Vulcanul arde şi Boc se scarpină

   Se pare că norul de cenuşă vulcanică nu a afectat doar traficul aerian ci şi capul primului ministru român, aflat peste pătura de nori de altitudine înaltă. Pentru că ţara merge ca pe roate, economia duduie, kilometrii de autostradă se construiesc cât ai spune „boc” şi pentru că România a atins cel mai înalt nivel de trai din toată Europa, domnul Emil a început să se intereseze de probleme globale, care ar putea să ajute omenirea într-un fel sau altul. Mai mult în altul.

   În recenta şedinţă de guvern, micimea sa a pus o întrebare care i-ar fi făcut să roşească pe toţi capii din G8, că de ce nu s-au gândit ei la asta… Observând, chiar şi de la nivelul său, că zilele acestea avioanele nu au mai zburat cum o făceau săptămâna trecută, de exemplu (a citit după aceea în presă că a venit norul ăl mare de cenuşă), domnul prim-ministru a scos din profunzimea materiei sale cenuşii o înşiruire de cuvinte, corecte semantic dar incorecte pentru poziţia sa şi secolul în care ne aflăm: de ce tancurile în Irak poa’ să meargă prin nisip, dom’le, de ce, de ce? Un răspuns inteligent ar fi fost: de ce nu? Şi domnia sa continuă: da’ de ce tancurile poa’ să meargă în Irak prin nisip şi avioanele nu poa’ să zboare prin norul de cenuşă vulcanică? Aaa? Păi, vedeţi, trebuie găsite soluţii să se remedieze această problemă, să nu mai sufere omenirea atât! Atâââât!

   Îi sugerăm domnului Boc să trimită nişte reclamaţii pe la Boeing, Airbus, Grippen sau pe la alţi fabricanţi de zburătoare mecanice şi să le atragă atenţia că dacă tancurile pot s-o facă, ar fi cazul s-o facă şi avioanele. Pula mea, să nu mai stea toată ziua şi să scoată biluţe din nas…

Cum să-ţi oftici aproapele

Zilele trecute, un vasluian de 45 de ani şi-a tăiat penisul pentru a oftica femeile care îl doreau doar pentru sex. Mare curvar la viaţa lui, după cum însuşi mărturiseşte, bărbatul a ales s-o rupă cu prietenul său din pantaloni din pură răzbunare, mare lui satisfacţie fiind să vadă faţa femeilor care nu vor mai putea beneficia de serviciile lui sexuale. Cuprinse de re-muşcări, femeile din viaţa nefericitului vor avea cu siguranţă o refelaţie şi-şi vor da seama cât de mult au greşit faţă de el.

Acum că creanga de care atârna mărul discordiei a fost tăiată, ne aşteptăm ca întâlnirile amoroase ale vasluianului să se desfăşoare într-un cu totul alt registru. Cel mai probabil, golul lăsat de despărţirea cu membrul său fluşturatic va fi umplut de manifestările laturii sale romantice, de acum încolo bărbatul putând recita în linişte partenerei poeziile de dragoste, fără a fi bruiat de microfoniile din pantaloni.

Odată creat precedentul, mâine-poimâine vom auzi că un puşti şi-a tăiat degetele de la mâini pentru a-şi oftica profesorul de pian, că nu ştiu ce tânără speranţă a fotbalului intern şi-a tăiat piciorul pentru a-i oftica pe coechipierii atacanţi care îl acuzau de egoism, că un fermier şi-a tăiat mâinile la gater pentru a-şi oftica păsările care obişnuiau să-i ciugulească grăunţele din palmă, pe motiv că nu se mai ouă sau, ca să rămânem în temă, o prostituată şi-a cusut intrările pentru a oftica clienţii.

Sursa: agendadeiasi.ro

Nunta la români

După naştere şi moarte, singurele două evenimente certe în viaţă, cel mai semnificativ moment al conştiinţei colective este indiscutabil nunta. Momentul mult aşteptat de miresica îmbrăcată în rochia de prinţesă – ce afirmă suspinând că a aşteptat această clipă toată viaţa, mult evitat de mirele care într-un final a cedat presiunilor, la ţanc venit pentru părinţii gata să organizeze evenimentul aşa cum ei n-au fost lăsaţi s-o facă, se profilează ca o adevărată corvoadă pentru însurăţei. Heirupul mirilor, de vineri de la brad şi până duminică la potroace,  statul după invitaţi, că e doar petrecerea invitaţilor, nu a tinerilor proaspăt căsătoriţi , stresul că nu ies socotelile şi multe altele, fac ca nunta să devină din evenimentul dedicat exclusiv celor doi miri, un real chin pentru aceştia.

