Lansare album Byron

Pe 23 Octombrie, începând cu orele 22.00,  formaţia Byron îşi aşteaptă fanii pentru lansarea noului album, A Kind of Alchemy, în cadrul unui show live de excepţie. În deschiderea concertului Byron vor cânta Cvartetul A Quattro, Persona și Marius Florea Vizante. Pe lângă concertul de lansare, turneul de promovare a albumului (Noiembrie-Decembrie 2009) va cuprinde 10 oraşe: Piteşti, Sibiu, Cluj, Constanţa, Iaşi, Târgu Mureş, Braşov, Timişoara, Craiova.

Componența trupei Byron, pentru cei care nu o cunosc, este următoarea: Dan Byron-voce, chitară acustică, flaut, 6fingers-clape, voce, chitară acustică, Vlady Sateanu-bas, Costin Oprea-chitară electrică, Cristi Mateşan-tobe.

Dan Byron spune că albumul A Kind of Alchemy este alcătuit din răspunsuri la întrebarile unui interviu imaginar, de-a lungul unei nopţi ploioase, reporter fiind însuşi ascultătorul. Subiectele abordate sunt creaţia, mass-media, ispita facilului, alienarea societăţii moderne, etc.

6fingers: „Albumul aş zice că e în general despre creaţie/condiţia artistului, deşi nu e unul conceptual, doar tematic e oarecum uniform; industria muzicala nu apare explicit decât într-o piesă, cel mult ca un impediment, o sirenă. N-aş vrea să se înţeleagă că e încă un album manifest de tip noi înotăm contra curentului şi ce iconoclaşti suntem noi şi nu avem nevoie de industria muzicală. E un clişeu des întâlnit la trupe care nu scot niciodată capul din underground. Faptul că o faci nu înseamnă că trebuie să şi faci paradă. Dimpotrivă, aş zice că e un album mai comercial/prietenos decât primul, care riscă să ne aducă fani pe care nu i-am fi câştigat cu primul album.”.

Titlul A Kind of Alchemy se leagă direct de una din piesele de pe album, The Alchemist, în care personajul principal, alchimistul (compozitorul), transformă oamenii în cântece.

Piesele de pe noul album sunt:

1. The Night

2. Zeitgeist

3. Diggin’ a Hole

4. War

5. A Little Bit Deranged

6. I Don’t Want to Entertain You

7. A Poem without an End

8. King of Clowns

9. The Song that Never Was

10. Sirens

11. Vitruvian Man

12. The Alchemist

13. Blinded by Sunshine

14. A Peaceful Mind

Înregistrarile s-au realizat în studioul Real Sound&Vision, producţia, sunetul, mixajul şi masterizarea fiind asigurate de Victor Panfilov. Albumul va fi distribuit în reţeaua librăriilor Cărtureşti din toată ţara şi pe www.charitygift.ro, magazinul online în cadrul căruia toate produsele conţin o donaţie către o cauză socială.

byron

Apariţii şi alegeri

Credeam că au dispărut. Cel puţin din capitală Sau cel puţin că şi-au schimbat cursul vieţii şi astfel s-au transformat în cu totul altceva. Ce-i drept, urmărindu-le comportamentul, nu îi mai recunoşti. Îi vezi grupuri, dar tot mai rar, atât de trişti, de înceţi, de încorsetaţi de cuvintele şi acţiunile altora, încât nu iţi vine să crezi că sunt ceea ce lumea spune că sunt. Şi oricum, sunt din ce în ce mai rar văzuţi. Dar ne-am obişnuit, cred că am uitat şi noi cum ar trebui să fie.

Păcat. Când eram copil, toată lumea se bucura să îi vadă liberi, fără constrângeri, bucurându-se de viaţă şi de spaţiul oferit. Aveau tot ce îşi doreau, aveau locul lor în spaţiu şi timp, recunoscut şi protejat din umbră, nu erau nevoiţi să le fie frică, sa fie păziţi, să fie ţinuţi captivi. Acum, cei care îi mai au, stau cu grijă, nu îi mai lasă liberi, nu îi lasă să se descopere, să se cunoască, să greşească, astfel transformându-se în ceea ce noi, azi nu mai recunoaştem. Dar ne-am obişnuit.

Cei mai buni prieteni şi protectori le erau străzile, Soarele, Luna, cerul albastru, zăpada, Mama Natură, Infinitul şi cei asemeni lor. Lumea era a lor şi nimeni nu contesta acest lucru. Acum, cei mai buni prieteni s-au transformat în praf, mizerie, frică, constrângeri, limitări, imitaţii şi iluzii, semeni ireali şi virtuali.

Credeam că au dispărut. Îmi părea rău de ei. Bucurau pe toata lumea, cu glasul lor, cu lumea lor, cu imaginea lor, cu jocul lor.

Dar i-am redescoperit, într-o zonă a capitalei de care nu ştiam nimic. Acolo îşi primesc din nou drepturile, acolo se bucura iar de tot ce ne-am bucurat şi noi, copii fiind. Se bucură de libertate, de curăţenie, de coloratul pe asfalt, se bucură unii de alţii, fără să le fie frică, fără a avea gardieni, fără a fi limitaţi sau afectaţi de monstrul ce l-am creat în jurul lor, tipul de “viaţă modernă”.

