Românul a învăţat să mârâie fioros în spatele gardului fără a avea determinarea şi implicit curajul să muşte mâna celui care îl întărâtă, nerealizând că nu trebuie decât să deschidă poarta sau dacă e nevoie să sară şi gardul pentru a-l confrunta. Nu ne mai ţine nimeni închişi în cuşcă. Toată lumea vuieşte că lacătul a fost spart acum douăzeci de ani, nu-i aşa?

Ne place să arătăm cu degetul. Ne place să arătăm cu degetul şi să scrâşnim din dinţi. Ne inflamăm virulent când se aduc în discuţie tot soiul de probleme ce ne ard orgoliul, inteligenţa sau chipurile idealurile, devenind de fiecare dată parcă şi mai dezamăgiţi că iniţiativele ni se sting fără reacţii în conştiinţa ignifugă a celorlalţi. Românul nu ştie să ardă. El a învăţat doar să mocnească pentru ca mai devreme sau mai târziu să se stingă resemnat. Orice tentativă de a lua atitudine îşi găseşte finalitatea invariabil într-o singură frază: E inutil, n-are niciun rost.

Nu sunt nicidecum adeptul ideii că tot românul este delăsător, laş, fricos, parşiv sau orice alt epitet denigrator ce ar mai putea caracteriza personalitatea puiului de dac altoit cu sângele cotropitorului roman. Şi nu spun asta din patriotism. Patriotismul stă şi va şedea mult şi bine rătăcit printre manualele de istorie zvârlite de demult în pod. Când afirm aceste lucruri mă referit strict la oameni pe care i-am cunoscut sau despre care am auzit vorbindu-se.

Drama naţiei române nu constă în faptul că nu dispune de oameni capabili în a duce la capăt un demers, oricare ar fi acesta. Nicidecum. Drama naţiei noastre constă în incapacitatea de a ne grupa, de a ne solidariza în jurul unei idei, al unui principiu. Iar dacă se întâmplă acest lucru, cei care se urnesc sunt  în marea parte a cazurilor insuficienţi pentru a stârni o reacţie populară, un curent capabil să schimbe ceva. Suntem mai mulţi dar nu suficient cât să formăm o majoritate. Cumulul tuturor factorilor obiectivi sau subiectivi ne-au surprins mai mereu,  dintr-un motiv sau altul, tratând în minoritate situaţiile de criză. Că majoritatea nu s-a format pentru că unii au ales să nu se implice sau că trăgeau într-o cu totul altă direcţie, în ecuaţia de faţă n-are nicio importanţă.

Românii nu au capacitatea de a răspunde în acelaşi mod problemelor care îi macină, frustrărilor care îi rod. Noi nu ştim şi sincer nu cred că vom învăţa vreodată să convergem toate nemulţumirile într-un punct şi, cu mic, cu mare, cu cult şi incult, cu înţolit şi desculţ să acţionăm în consecinţă. Istoria a avut grijă să ne ţină împreună şi în acelaşi timp separat atâta amar de vreme. Şi ce-i mai trist este că am ajuns într-un stadiu al dezamăgirii şi al apatiei încât nici măcar ura nu poate reuşi să ne scoată din această amorţeală.

Dar până una-alta, până la noi coordonate istorice, să rămânem conformaţi în continuare, fiecare cu pizda mă-sii.