Situat într-o zonă de confluenţă ca cea a Balcanilor, poporul român a dobândit de-a lungul istoriei un bagaj etnografic extrem de diversificat. Iar când e vorba de nuntă, avem la tradiţii şi la obiceiuri, căcălău, Măria ta. Dar cum era şi firesc, noile vremuri şi-au lăsat adânc amprenta asupra acestor obiceiuri. Unii înţeleg acest lucru, alţii nu. Iar când oamenii ţin cu tot dinadinsul să-şi conserve tradiţiile transmise din moşi-strămoşi, de prin colbul satelor şi al caselor din chirpici, în asfaltul oraşelor şi al blocurilor de beton, se iscă penibilul. Păi una era când alaiul îşi urma traseul, la pas, pe uliţele prăfuite ale satului, în chiote de veselie şi alta e când alaiul îşi parcurge traseul, la bordul unor maşini, în sunetul asurzitor al claxoanelor. Păi una era când se încingea hora miresei în bătătură şi alta e când te apuci să dansezi în parcarea din faţa blocului sau în jurul mesei din sufragerie, dans în varianta zip, stresat să nu dai peste vreun bibelou şi să stârneşi o criză de isterie soacrei mici.

Un alt element caracteristic majorităţii nunţilor de la bloc este că nimeni nu se ştie exact care este pasul următor. Şi cât de în temă te-ai afla cu tradiţiile locului, este aproape imposibil ca cineva să nu comenteze şi să nu se mire cu glas tare că la el/ea nu se ţine aşa. În aceste situaţii, cel care are întâietate este, în general, acordeonistul. El este cel care le dictează protagoniştilor, pas cu pas, ce e de făcut, în timp ce aceştia, cuprinşi de emoţia momentului – sanchi,  execută maşinal indicaţiile.

Un alt episod de referinţă este cel desfăşurat în biserică, episod în care însurăţeii îşi pun pirostriile. Moment de maximă importanţă pentru babele din audienţă. O oră de stat în faţa altarului cu ochii geană pe nevastă să nu care-cumva să te calce pe picior că te-ai nenorocit – o să te aibă sub papuc toată căsnicia – în timp ce un preot sau un sobor de preoţi (de la caz la caz) te plictiseşte recitând versete biblice. La sfârşitul slujbei, are loc validarea acesteia.  Dacă ai optat pentru o variantă de slujbă Professional, cu tot pachetul, costul este pe măsură. Dacă vrei să scapi mai repede şi alegi varianta Express, costurile sunt la fel. Întortocheate mai sunt căile Domnului…

Pe parcursul celor trei zile ale evenimentului, bârfele sunt ca la ele acasă. Auzi lumea şuşotind: I-a rupt turna? Eu n-am văzut. Auzi tu, cum să nu-i rupă tura!? sau Uite, fă, că şi-a găsit şi asta bărbat. Ce noroc a avut a dracu’ sau Ia uit-o şi pe soacra mare. Zici că e împăiată.

Ajunşi la salon, tinerii mai au o singură grijă. Să le vină invitaţii. Fără ei,  s-a dus şi avansul la apartament. Tot la salon, cam între peşte şi sarmale, e imposibil ca vreo rubedenie să nu o ia pe ulei şi să nu înceapă să lanseze sistematic, cât o ţin plămânii, urări de bine pentru miri, socri sau naşi, ridicând paharul plin cu vin deasupra unui coc de cucoană special amenajat pentru seara cea mare. Apoi, vrei nu vrei, trebuie să se fure şi mireasa. Cine a mai văzut nuntă fără furatul miresei?! Răscumpărarea ei aduce după sine, pe lângă navetele de bere sau sticlele de whisky cuvenite răpitorilor, şi umilirea lui ginerică care este pus să facă tot felul de lucruri, chipurile trăsnite, de la cântat, dansat, declaraţii de dragoste, toate acestea desfăşurându-se spre deliciul nuntaşilor.