Ei sunt copiii, lăsaţi să fie copii, lăsaţi să se bucure de orice alegere, lăsaţi să se joace, să alerge, să greşească, necondiţionaţi de statul în casă din cauza mizeriilor, fricilor şi temerilor “celor mari”.

Dacă mă impresionează un astfel de fenomen, devenit rar ce-i drept, stau şi mă întreb cât de schilodită e imaginea noastră despre viaţă? Cât de degradate ne sunt trăirile şi vieţile? Cu ce drept spunem că ştim să trăim?

Dacă toţi ar vedea cum am văzut eu, dacă toţi şi-ar deschide sufletele şi cu adevărat ar vedea aceste lucruri “banale”, poate lumea ar învăţa să se schimbe, să se îndrepte, să se bucure.

O singura şansă mai avem să ne bucuram de viaţă: să lăsăm copiii să ne înveţe să trăim curat! Ce vom alege în final?

Diana Cereşmiş

Succes deviat

Ieri seară, Unirea Urziceni a câştigat cu un neverosimil 4-1 în deplasarea de la Glasgow Rangers.

Noroc cu Gigi Becali… Dacă n-ar fi fost el, nu l-ar mai fi format pe MM care a format la rândul lui echipa.

Le-Odă lor, profesorilor

Am primit pe adresa redacţiei o epistolă electronică de la unul din politehniştii încă urmăriţi de fantomele trecutului. Episodul pilot al acestui vis urât ce a poposit în căsuţa noastră de mail pentru a-şi odihni puţin săgeţile înainte de a vă fi dat şi vouă spre lecturare, îşi trage seva din experienţa anilor de studenţie, mai precis din relaţia cu dihania botezată Facultate sau cu însuşi Răul personificat, experienţă care supurează acelaşi gust amar împărtăşit de majoritatea politehniştilor, ce îţi inundă fiinţa de frustrare asemenea sângelui nerăzbunat din tragediile antice.

Doamnelor, domnişoarelor, domnilor, politehniştilor, să curgă lectura. Atenţie, orice asemănare cu personaje reale nu este deloc întâmplătoare.

Scopul acestui articol este să demoleze „superioritatea” învăţământului universitar românesc,

Astăzi vom începe cu Universitatea Politehnica Bucureşti, Facultatea de Automatică.
Iar invitatul nostru va fi „domnul” X.
Ups, deja m-au trecut fiorii când i-am rostit numele.
Pentru că X îşi bazează ştiinţa pe frică.
Toţi studenţii care intră în facultate sunt vinovaţi, iar el este jupânul care taie şi spânzură.
Facultatea este moşia lui şi target-ul final este patul lui Procust.
Indiferent cât ştii când intri în facultate, la sfârşit trebuie să fii îndoctrinat de sistem.
Scopul principal este umilirea omului şi aducerea lui în stare de executant.
„Conducerea” ştie ce trebuie să facă studentul.
Menirea principală a studentului este supunerea.
Dacă eşti supus progresezi. Poate iei şi bursă.
Iniţiativele sunt rele. Iniţiativele pot răsturna un sistem.
Sistem datorită căruia ei rezistă.
Ştiinţa este de prin anii ’60 dar cui dracului îi pasă…
Părinţii îşi trimit copiii la facultate. Vor ca şi copiii lor să reuşească în viaţă.
Le dau bani, cu greu strânşi, iar copiii lor trebuie doar să se ducă la facultate să înveţe.
Dar copiii, când merg la facultate, dau de X.
Specialitatea lui este să distrugă omul.
De o viaţă face asta şi se pricepe bine.
Ideea este simplă. Cu cât te comporţi mai rău cu un om cu atâta îţi va fi mai supus.
Iar feedback nu există. Poate să facă ce vrea el. Este stăpânul absolut.
Trebuie doar să dea în studenţi.
Primul discurs al lui X este că nu ştiţi nimic.(Poate că acesta este chiar scopul pentru care am venit?…)
Următorul pas este supunerea absolută. Care iese din rând este tăiat.
Dacă citiţi acest articol, interesaţi-vă puţin de rata sinuciderilor din P16, Regie. Este un subiect tabu.
Drumul în facultate este greu.
De la secretare nesimţite, încurajate de sistem, la asistenţi câini.
Dacă vezi că unuia îi merge capul, îl promovezi puţin dar îl faci câine. Câinele te protejează.
Cum faci dintr-un om de bună credinţă, câine?
Simplu. Îl laşi să facă treaba de laborator, seminarii; îl iei la un proiect din care vin bani.
Îi promiţi marea cu sarea şi ceva bani dacă lucrează.
Omul bagă mare. Dar când vin banii îi tragi ţeapa, nu îi dai nimic.
Îţi iei tu banii. În schimb, îl laşi să dea în studenţi.
Dacă prima dată nu a funcţionat, a doua oară nu are cum să dea greş.
Studentul român e vinovat.
Din momentul în care a intrat în facultate, nu are nicio şansă în afara de pupatul în cur.
Metoda promovată de sistem.
Oricum, sistemul nu are niciun instrument de măsură a calităţii.
Unitatea de măsură e bafta.
De la cursuri aberante care nu spun nimic, la o atmosferă grea de puşcărie care se scurge prin geamurile prăfuite; doar aroganţa şi dispreţul îţi aduc aminte că nu ai mâncat nimic.
Pregătirea pentru piaţa muncii se face în cămin.
Îţi iei un calculator, vorbeşti cu tovarăşii şi începi să înveţi de unu singur.
Bagi mare dacă vrei să câştigi doi lei după ce ţi-ai luat şi ultima hârtie din facultate.
Când ai scăpat şi eşti liber, te trezeşti că bei prea mult.
Funny, îţi aminteşti că la început nu îţi plăcea să bei.
Dar decât să înnebuneşti…

