 6-8 persoane:
Doi pui grill, ficat de pui în bacon, cotlet, ceafă, cârnaţi, ciolan afumat, coaste prăjite, aripi de pui, cartofi regali auriţi, varză, mix de legume, măsline, roşii, castraveţi, portocale, banană, kiwi.
Foarte îmbietor, cel puţin la citire. Comanda fiind dată, ne-am pus pe aşteptat. Şi am tot aşteptat, aşa cum cavalerii aşteptau sfârşitul bătăliei. Berea a tot curs, fumul s-a tot îngroşat, aerul s-a încins iar mâncarea încă se lupta cu bucătarul. A trecut mai bine de o oră până când, într-un final, bucatele au sosit sub ochii noştri înroşiţi de foame şi de fum. Şi dă-i ospăţ…
Acum, s-o zicem pe aia dreaptă, între scris şi gătit era o diferenţă. Platourile pe care le-am luat ne aşteptam să fie mai consistente, luându-ne după spusele meniului. Plus că bucătarul nu a ezitat să arunce o cantitate de cartofi care ar fi hrănit o familie de somalezi un an întreg. Mâncarea a fost gustoasă dar nu a respectat întocmai cele anunţate clienţilor. O notă proastă şi pentru promptitudinea domniţei care ne servea şi care, din câte am remarcat, era singură pe tarla. De asemenea, aerisirea mi s-a părut proastă, în condiţiile în care localul era plin. Preţurile sunt peste medie, toaletele nu le-aş cataloga tocmai îngrijite iar pentru cei care nu se pot despărţi de internet, nu există wireless.
Una peste alta, restaurantul Excalibur este un local cu o tematică bine definită dar având veşnica intervenţie a elementului românesc, mai ales când vine vorba de a respecta nişte reguli. Mâncarea, deşi nu coincide 100% cu ceea ce ne îmbie meniul, este foarte bună şi, măcar o dată, merită trăită experienţa. Dacă nu, nu.