Cel mai emoţionant moment al nunţii rămâne fără doar şi poate dezgătitul miresei. Redat de glasul gâjâit al unui lăutar obosit, de o guristă cu glas duios sau de CD-ul cu însăşi Maria Ciobanu, cântecul de jale Ia-ţi mireasă ziua bună umple babele de lacrimi. Mireasa se aşează pe un scaun, cu gândul că mai e puţin şi a scăpat, şi îşi lasă naşa să îi prindă baticul pe cap, aducând-o astfel în rândul femeilor gata să ia cratiţa în primire. Iar versurile cântecului au un singur scop. S-o facă să sufere. O smulg de la sânul protector al familiei, îi calcă în picioare grădina cu flori, o asmut împotriva mă-sii, lui taică-său, soră-sii şi o pasează fără reţineri soacră-sii. Ce poate fi mai edificator că poporul nostru ştie să sufere?

Apoi atmosfera se destinde cu recuperarea jartelei. Ginerică îşi vâră în văzul tuturor capul sub rochia miresei extrăgând în dinţi, cu mâinile la spate, jarteaua. Moment numai bun să-şi ia noapte bună de la ce nu va vedea cu siguranţă în noaptea nunţii, pentru că, nu-i aşa, mireasa, sleită de puteri după atâtea sârbe şi hore, va cădea răpusă de oboseală. Nu are cum să lipsească nici momentul aruncatului buchetului. Acest obicei tradiţional românesc de sorginte americană lasă întotdeauna două, trei tinere domnişoare cu buza umflată şi loc de miştouri pentru răutăcioşii piliţi, puşi pe şotii.

Când totul se sfârşeşte, tinerii căsătoriţi îşi fac socotelile şi îşi acordă o binemeritată lună de miere de o săptămână la Sinaia sau pe însoritele meleaguri ale Greciei, asta depinde, desigur,  în funcţie de anotimp. Apoi, toarnă vreo doi, trei copii, el îşi face o amantă iar ea îşi creşte în linişte odoarele. Şi uite aşa vor trăi româneşte până la adânci bătrâneţi.

Taxa de Fast-Fut

Nici n-a început bine anul şi guvernul s-a gândit să mai rupă de la gura cetăţeanului şi să rotunjească puţin obrăjorii bugetului rahitizat de ubicua criză. Îngrijorat chipurile de produsele nesănătoase de care abuzează consumatorul autohton, Ministerul Sănătăţii îşi ia inima în dinţi şi tablele cu aditivi alimentari la subraţ şi decide să introducă Taxa Fast-Food.

Servită sub ambalajului trendului global anti-junk-food, ideea prinde. Dacă ne mai gândim şi la invazia de produse fast-food de pe piaţa românească şi dacă ne mai uităm şi la ţingăii post-decembrişti pe care nu i-ar cuprinde nici pantalonii lui Hopa-Mitică, am zice că o astfel de iniţiativă este chiar binevenită. Dar de ce-a trebuit guvernul să ia o astfel de măsură şi să o servească ca pe o pastilă împotriva obezităţii în condiţiile în care previziunile pentru 2010 taie din start pofta de mâncare a majorităţii consumatorilor? Nu era mai bine să se spună franc că e nevoie de bani la buget?

Dacă e să privim această măsură în contextul crizei economice actuale, este ca şi cum viţelul ar fi sfâşiat de lupi în timp ce ciobanul are grijă să-i dea să mestece boului în devenire doar nutreţ de cea mai înaltă calitate.

Acuma, dacă tot intră în vigoare o astfel de lege, sper eu ca măcar  mecu’ de la Unirii să se închidă. Ştiu, sunt răutăcios. Dar atunci să vedem unde dracului îşi mai dă întâlnire lumea în Bucureşti.