Schimbaţi ceva!
Horea

PS: pentru curioşi, în cazul de faţă , X = Ion Dumitrache

Încă un ACT muzical

trupa ActA fost o vreme când roacherii erau roacheri, aveau plete, purtau blugii rupți și erau priviți ca niște ciudați. A fost o vreme când erau mândri pentru că erau diferiți. Restul muritorilor trebuiau să lase privirea în jos pentru că erau toți la fel. Spiritul riff-ului electric, al ritmului și al versului furios a marcat destule tinereți dar a luminat frunți și suflete. Astăzi, imaginile sunt un pic diferite. A rămas, în schimb, flacăra aceea, suficientă pentru a continua un drum început cu zeci de ani în urmă de niște băieți sclipitori.

Fiecare părticică din istoria complexă a muzicii rock merită atenția sa. Întocmai ca un puzzle gigantic, fiecare piesă își are rolul său, cu bune și rele, cu sclipiri și nori negri. Anul 1997 a mai pus o piesă a acestui puzzle în imaginea de ansamblu. Se năștea atunci formația Act, avându-i la instrumente pe George Costinescu (bass, voce), George Pătrănoiu (chitară, voce), Gusti Costinescu (tobe) și Costică Sandu (voce). Urmează un parcurs rapid, începând cu repetițiile din sala pusă la dispoziție de Electrecord și culminând cu cele zece piese proprii definitivate în numai șase luni de activitate în formula Act. Cu sprijinul lui Niki Constantinescu, de la Electrecord, cei patru încep seria de concerte în București și prin țară, impresionând publicul amator de gen. Piesele Strigă! și Să le facem felu’!, de pe demo-ul Strigă! își fac loc printre undele radiourilor iar Petre Magdin decide să le dedice o întreagă emisiune la tv.

Dar, încep vremurile unui declin muzical în România. Comercialul pune din ce în ce mai tare amprenta pe orice activități de studio iar acest lucru duce inevitabil la întreruperea traseului formației Act, după numai un an de activitate…Până în 2006. Reuniți și mai hotărâți ca oricând, cei patru muzicieni se pun din nou pe treabă, primul pas reprezentându-l demo-ul Oamenii-nisip. În cele din urmă, după emoții și multă muncă, la finalul lui 2008 iese la lumină primul album, Exact. Discul conține 12 piese, este lucrat destul de bine în studio și reprezintă esența celor patru artiști, aflați  la un nou început. Evident, urmează concertele de susținere a albumului, apariții la radio și tv. Orice drum este presărat, însă, și cu denivelări. Astfel, în septembrie 2009, chitaristul George Pătrănoiu părăsește trupa, locul său fiind luat de Vlad Văcărescu. De bun augur, până la urmă, deoarece pregătirile pentru noul album sunt în toi…

Am dorit și noi să aflăm câteva chestiuni muzicale și de viață de la cei patru domni, componenți ai formației Act. Răspunsurile sunt de jos pălăria! Iată-le:

RevistaCioburi: Când a început primul act al piesei ACT?

George Costinescu: Undeva în negura timpurilor, în anul de graţie 1997. Ne ştiam cu toţii din diferite trupe şi, cum ne cam plăceam, muzicaliceşte desigur, am zis că trebuie să facem noi ceva împreună. Fiecare avea ceva idei, care nu prea puteau fi puse în practică în trupele unde activam şi, cum fiecare dintre noi e un pic cam foarte pasionat de rock-ul adevărat, am zis că trebuie să spunem ce avem pe suflet.

R.C.: Care a fost ideea startului de drum?

Gusti Costinescu: Îţi vine să crezi sau nu, ideea startului de drum n-a fost aşa o chestie foarte programată, cu nişte paşi foarte bine stabiliţi, cu evaluarea tuturor aspectelor şi posibilităţilor de reuşită, etc. Deşi eram „bătrâni” muzical, la suflet eram şi suntem la fel de tineri ca un puşti de doişpe ani, care are o chitară, ştie trei piese şi vrea să îşi facă o trupă, cu care să intre în istorie. În mare, cam asta a fost ideea, simplu, să facem cea mai bestială trupă din România şi să ne distrăm alături de fanii noştri în fiecare zi.

R.C.: A venit o pauză destul de rapidă după primul an, v-a luat prin surprindere?

George Costinescu: Vezi tu, dacă în loc să te duci la serviciu te gândeşti că vrei să cânţi într-o trupă de rock, ar fi bine să te obişnuieşti cu a fi foarte surprins, zi de zi, ceas de ceas. Ceea ce nu e rău, pentru că în felul ăsta nu te plictiseşti niciodată (râde). În perioada în care se forma ACT, rock-ul românesc era într-o pasă bună, chiar foarte bună. Vedeam noi că încep să scoată capul tot felul de formaţii „de geniu”, care de care mai dance şi mai electro, însă asta ar fi trebuit să fie un semn de normalitate. Şi afară se întâmpla asta. Însă, afară, Spice Girls coexistau şi împărţeau topurile cu Metallica. Cine şi-ar fi închipuit că dacă apar Andrelele trebuie să cadă rock-ul? Şi că dacă nu cânţi pop, nu poţi fi muzician în România? S-a întâmplat o anomalie, ca multe altele ce aveau să vină. Urmăream şi noi sideraţi, ca şi voi, ce se poate întâmpla în patria noastră.

