Ceea ce este moca, este moca. Ştiţi şi voi cum e. Când ai necazuri, datorii, rate la cramă, hrană la maşină, chef de cultură, când alţii au mai mult decât tine, atunci suferi. Şi, nu-i aşa, ce e moca e moca. De ce să nu accepţi orice este moca? Moca. Mooocaaa! E un model devenit obsesie. Ce viaţă e asta, dacă ceva nu e moca, nu se merită! Nimic nu se merită, înţelegeţi?
Moca va fi numele copilului meu. Moca1, Moca2, Moca3, MocaŢ, dacă vor fi mai mulţi. De fapt, şi eu îmi voi schimba numele în Moca. Şi voi plânge de fiecare dată când nu voi avea ocazia să iau ceva moca, voi înjura de toţi sfinţii, mă voi afunda în băutură (asta poa’ să nu fie moca) în propria-mi casă, voi suspina la telefon şi-mi voi jura că o să devin guru Moca. O să mă uit doar la filme care au chestii moca, la emisiuni care promovează cultura moca, mă voi duce la serviciu doar dacă este moca şi voi vărsa o lacrimă, adânc în sufletul meu, la telefon. Dar să mă sunaţi, că aşa e moca.
Voi căuta să-mi fac un concediu moca, voi umbla cu oameni care dau ceva moca (dar să fie neapărat unii noi, că miros a proaspăt), voi citi cărţi moca, o să-mi iubesc nevasta moca, voi asculta doar cântăreţii moca, nu am să merg la vot că nu e nimic moca, am să ies din casă doar dacă soarele va fi moca. Şi voi fi trist la telefon pentru că, din greşeală, am sunat eu. Şi nu e moca.
De azi înainte voi primi orice este moca. Pot fi şi chestii nasoale, nu contează dacă sunt moca. Şi am să urlu de durere la telefon pentru că abonamentul nu e moca. Nişte ipocriţi, ce mai…