De sub papucul femeii la coada iepei

Un caz ieşit din dosarele grădinii zoologice, oricare ar fi ea, prezintă fapta unui humanoid din satul Conţeşti care şi-a scăpat cocoşelul pe sub coada unei iepe, după care a trimis-o în lumea cabalinelor drepte, înfigându-i trei ţepuşe în păsăroi. O ştire de prime-time, cu siguranţă, şi nu numai la ora cinci…

Departamentul de cercetări-investigaţii-citit astre al revistei cultural-artistice Libertatea a format cu repeziciune o echipă de teren care să scoată adevărul la lumină, dom’le! Distinşii jurnalişti au aflat că individul mai profitase în trecut de o altă febleţe a sa ierbivoră, respectiv o capră, arâtându-i şi acesteia smotocelul pe la potârniche. Nimic suspect, în cele din urmă. E clar că omul depăşise barierele clasice ale umanităţii şi atinsese un nivel de educaţie sexuală din alte sfere. Ciudat este faptul că omul schimbase fluide şi cu o femelă din specia lui, care i-a devenit soţie la un moment dat şi care l-a pricopsit şi cu un pui de om. Doamnă care a declarat reporterilor că a divorţat din cauza înclinaţiei artistice a domnului către alcool. Că în rest era foarte de treabă şi-şi făcea datoria de bărbat. La fel cum ar fi putut declara şi capra, şi iapa.

Adevăratul adevăr al divorţului cred că este altul. O fi aflat omul cum o cheamă pe nevastă-sa şi i-a dat cu flit: Rubiniţa URSU. Păi, ce, să zică jivinele din curte că e homosexual??

Intransigenţă creştinească

Câţi dintre voi ştiu cine este Aniela? Dacă vă gândiţi că este o pipiţă nou lansată în şoubiz de tunul unui milionar grijuliu sau vreo gospodină care a câştigat mai ştiu eu ce concurs cu premii, vă înşelaţi. Aniela, este prima telenoveală românească ce l-a sărit de la bun început pe Cabral  din schemă. Iar asta, nu pentru că micuţul n-ar avea îndeajuns har actoricesc, ci pentru că noua producţie Media Pro se vrea a fi prima telenovelă de epocă produsă de nişte români pentru nişte alţi români.

Şi cum la inedita producţie se lucrează de zor iar Studiourile Media Pro nu pot reproduce chiar toate decorurile, zilele trecute a fost nevoie ca echipa de producţie să ceară consimţământul Patriarhiei pentru a filma o scenă într-o biserică din Moldova. Până acum, nimic mai banal. Dar, cum îi prinde bine oricărei telenovele, apare imediat şi elementul surpriză. Presa (Revista Star) răsuflă că cel mai fericitul Daniel al României a refuzat categoric această idee pe motivul că protagonista scenelor din biserica cu pricina, respectiv Nicoleta Luciu, o diavoliţă ţâţoasă care şi-a arătat de prea multe ori sânii în public, a ajuns acum să păşească pragul unui lăcaş sfânt pentru a se da drept călugăriţă.

Adică de ce n-ar putea o femeie care şi-a arătat ţâţele în public să intre într-o biserică îmbrăcată cu straie de măicuţă? S-ar şuşoti toţi sfinţii de pe pereţi? S-ar înfuria toţi arhanghelii? Ar face criză de apoplexie baba de la lumânări? S-ar înfoia diaconul? Ar intra în fibrilaţie ţarcovnicul? S-ar oripila parohia? De ce n-ar tolera Biserica aşa ceva şi în fond de ce ar fi nevoie de o asemenea reacţie intransigentă din partea reprezentantului unei Biserici care ar trebui să insiste pe căinţă şi nu pe stigmatizare? Genul ăsta de abordare se cam bate cap în cap cu învăţăturile despre care a tot vorbit băiatu’ lu’ şefu’-ăl mare.

Stai şi te gândeşti de unde atâta ură din partea celei mai zâmbăreţe feţe bisericeşti. Ori preasfinţitului îi priesc posturile de despot medieval ori nu-şi mai poate stăvili fetişurile cu călugăriţe nebunatice. Din două, ambele sau nici una.

Pericol de îngheţ accelerat pe rapid

În genere, îmi place să călătoresc cu trenul. Chiar şi dacă durata călătoriei atinge timpi considerabili. Încins în discuţii, cufundat în lectură sau belind ochii pe geam, mersul cu trenul mă prinde. Ăsta e şi motivul pentru care cea mai recentă călătorie bifată în agendă a fost consumată călare pe traverse. Ruta aleasă, Bucureşti Nord – Mangalia.