R.C.: Ce v-a motivat să reveniţi în peisaj?

Costică Sandu: Dar noi n-am iesit deloc din peisaj, peisajul a cam iesit din noi in formula asta (rade). Am mai facut noi tot felul de nebunii cu MS – niste discuri chiar grele. Am avut tot felul de colaborari, fiecare dintre noi. Insa cu ACT am revenit pentru ca pur si simplu ramasesera niste lucruri nespuse. Niste lucruri atat de adevarate incat s-au pastrat fresh timp de zece ani. In plus, George si Ballance Production erau hotarati sa produca materialul. Lucrurile pareau ca se schimba, tot felul de trupe mari de afara veneau si cantau la noi, cu sala plina. Totul parea ca indica in directia revigorarii apetitului publicului pentru rock greu.

R.C.: Vedeţi altfel lucrurile acum, faţă de începuturi?

Gusti Costinescu:  Ar fi puţin anormal să vedem lucrurile la fel. Ar însemna că nu suntem capabili să evoluăm iar asta înseamnă moarte lentă pentru orice om cu ceva minte. Sunt unele lucruri la care ţinem la fel de mult, dacă nu mai mult ca la început, cum ar fi faptul că, indiferent ce spune oricine, vom face genul ăsta de muzică.  Sunt unele lucruri care s-au schimbat, cum ar fi experienţa profesională a fiecăruia dintre noi şi legăturile interpersonale între membrii trupei.  La început, poate, vedeam ACT ca pe un fel de experienţă bizară în peisajul muzical autohton, un fel de copil teribil. Acum însă ACT este o a doua familie pentru fiecare dintre noi iar muzica pe care o facem este viaţa noastră.

R.C.: Cât de hotărâţi sunteţi în a ridica proiectul pe o scenă mai înaltă?

George Costinescu: Vezi tu, ACT nu este doar un album. Pentru ca o persoană să prindă întreg spiritul trupei, ar trebui să vină neapărat la un show ACT. Asta e o trupă, o spun fără nici cea mai mică urmă de aroganţă, care poate susţine un show intens, de vreo trei ore, în care se cântă piesele albumului dar şi alte piese, astfel încât atmosfera devine un fel de foarte frumos balamuc rock. În condiţiile astea, produsul total numit ACT, album plus show live, poate cânta pe orice scenă, oricât de înaltă sau joasă ar fi ea (râde). Dorim însă ca următorul album ACT să fie, evident, la un nivel superior primului album. Însă n-aş vrea să dezvălui foarte multe aici. Pot spune doar că va fi un produs mai mult decât competitiv.

R.C.: Ce vă inspiră cel mai mult?

Vlad Văcărescu: Inspiraţia vine din cele mai neaşteptate cotloane. În general cred că fiecare dintre noi are un bagaj destul de mare de muzici ascultate şi cântate, astfel încât să putem spune că ne-am format deja un stil propriu de interpretare. Iar acest stil este capabil să dezvolte o idee de la stadiul brut la cel de piesă cap-coadă. Uneori ne inspiră o formulă pe care unul dintre noi o aduce la sală. Alteori o discuţie aprinsă de la repetiţii se poate transforma în ceva total nou dar bun. Inspiraţia poate veni din studiu individual, poate veni din improvizaţii cu trupa. Poate veni de la un zgomot de motor sau de la mesajul unei poezii. Poate veni de la o glumă sau de la o ştire. Poate veni din lucruri care ni se întâmplă în fiecare zi. Poate veni de la o bere sau de la un pahar de vin. Sau poate veni de nicăieri, aşa, fără rost (râde). În general suntem cu toţii mai tot timpul într-o stare fecundă, în expectativă, astfel încât încercăm mai mereu să trecem până şi cele mai banale lucruri prin prisma unei piese ACT. E un fel de reflex care se formează după o vreme.

R.C.: Sunt lucruri frumoase pentru care merită să cânţi?

George Costinescu: O pereche reuşită de sâni este întotdeauna un lucru frumos pentru care merită să cânţi (râde). Fără glumă însă, cred că răspunsul fanilor noştri este acela care merită osteneala. Ne-a spus cineva, venind la un concert  ACT în Bucureşti, că „ăştia au fost cei mai tari 300 de km pe care i-am bătut în viaţa mea”. Replici de genul ăsta te urmăresc şi îţi dau convingerea că nimic din ceea ce faci nu este în zadar, chiar dacă, uneori, lucrurile nu sunt atât de uşoare.

R.C.: Versul direct este mai pătrunzător decât cel subtil?

