Vroiam sa-l văd tare mult la cinema. Ideea de cinema, de mall, de înghesuială, de coca şi piţi care merg la filme cu pac-pac, bum-bum şi ha-ha mă dezgustă. Motiv pentru care, în umila mea părere, doar filmele bune merită văzute în condiţiile menţionate mai sus.
Alice in Wonderland îmi lăsase impresia asta. De fapt, literele de-o şchioapă de pe afiş, de fapt pălăria ce acoperă părul roşu al lui Johnny Depp, de fapt Tim Burton, de fapt idea de mister… habar n-am. Şi ieri, la o cafea fierbinte şi un fum de ţigară, mi-am downloadat filmul.
Subiectul este simplu, linear, previzibil: Alice are 19 ani şi se află la o petrecere unde află că urmează să fie cerută în căsătorie de un lord. Fata fuge chiar în momentul cererii, urmăreşte un iepure – văzut numai de ea se pare – şi, prin vizuina Iepurelui Alb, cade în Ţara Minunilor, un loc care i se pare foarte familiar, des întalnit în acelaşi unic vis al copilăriei. Iepurele Alb spune că s-a întors după Alice pentru că ea este singura în stare să-l ucidă pe Jabberwock, monstrul care apără regatul Reginei de Inimă-Roşie. Bună parte din film, Alice se poarta ca şi cum ar fi în vis, ştiind că se poate trezi oricand, până când realizează că de fapt visul copilăriei ei a fost realitate şi că ea mai fusese acolo.
Nu e un film pentru copii. Este o poveste a copilăriei, transpusă şi corelată cu maturitatea personajelor. Inocenţa copilăriei, deşi păstrată, este umbrită de grotescul personajelor negative, grotesc dus la extremul aspectului fizic (corpuri diforme) dar şi al implicaţiilor psihologice (dorinţa de răzbunare, nevoia de a fi temut în pofida dorinţei de a fi iubit, pedeapsa prin decapitare). Ceea ce iese din normalul unui film, ceea ce a reuşit regizorul Tim Burton să transpună este realitatea lumii de azi prin povestea de basm, combinînd elementele unui film de serie: un pic de magie, un pic de idilă, binele învinge răul, un pic din clişeul prinţesei războinice care decapitează monstrul şi salvează lumea, dar şi a ceea ce a dat gust filmului: personaje aparte, hilare, unice, groteşti sau chiar horror.
Ideea acestui film trebuie urmărită şi înţeleasă dincolo de firul narativ al unei poveşti de adormit copiii. Simt totuşi că se putea mai mult, mult mai mult. Johnny Depp nu e la apogeu, l-am văzut în roluri mai bune. Grotescul şi povestea matură puteau captiva mai mult dar ar fi fost în detrimentul comercialului acestui film şi al aşteptărilor financiare ale producătorilor. Dar în formula rezultată, nu e nici un film cu adevărat comercial, nu e nici un film pentru copii, nu e nici un film de nişă. Dovadă şi nota de pe IMDB – 6,9.
-Have I gone mad?
-I’m afraid so. You’re entirely bonkers. But I’ll tell you a secret. All the best people are.
Acestea fiind spuse, citând una din replicile geniale ale filmului, vă recomand să-l vedeţi, să vă delectaţi urmărindu–l pe Johnny, să surprindeţi fantasticul creat şi să ignoraţi linearul.