După ce mi-a tremurat mâna (premonitoriu) atunci când am fost nevoit să achit mai bine de 50 de lei pentru un bilet fără loc, la unul din rapidele matinale (da, aşa mi se întâmplă mie; mereu se iscă ceva neplăcut când aleg să-mi iau bilet), n-am avut încotro şi mi-am stabilit cartierul general la vagonul restaurant. M-am făcut comod şi m-am pus pe aşteptat fluierul de plecare, pentru ca domnul responsabil cu servirea să binevoiască a-mi servi mult râvnita cafeluţă de dimineaţă.

Si-a plecat şi trenul… Tren rapid, garnituri noi, condiţii moderne. Dai un ban dar ştii că face. De ce să mergi cu un personal obosit sau un accelerat ponosit când poţi alege confortul. Mai ales că e vară. Iar vara este cald. Când este cald, cel mai de preţ lucru este aerul condiţionat. Iar noile garnituri de tren chiar dispun de acest feature. Iar acesta, întocmai pentru a spori confortul călătorului, îşi intră în drepturi imediat ce trenul o ia din loc.

Şi dă-i cu alizeul…  O juma’ de oră, o oră, două ore; pe peron la Feteşti, băbuţele arse de soarele dimineţii nu înţelegeau de ce burghezii de la Bucureşti stau cu fâşul pe ei, când ele transpirau abundent pe peron. După încă 30 de minute, jumătate din călătorii aflaţi în tren regretau deja că nu şi-au luat fesul, şosetele de lână şi şuba pentru această ieşire pe litoralul însorit. După încă o oră, când durerile de cap şi de măsele deja mi se cuibăriseră la căldurică în ţeastă şi în gura uscată, îşi face apariţia şi naşul. Un chelios pus pe şotii ce scotea din joben câte o glumiţă pentru fiecare bilet compostat. Glume seci, de demult fumate. După ce le termina pe toate, bănuiesc că o lua de la capăt. Auditoriul era altul. Era uşor iritat. Cică s-a găsit o cucoană învăţătoare cu copiii după ea să-i reproşeze că e prea frig în tren. Să mori tu! îmi zic. Şi continuă cu voce tare: auzi, tu… dacă era prea cald, nici aşa nu era bine. Acuma cică le e frig. Şi răcesc copiii. Da’ nici să îl opreşti nu se poate. Se face prea cald… Un lucru adevărat, ce-i drept. De fapt, cum e mai bine? Să ne fie cald de murim sau să ne fie frig de ne căcăm pe noi? Păi când e căldură, n-ai ce face; în schimb, când e frig, mai traci o flanelă pe tine şi rezolvi problema.  Absurd! În tot acest timp, nimeni nu a menţionat nimic despre o eventuală temperare a stării de îngheţ. Nu se poate, nu se vrea sau nu se ştie? Cine trebuie să apese butonul sau să tragă maneta? Domnu’, domnu’, cu dumneavoastră vorbesc? Linişte…

Şi-am ajuns. Rareori m-am bucurat de o baie de soare, aşa cum m-am bucurat după acest joc de-a cârnatul cu bilet în frigiderul ambulant. Atât. Ce-ar mai rămâne de menţionat este că la întoarcere, spre deosebire de călătoria dus, a fost exact la fel.

Oficialului îi merge bine

primarSub egida câte gări în asfalt atâtea găuri în buget, mie mi se cam rupe de voi, cetăţenilor, primarul oraşului Breaza îşi cultivă nesimţirea făcând-o poştă electronică. Aşa se face că, după ce a primit un email de la un locuitor care îi reproşa starea proastă a drumurilor, acesta i-a sugerat nemulţumitului într-o scrisoare electronică oficială, că dacă nu-i plac drumurile din oraş, să se mute pe Riviera Franceză.