Vlad Văcărescu: Cred că versul direct poate fi la fel de pătrunzător pe cât de pătrunzător este versul subtil. Uneori nici noi, nici ascultătorii nu avem timp de metafore. Lucrurile se întâmplă acum, aici şi trebuie spuse aşa cum sunt. Nu prea e loc de metafore în momentul în care cineva îţi dovedeşte continuu că îşi bate joc de tine. E loc de luat o bâtă şi spart un cap – cred că fiecare dintre noi simte asta din când în când. Albumul Exact este însă plin de momente şi metafore reuşite. Am ajuns la concluzia că un dozaj bun al celor două maniere face un disc reuşit, undeva între discul total arid şi discul cu poveşti de adormit copiii.

R.C.: Este greu să promovezi muzica rock?

George Costinescu: Cred că asta ar trebui să ne spui tu, nu?(râde). Ceea ce aş vrea să spun totuşi este că rezultatele promovării se văd în activitatea formaţiei. Am sesizat la noi în ţară tendinţa de a nu asocia o trupă rock cu un produs supus regulilor pieţei. Există însă, în unele cazuri, impresia că dacă tu stai şi cânţi în beci, genial fiind, toată lumea va remarca asta. Numai că nu este aşa. Formaţia ACT beneficiază de ajutorul unui manager, unui PR şi al unui tehnic, care ne fac viaţa mai uşoară. Rezultatele muncii lor de promovare se văd în numărul de oameni care vin la concerte, în albumele vândute, în numărul apariţiilor în media. Aşadar, nu contează dacă este greu sau uşor, promovarea muzicii rock trebuie făcută şi trebuie făcută de oameni profi.

R.C.: Cum ar arăta concertul ideal?

Costică Sandu: Concertul ideal ar arăta foarte bine pe un stadion plin ochi şi cu biletele epuizate cu o lună înainte. Până una alta însă, ar fi minunat dacă am avea parte de condiţii tehnice bune, de sonorizare bună şi de un public cât mai numeros care să se bucure de toate astea, împreună cu noi. Concertul ideal, indiferent de cât de bune sunt condiţiile, ar fi acela în care fiecare om venit să asculte formaţia, pleacă de acolo super încântat şi cu o mare dorinţă de a veni şi la următorul concert. Ne străduim de fiecare dată să le oferim acest lucru fanilor noştri.

R.C.: Când o să vă vedem la un festival important?

George Costinescu:  Există festivaluri, poate nu de mare anvergură, dar care sunt importante pentru noi prin tradiţia lor şi prin calitatea oamenilor care participă la acestea. Top T Buzău, spre exemplu, este unul dintre cele mai longevive manifestări de gen iar membrii ACT au fost mereu prezenţi de-a lungul timpului. Întâlnirile cluburilor de motociclişti sau realizările Promusic Production sunt de asemenea festivaluri cu tradiţie, unde trupa este invitată. Mai nou, comunitatea tatuatorilor din România, în frunte cu Ovidiu Popartan de la Transilvania Tattoo, a arătat interes în muzica trupei. Dacă te referi la festivaluri importante, de genul celor care au apărut acum câţiva ani şi aduc tot felul de formaţii de afară, ei bine, cred că ar trebui să aflaţi mai multe despre ce înseamnă participarea unei trupe româneşti la o astfel de adunare. Nu este un lucru despre care se vorbeşte deschis, de aceea cred că va fi un material foarte frumos. Neplăcut de frumos.

R.C.: V-aţi propus ca, la un moment dat, să trăiţi din muzică?

George Costinescu: Nu cred că există vreun individ care să se apuce de muzică cu gândul ca va avea un job, altul decât ăsta. A fi muzician profesionist e un job în sine şi, mai mult decât atât, un mod de viaţă. Mulţi talentaţi ai rock-ului sunt obligaţi să renunţe la asta pentru că, pur şi simplu, a fi parte dintr-o formaţie rock, care face şi spune ce gândeşte, nu îţi asigură plata facturilor. Nu îţi asigură investiţia în instrumente şi „consumabile”.  Cei mai mulţi dintre noi sunt constrânşi astfel să îşi găsească joburi mai mult sau mai puţin full time dar, oricum, job-uri care le permit o anumită flexibilitate, pentru a putea onora concertele şi evenimentele la care suntem invitaţi şi pentru a putea susţine continuitatea formaţiei. În general persistă o existenţă oarecum dublă şi de uzură. Trebuie să îţi placă foarte mult treaba asta cu muzica pentru a te înhăma la un asemenea efort. Dorim să facem muzică şi nimic mai mult, însă trebuie să facem ce avem de făcut pentru a merge mai departe.

R.C.: Ce v-aţi propus pentru următorul an?

Costică Sandu: Următorul an va aduce surprize. Pregătim un nou material, de care suntem foarte încântaţi. Încă nu e finalizat dar atmosfera pe care o simţim e una foarte bună. Sunt o gramadă de influenţe din zona dur, rapid, melodic, progresiv, de care ne simţim foarte ataşaţi şi care se regăsesc în multe din temele la care lucrăm. Dorim un album de-a dreptul revoluţionar. Şi dorim să îl putem duce către absolut pentru toţi fanii noştri, indiferent în ce colţişor al ţării se vor afla. Ne dorim, de asemenea, şansa noastră la scena mare despre care vorbeai dar în condiţii umane. Şi, în general, ne dorim, mai mult poate decât orice, ca fanii noştri să fie cu adevărat mulţumiţi şi încântaţi de ceea ce le vom propune. Chiar credem cu tărie în acest lucru.

R.C.: Fanii trebuie să fie exigenţi?

