Zilele trecute mi-am clătit ochii repetat cu ajutorul unui film nou, fresh, în ţiplă. Este vorba de G.I. Joe, o peliculă cu o multitudine de efecte speciale, însă cu aceeaşi tristă bătălie între bine şi rău tipic americană, câştigată ca de fiecare dată de către apărătorii naţiunii. Filmul, în regia lui Stephen Sommers, a avut norocul să fie atins de un buget imens.

Acţiunea începe prin anul 1600 când un membru al clanului scoţian McCullen este acuzat că vinde arme atât patriei mame cât şi francezilor, motiv pentru care i se topeşte o mască pe faţă, în timpul procesului el menţionând răzbunător, printre ţipete evident, că numele lui va dăinui peste secole. Revenind în prezent, expertul în arme James McCullen ( interpretat în film de către Christopher Eccleston), proprietar al firmei de armament cu rezonanţă mondială MARS, descoperă nanotehnologia cu ajutorul căreia reuşeşte să încropescă câteva bombe capabile să distrugă oraşe întregi. Toată nebunia asta era finanţată de către NATO, rachetele urmând a poposi în curtea lor, ascunse de eventuali terorişti. Numai că trupele militare care asigurau transportul lor spre un loc sigur au fost atacate de către o grupare înarmată până în dinţi cu fel de fel de puşti, praştii, veveriţe zburătoare de ultimă generaţie. Reuşesc să scape doi militari, printre care se afla şi un mulatru, singurul element cu adevărat nedibuit de mine în tot acest film, deoarece în general în filmele americane mulatrii mor primii.

Aici intervine o echipă ultrasecretă de profesionişti militari, cei mai şmecheri de pe glob, de fapt şi de sub glob, deoarece îşi aveau baza sub deşert. Aceştia sunt obligaţi de către ministrul apărării să apere cu preţul vieţii rachetele. De aici începe adevărata bătaie generală, bombele fiind furate, recuperate, apoi iar furate şi tot aşa.

Recomand filmul persoanelor agresive, celor împătimite de acţiune şi unei categorii mai aparte de bărbaţi care au fetişuri cu puicuţe în mulaj de latex.