Aşadar, să recapitulăm. Trimite cetăţeanul ajuns cu răbdarea la paroxism o sesizare pe un ton deloc suav, ba chiar ameninţător (în ideea că e dispus meargă mai departe şi să reclame şi mai sus), subliniind unele probleme care ţin de competenţa autorităţilor în cauză şi rămâne perplex atunci când primeşte răspunsul. Domnul primarul, iritat la maximum de atitudinea deloc obedientă a oii rătăcite, îi aplică o corecţie ironică, ambalând-o într-un context cât se poate de oficial, şi-l trimite în pizda mă-sii afară din oraş, pe principiu dacă nu-ţi place, pleacă, ce mai stai!?. Nu tu o placă cu ne pare rău, o să vedem ce putem face, vom lua măsuri. Nici gând. Primarul îi oferă cetăţeanului dovada clară că îl doare în gaura drumului de problemele sale. Orice s-ar zice, un mod inedit de abordare a unei asemnea situaţii.

Ca să vezi până unde poate ajunge culmea tupeului. Unii primari ajung să trăiască cu impresia că învestitura lor le-a picat drept moştenire de la mă-sa sau nu ştiu ce rudă mai îndepărtată şi că odată ajunşi în funcţie nu mai e nevoie să dea nicio explicaţie nimănui vizavi de niciuna din acţiunile, licite sau mai puţin licite, întreprinse din această poziţie. Adică, odată ajuns primar, localitatea la care trebuie să veghezi, cu tot ce ţine de ea, e văzută ca o afacere concesionată pe durata a patru ani, atât cât ţine şi mandatul. Tu tai, tu spânzuri; cine găseşte de cuviinţă să îţi reproşeze ceva e doar un derbedeu cu intenţii rele. Cine ştie mai bine să gestioneze problemele urbei, dacă nu primarul!? Cam ăsta ar fi în general profilul persoanelor care deţin funcţii administrative, dar majoritatea au învăţat, spre liniştea lor, să răspundă mai temperat la provocări. Nu şi primarul prahovean, pe numlele său domnul Ferăstraeru, care mai are puţin şi taie în carne vie.

În asemenea condiţii, brezeniilor cred că le este şi teamă să ceară o audienţă la domn’ primar. Cine ştie, poate nu îi pică bine vreo obiecţie a unui cetăţean şi îl mai şi expatriază pe nenorocit. Şi nu pe Riviera Franceză, ci în Siberia sau în Safari.

Munca cu capul înainte

În general, românului îi place să creadă că este mai cu moţ decât toată lumea. El poate fi mai isteţ, mai iscusit, mai muncitor decât oricare muritor de altă naţionalitate de pe planetă, dar nu îşi punea mintea; românul e delăsător, dar şi când face, păi face nene. Cam asta ar fi principala idee care ascunde în spatele ei puturoşenia şi mediocritatea autohtonă.

Când românul se porneşte în a întreprinde ceva, atunci să te fereşti… Păi când se urneşte, se urneşte, frate. Se spurcă cu zel, se comută pe modul de gândire binar şi dă înainte ca nătărăul, pierzând vederea de ansamblu. Şi iaca-aşa se iscă situaţii dintre cele mai absurde, dintre cele mai stupide. Un exemplu edificator este şi cel de care eu unul mă lovesc de cinci ori pe săptămână.

Staţia de metrou Pipera a ajuns în ultimii ani, din cauza puzderiei de clădiri de birouri ce s-au construit şi încă se construiesc în prejma ei, de departe cel mai aglomerat capăt de line. Cine lucra în zonă acum mai bine de un an, ştie cât de greoi era accesul la metrou după ora şase seara, atunci când tot fluxul de corporatişti convergea către unica gură de intrare.

Dar cum Metrorex pune preţ pe confortul călătorilor săi, în urmă cu ceva vreme – să se fi făcut un an, s-au apucat să construiască o a doua intrare, în imediata vecinătate a primeia, tocmai pentru a fluidiza traficul de angajaţi ce se aventurau în adâncurile Bucureşti-ului după terminarea programului de lucru. Nu mare mi-a fost mirarea, ca atunci când au isprăvit mult aşteptata gură, să constat că ea a fost proiectată exclusiv pentru intrare. Adică dacă s-a primit dispoziţie că trebuie făcută o nouă intrare pentru că se înghesuie proştii ăia ca berbecii în orele de vârf, atunci să le facem la intrări să se sature. Nu s-au gândit sau i-au durut la bască că (scuzaţi scatofilia) p-acolo poate mai vrea să şi iasă călătorul.