Gusti Costinescu: Noi suntem nişte fani exigenţi. Nu văd de ce fanii noştri ar trebui să fie altfel. Toate părerile, comentariile, mai mult sau mai puţin ortodoxe, mai mult sau mai puţin argumentate, sunt nişte mesaje care ajung la noi şi de care ţinem seama. Totuşi, să nu uităm, nici voi, nici noi, de ce suntem aici. Suntem aici ca să facem the heaviest rock’n’roll party on the planet, de care să ne putem bucura împreună. Suntem aici ca să spunem că fiecare dintre noi trebuie să-şi urmărească visul, cu orice preţ. Suntem aici pentru că luptăm pentru ceva mai bun, fiecare după puterile lui. Suntem aici pentru a urma o pasiune, o nebunie, oricare ar fi timpurile în care trăim. Iar cine contrazice asta, nu-şi are locul la un concert ACT.

R.C.: Cum e viaţa în România?

Vlad Văcărescu: Cred că ar fi o idee interesantă să lăsăm un loc gol în locul răspunsului meu şi fiecare cititor să poată adăuga un comment. Nu crezi? Atunci s-ar putea naşte un răspuns complet. În ceea ce mă priveşte, viaţa în RO nu e nici grea, nici uşoară. E dezamăgitoare şi, tocmai de aceea, victoriile sunt cu atât mai dulci. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să facă exact ce vrea să facă şi atunci am avea o grămadă de indivizi care ştiu ce vor. Ştii cum e când ai o mare decepţie, o mare neîmplinire şi, după o vreme, deşi totul pare negru, îţi vine oarecum să râzi? Cam aşa simţim şi noi. Ce poate fi mai rău decât a fost? Nu putem decât să fim optimişti.

R.C.: Societatea progresează sau regresează?

George Costinescu: Societatea e un termen luat dintr-o carte. Societatea este cea care mă arata cu degetul într-un anumit moment, prin Decembrie, sau este cea care mă lua în braţe într-un alt moment, de după Decembrie? Societatea este cea care îmi spune să fiu civilizat sau cea care mă calcă în picioare in R.A.T.B.? Societatea este cea care îmi spune că există cele zece porunci sau cea care se grăbeşte să le încalce? Societatea este cea care se vrea atotştiutoare sau cea care nu ştie absolut nimic? Răspunsurile sunt fireşti. Tocmai de aceea te întreb, vă întreb şi mă întreb constant, TU progresezi sau eşti în regres?

R.C.: Vă duceţi la vot?

Gusti Costinescu: Întrebare: nişte oameni care au scris Să fie anarhie şi au mai făcut şi un clip cu asta, se duc sau nu la vot? How bizarre… Total mister… A alege răul cel mai mic nu e oare tot un rău ales?!

R.C.: Când aţi băut ultima bere în Leu, la Express Olimp?

George Costinescu: Eu din 2003 parcă…de pe vremea când cântam cu Quartz…Gusti, însă, şi ceva mai recent…

R.C.: Ce recomandaţi celor care vă ascultă?

George Costinescu:  Nu le recomandăm nimic, pentru că nu suntem nişte chelneri care „vorbeşte” despre „meniul serii”.  Vrem însă să ştie că nu sunt singuri. Vrem să ştie că tot ce facem în materie de muzică li se adresează. Vrem să ştie că, oricât de greu poate fi uneori, în toată morişca asta bezmetică a industriei muzicale româneşti, rămânem sinceri cu noi, pentru a putea fi sinceri cu ei, cu voi, cu oricine. Şi încercăm să vă transmitem aceste lucruri de câte ori urcăm pe scenă. Este plăcerea şi onoarea noastră să vă întâlnim la următoarea cântare. Până atunci…..stay heavy!!!!!!!!

Pentru  a vă face o idee mai bună despre muzica celor de la trupa Act, vizitați și pagina lor de myspace, www.myspace.com/trupaact . Dar, în primul rând, susțineți-i la concerte!

The Whirlwind, a treia cursă TRANSATLANTIC

Sfârşitul lunii octombrie a acestui an (mai precis 23, 26 octombrie în Europa şi 27 octombrie în State) este de bun augur pentru rockul progresiv. După aproape opt ani de aşteptare, Mike Portnoy (Dream Theater) , Pete Trewavas (Marillion), Roine Stolt (The Flower Kings) şi nu în ultimul rând Neal Morse (ex-Spock’s Beard) sau într-un singur cuvânt TRANSATLANTIC, s-au reîntâlnit pentru a-şi pune la bătaie ideile ce au stat la baza celui de-al treilea album al proiectului iniţiat cu aproape zeci ani în urmă.

Entuziasmul artistic al celor patru muzicieni (doi americani, un englez şi un suedez) s-a concretizat în THE WHIRLWIND, album ce se comasează în jurul piesei cu acelaşi nume, care la cele 77 de minute ale sale anunţă o mostră de epic pur ce are toate şansele să detroneze deja consacratele epopee muzicale All Of The Above, My New World, Duel With The Devil sau Stranger In Your Soul, pilonii celor două albume precedente.

Noul album semnat TRANSATLANTIC cuprinde şi un Bonus Disc, anume un CD care are în componenţa sa opt piese, dintre care patru sunt noi nouţe iar patru, cover-uri după melodii mai vechi din vistieria muzicală a unor artişti precum Santana, Genesis, Beatels sau Procol Harum. Pentru cei care vor să afle cum au decurs lucrurile în bucătăria internă a acestui album, producătorii au pus la dispoziţie şi o ediţie Deluxe, care cuprinde pe lângă cele două CD-uri audio şi un Making of DVD ce se întinde pe durata a 105 minute.

Ca simplu exerciţiu înaintea ascultării albumului, dacă-ar fi să ne orientăm doar după piesele pe care cei patru artişti au ales să le preia, ne putem face cât de cât o idee vizavi de doza improvizaţiilor ce îi va reveni fiecăruia dintre cei patru muzicieni, în misiunea lor de a ne delecta simţurile. Forţa creatoare a lui Morse, genialitatea lui Portnoy, atenţia la detaliu a lui Trewaves sau profunzimea acordurilor lui Stolt, nu sunt decât câteva din ingredientele principale ale unui nou album TRANSATLANTIC, care, sperăm noi, va defini noi limite în sfera rockului progresiv şi nu numai.

Sursă: www.transatlanticweb.com

Meci de uzură

Săptămâna trecută a  început încă un meci între reprezentativa Cotroceniului şi cea a partidelor din opoziţie, sub privirile pierdute şi reci ale spectatorilor români, aflaţi în tribuna din ce în ce mai goală a poporului votant. Antrenorii Băsescu, respectiv cuplul de tehnicieni Geoană-Antonescu-alte naționalități au aliniat la start cele două echipe trimiţând în teren atacanţii cei mai buni pe care, chipurile, îi au la dispoziţie. Astfel, s-au trezit faţă în faţă neamţul naturalizat-în-toate-cele-român Klaus Johannis şi românul get-beget Croitoru Lucian, doi jucători cu experienţă, aflaţi însă la prima selecţie în cele două echipe. Meciul, început deja, se prezintă în cel mai clar stil carpatin, cu pase în adâncime, tot timpul pe lângă jucători, cu lovituri la boaşe şi cu teatrale căzături pentru a trage de timp cât mai mult. Fiecare echipă cu strategia ei, după cum se vede. Rezultatul final îl vom afla la un moment dat, ce ştim sigur este că spectatorii vor rămâne doar cu aceeaşi captare de fluide în gură. Iar fluidele ştiţi ale cui sunt.

Presa de scandal va fi geană pe această partidă pentru că, nu-i aşa, gâlceava trage la gâlceavă. La final de meci, fiţuicile de metrou vor abuza de titluri din cele mai captivante pentru cititorii inteligenţi, dojenind sau înţepând, aşa cum numai scriitorii de acolo ştiu, toate plusurile şi minusurile ieşite în evidenţă de-a lungul jocului. Pentru început, în avangardă, ne vom delecta cu întrebări şi îndemnuri de genul: „Băsescule, ce prim-ministru ţi-ai tras!”, „Ce-ţi mai plac nemţii, Antonescule!”, „Geoană, îl laşi pe amantul fiicei lui Isărescu să-ţi râdă în nas?”, „Klaus, surprins spălându-se pe mâini cu săpun românesc deşi poartă costum nemţesc!”, „Croitorule, ce făceai cu blonda lângă bancomat?”. Apoi, în timp ce meciul este în plină desfăşurare, finii observatori politici ai tabloidelor vor găsi fel şi fel de chichiţe ale sistemului de joc gândit de antrenori: „Croitoru a fot un elev mediocru! Nu ştia să numere banii dacă avea mai mult de 50 de lei! Interviu cu paznicul de noapte de la şcoala unde a învăţat acesta.”, „Johannis nu este neamț! Adevărul în exclusivitate aici!”, „Crin, de ce minți de îngheață apele? Ce vârstă ai, de fapt?”, „Exclusiv! Colegii de școală ai lui Geoană îl numeau pe acesta prostănac!”, etc.

Finalul disputei va sosi, cu siguranță. Ar fi bine ca el să se producă fără niciun spectator în tribune și cu stadionul pregătit pentru demolare. Cu echipele în interior.

Impresii după Grimus

   Vineri, 16 Octombrie, s-a petrecut concertul Grimus în club Fabrica, avându-i în deschidere pe cei de la Vive la Noiz. Un eveniment care, în mod normal, ar fi trebuit să adune ceva lume, mai ales dintre cei care cunosc fenomenul. Iar capitala oferă un public larg pentru a gusta din muzică.

   Ora de începere a fost 21.00. Cel puţin aşa au scris organizatorii pe afiş. La ora 21.45 eram încă în Fabrica Pub, aşteptând palizi deschiderea clubului unde urma să se petreacă tărăşenia. Alături de noi se adunase un public firav ca număr, probabil obişnuit cu întârzierile nefireşti ale concertelor din cluburi. Sau, poate, o trupă românească participantă la SZIN-ul din 2009, din Ungaria,  nu se ridica la nivelul ascultătorului bucureştean…

   Una peste alta, s-au deschis porţile, am intrat în club Fabrica, cu speranţa că vom scăpa de frigul şi atmosfera forţat industrială a pub-ului. Nu. Nu o să înţeleg niciodată trend-ul acesta de a decora zonele cu muzică alternativ-electro-psihedelic-rock-metal-bla-bla-bla în elemente industriale, cu pereţi neterminaţi, zgâriaţi, reci, murdari. Pentru a forţa creierul să ceară alcool probabil. Şi fum. De orice fel. Mai bine vorbim de muzică.