Şi când intenţionai a te strecura, în drum spre ieşire, mereu în întârziere, pe lângă unul din noile puncte de acces dedicate intrării ceva mai crăcănat, în ideea de a mai câştiga câteva clipe la cafea, existau şanse destul de mari să dai nas în nas cu un gardian conştiincios care îţi arăta impasibil punctele dedicate ieşirii: ieşirea e p-acolo! Bine că eşti deştept, bă!

Şi cum fenomenul căpătase deja amploare, adică prea mulţi călători necivilizaţi se repezeau să iasă pe unde nu se cuvine, Metrorex a remediat imediat acest mic impediment. Dar nu prin a da curs nevoii publicului călător care risca să rămână cu curul înfipt în barele ce ştiu a se roti doar în sensul intrării. Nu! În loc să se adapteze situaţiei şi să înfiinţeze măcar un căcat d-ăla de ”morişcă” pentru ieşire, băieţii au sudat un cadru metalic tocmai pentru a-i determina pe încăpăţânaţi să renunţe la această scurtătură.

Situaţia amintită mai sus este doar o mică mostră din marea comedie balcanică, în speţă cea românească, care contribuie zi de zi la tocirea nervilor noştri. Uneori rămân cu impresia că excesul de zel, ca să nu zic prostia, de care dau dovadă autorităţile în unele situaţii se supune unui raţionament banal: dacă te îmbăiezi un sfert de oră în apă sloi, aproape de îngheţ, şi un sfert de oră în apă clocotită, este ca şi cum te-ai desfăta o jumătate de oră într-o baie cu o apă la temperatura ideală.

Nervi de vacanţă

   nervi-de-vacanta

   Motivul de bază al fiecărei vacanţe este în principal surmenajul. Oboseala acumulată zi de zi, mai ales în cazul celor care muncesc, converge în final către decizia supremă de a ne băga picioarele în muncă, banii pe card şi fundul în maşină sau avion. Locaţiile alese pentru odihna trupului şi spiritului sunt din cele mai diverse, începînd de la patul din dormitorul propriu şi până la la bungalourile din Bora Bora. Scopul principal este aşa zisa încărcare a bateriilor pentru a continua eficient activităţile de dinaintea vacanţei. Uşor de zis, uşor de făcut. Dar…

   Nu de multe ori am întâlnit situaţii în care lumea se întoarce mai obosită din concedii decât era înainte de a efectua stagiul recreativ. Concediul este o necesitate sau un trend? Greu de spus. Cu siguranţă este o necesitate dar în ultimul timp a devenit un trend. Un trend prin prisma locaţiilor alese, al consumului de resurse (materiale şi fizice) şi al activităţilor depuse. Sunt prea puţini cei care mai dorm relaxaţi în perioada de recreere. Majoritatea comasează pe o perioadă relativ scurtă cât mai multe acţuni menite, chipurile, să odihnească mintea. Nu poate lipsi partea de „şoping”, mai ales dacă locaţia este una din afară, „unde sunt reduceri beton”. Grătarele fac parte din noi iar mersul cu maşina atinge cote îngrijorătoare uneori, motivul fiind încercarea de a bifa cât mai multe obiective cu un cost al transportului mai mic. Dar creierul, nefiind întrebat, se oftică şi rămâne surmenat.

   Orice repaos în afara mediului profesional a ajuns să reprezinte, în esenţă, un stres mult mai mare decât perioada de muncă. Resursele financiare ocupă, de obicei, principala problemă însă mai sunt câteva care se ţin scai de fiecare individ. Organizarea vacanţei, locaţia aleasă, cazare, drum, bagaje, perioada, partenerii, traseul, obiectivele, orele de trezit, raţia zilnică, maşina, avionul, toţi aceşti parametri nu fac altceva decât să transpună oboseala psihică în spaţiul intim. Şi de cele mai multe ori sfârşim prin a acumula alte porţii de oboseală la final de sejur şi având nervii cioburi. Este concediul o necesitate? Da, mai ales după o vacanţă.