   Dovedind un respect deosebit faţă de cele scrise pe afiş, trupele au început cântările după ora 22.30. Respectul, probabil, a fost insuflat de organizatori. Vive la Noiz a dat startul. Timp de aproximativ jumătate de oră, cei patru ardeleni au cântat frumos, liniştitor, alert, simplu de plăcut. Vocea Adelei, senzaţională, mi-a dezmorţit neuronii ameţiţi de apă plată şi fumul de ţigară al altora. Sonorizarea, oarecum împotriva muzicanţilor, nu i-a încurcat prea tare iar cei patru membri Vive la Noiz au dat la instrumente în propriul amestec de rock’n’roll, funk, alternativ şi sentiment pierdut în ochii publicului. Potenţial există cu siguranţă. Din păcate, şi-au stabilit singuri o limită, cerând audienţei să se încălzească pentru Grimus. Fără supărare şi cu o mare apreciere pentru munca lor, însă limita s-a văzut.

   Şi iată cum, în jurul orei 23.00, clujenii de la Grimus încep să-şi facă simţită prezenţa pe scenă. Şi nu oricum, ci unul câte unul, aşa cum au văzut ei pe afară. Fără nicio ironie. Recitalul nu putea începe altfel decât prezentând ultimul videoclip al lor, regizat de Tudor Giurgiu (aflat „întâmplător” pe acolo), la piesa In a Glimpse. Proiecţia acestuia a fost făcută pe spatele scenei, loc unde tot timpul concertului a fost câte ceva asortat muzicii. Deja, după primele acorduri, lumea a ieşit brusc din amorţeală, aplauzele au devenit aplauze iar strigătele strigăte. Au curs melodii, Vali Rauca a schimbat chitara dar a păstrat talentul (demonstrat şi la tobe la un moment dat), Mezofi nu s-a sfiit să facă abuz de vocea sa impecabilă, Cristi s-a jucat cu acordurile şi riff-urile, ridicându-mi substanţial firele de păr de pe mâini, tobarul a mers ceas, întocmai ca bass-ul şi clapele (decorate cu un ţipător girofar). Aşadar, începutul nu a fost deloc Confused, aşa cum au încercat băieţii să ni-l strecoare pe urechi, ci mai degrabă Insanity, judecând după ţipetele şi aplauzele spectatorilor. Am avut onoarea să parcurg live aproape tot Panikon-ul şi, deşi Time to Be Good Friends a lipsit, am simţit o mare apropiere a celor de la Grimus de publicul lor dar, în mod special, de acea îmbinare între ei şi instrumente. Personal, am rămas cu privirea ţintuită în gol, alergând pe câmpuri de nori la auzul piesei Political Animals, încercând să-mi explic de unde poate să iasă un asemenea act muzical. Nu vreau să par exagerat dar, în acest moment, nu cred că există cinci trupe rock în România care să poată susţine un concert în stilul celor de la Grimus, cu prezenţă scenică, cu vocal excepţional (inclusiv cu o limbă engleză pe măsură), cu instrumentişti care ştiu foarte bine ce au de făcut şi cu o legătură indisolubilă între sentimente şi acorduri. Am ascultat piese vechi şi piese noi, în premieră, jonglerii cu sunete, tendinţe de calm şi de alert, am admirat şase artişti care fac muzică.

   După cele mai mult de două ore petrecute la concertul de vineri, mă încearcă şi acum un sentiment de tristeţe pentru faptul că în România trupele de acest gen nu reuşesc să impresioneze media dar mai ales pentru faptul că publicul este destul de ignorant când vine vorba de informare şi de apreciere a muncii artiştilor. Cât despre organizatori, tehnică şi suportul celor care ar trebui să susţină mişcarea românească de calitate  (indiferent de tipul de artă) nu are rost să vorbim aici. Ar fi o pată neagră într-un ocean de argintiu.

 

P.S. : Săptămâna aceasta vom da drumul recenziilor la albumele trupelor româneşti, în principal din sfera rock. Panikon de la Grimus este primul vizat. Eventualele sugestii, atât de albume cât şi de impresii aşternute deja pe hârtie, sunt binevenite.

Tulburător! Anunţ 100% adevărat!

Ai fost martorul propriei mutilări? Ai văzut o scenă care ar bate la fund ideile lui Hitchcock? Ai încercat un sentiment criminal în faţa unui ghişeu? Ai fost cu jumătatea la un film şi vrei să povesteşti despre asta? Ai chef să pierzi fluide în faţa ştirilor politice? Îţi sare din buzunar presa de scandal? Ai fumat prea multă iarbă şi te-au năpădit cuvintele? Îţi place tastatura mai mult decât pixul? Păi, în acest caz, e timpul să faci ceva cu existenţa mizeră în care te scalzi! Bagă un articol, nici prea lung, nici prea scurt, arată-ne că poţi să legi câteva cuvinte corect gramatical (cu diacritice, să înţelegem) şi trimite mail către redacţia@revistacioburi.ro . Urmăreşte mai apoi Revista Cioburi şi vezi dacă ai fost sau nu publicat.

P.S.: Subiectul poate fi oricare. România poate confirma acest lucru.