Aş sta aşa, aiurea, într-o căsuţă undeva într-un pom şi aş privi viaţa altora de acolo de sus, ca un telespectator OTV. N-aş mai acorda importanţă jobului, nevestei sau prietenilor. M-aş înveli cu nepăsare mirosind a proaspăt şi mi-aş scoate doar vârfurile picioarelor la soare. Mi-aş băga nasul în pătura nepăsării şi mi-aş lăsa picioarele să atârne aiurea de la înălţimea cuibului meu deasupra capetelor oamenilor mici, de acolo de jos, ocupaţi cu lucruri la fel de mici. Lumea lor s-ar agita mută şi fără sens iar eu mi-aş rezema capul de tocul uşii care dă spre nimicul lumii lor. Mi-aş aprinde o ţigară şi aş scruma vise arse peste o lume fără sens. Fiecare fum ar fi cât o viaţă de om. Când ţigara ar fi arsă, generaţii vor fi trecut prin viaţă, lumi se vor fi clădit şi năruit, făcând loc altora cu aceleaşi vise mici.
Mi-ar fi călduţ având certitudinea că există mai mult. Că sunt nimic. Efemerul ar ucide orice responsabilitate iar imaginea lumii de jos ar fi completă. Mi-aş răcori picioarele în norii dimineţii în timp ce lumea de jos ar alerga înnebunită după metrou, piaţă, facturi, iubite şi alte nimicuri. Vântul mi-ar mângâia barba şi mi-ar scula părul de pe mâini în timp ce lumea mică ar asuda în autobuze, la cozi sau în săli de fitness.
Mi-aş bea cafeaua liniştit, fără întrebări sau grabă, numărând gâzele ce se aventurează sinucigaş pe marginea ciobită a ceştii. Le-aş scoate câte una din cafeaua călduţă şi aş sorbi lichidul călâi până la zaţul care mi-ar rămâne inconfortabil pe dinţi şi limbă. În soarele amiezii m-aş retrage în răcoarea căsuţei mele din pom şi m-aş desfăta cu portocale reci, dulceaţă de gutui şi apă rece. Aş râde la amintirea mesei de prânz şi m-aş culca pe o parte cu spatele spre uşa deschisă spre lume. Aş adormi în zumzetul lumii de jos, confortabil şi răcorit de status-quo-ul lumii mele. Aş dormi uşor, cu câte o rază de soare peste gene şi m-aş trezi târziu. Când oamenii mici se vor târâi beţi de muncă, alcool sau fericire efemeră spre casele lor la fel de mici, m-aş trezi şi aş asculta liniştea lumii şi mi-aş aprinde o altă ţigară. Aş asculta ploaia din noapte, liniştea prevestitoare de firesc. Aş trage adânc din ţigară şi aş scruma vise arse peste lumea mică de sub mine.
Locuiesc în oraşul Voluntari. Nu are importanţă dacă aduce a oraş sau nu, titulatura nu contează foarte mult. Ca orice locuitor am şi eu nişte vecini. Vecinii mei sunt aidoma vecinilor voştri. Unii merg la muncă, alţii au grijă de treburile casei, unii îşi rezolvă diferite treburi administrative iar câţiva stau şi freacă menta. Proporţia celor care se implică în rezolvarea diferitor probleme este, ca şi în cazul vecinilor voştri, mai mare decât a celor care taie frunză la câini. Până aici, nimic ieşit din comun. Fiecare om este liber să facă ce vrea cu viaţa lui. Seara, vecinii care au avut diverse treburi trag pe la casele lor pentru a băga cornu-n pernă. Asta pentru că sunt perseverenţi şi speră că prin muncă îl vor prinde pe Dumnezeu de piciorul grăsun de amoraş. Ceilalţi vecini care au frecat duda toată ziua au în continuare creierul odihnit. Ca orice acţiune din lumea asta, şi tăiatul frunzei la câini trebuie să se dezvolte conform unei curbe gaussiene. Din nefericire pentru unii dintre vecinii mei şi pentru mine, vărful curbei gaussiene în cazul nostru este atins undeva pe la 3 după masă, astfel încât seara, la sosirea acasă suntem obosiţi, enervaţi, lihniţi de foame şi fără chef de socializare. Tot din nefericire pentru noi, acei câţiva vecini care taie frunză la câini în timpul zilei se află încă pe o linie ascendentă a curbei gaussiene, urmând ca vârful să îl atingă în jurul orei 12 noaptea prin cântece vesele din difuzoare de maşini, mici şi peturi de bere, chirăieli bine intenţionate care îndeamnă la voie-bună.
Daranee Charncherngsilapakul, membră a “Cămăşilor Roşii”, a fost condamnată la 18 ani închisoare pentru că a insultat familia regală a Thailandei în trei rânduri în timpul unor manifestaţii anti-guvernamentale. Se pare că în Thailanda crima de lezmajestate este luată foarte în serios, imaginea familiei regale fiind protejată de o legislaţie extrem de severă.
Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Teodosie al Tomisului este, în sfârşit, anchetat pentru luare de mită şi instigare la fals intelectual. Această cercetare este iniţiată ca urmare a dezvăluirilor unui reporter “sub acoperire” de la România Liberă în urma cărora reiese că Înaltpreasfinţitul a cerut bani şi diverse cadouri pentru înscrierea reporterului la Facultatea de Teologie, fără ca acesta să aibă pregătirea necesară. Înaltpreasfinţitul acceptă această cercetare cu demnitate, ştiindu-se nevinovat, conform comunicatului Arhiepiscopiei Tomisului.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine, când mă gândesc la Madonna, mă doare capul. Nu, nu aruncaţi cu roşii-n mine. Să vă explic cum vine asta. Ei bine, Madonna îmi provoacă dureri de cap aşa cum îmi provoacă şi Guţă, Cătălin Crişan sau Ana Lesko. Muzica ei îmi pare o lălăială obosită ce îndeamnă la superficialitate. Probabil acesta-i motivul pentru care a şi prins la public.
Poliţia înseamnă protecţie şi pază. Poliţia Română înseamnă “siguranţă şi încredere”. Ce înseamnă acest lucru pentru mine, un simplu cetăţean plătitor de taxe? Ei bine, dacă în perioada comunistă Miliţia răspândea teamă şi nesiguranţă, astăzi putem spune că lucrurile s-au schimbat într-o oarecare măsură. Astăzi nu îmi mai este teamă, şi nu mă mai feresc de poliţiştii de pe stradă. Trec pe lângă ei pe stradă sau pe trotuar fără a-mi mai fi teamă că ar putea să mă ridice (cum auzeam când eram mic) sau că ar putea să mă acuze pe nedrept de ceva. Poliţia, astăzi nu prezintă un pericol direct pentru cetăţean. Când trec pe lângă poliţistul român nu-mi mai este frică de el. Astfel, pot spune că mă simt în siguranţă. 
Sub soarele puternic îşi îndreaptă spatele şi păşeşte încrezător către orizont. O voce îi dă putere şi îi confirmă că drumul ales este cel pe care şi-l doreşte, cel care îl va împlini. Nu depune nici un efort, totul decurge natural, parcă aude aprobările mute ale celor din jur. Da, face ceea ce este corect. Privirile celorlalţi îi confirmă statutul şi îl asigură că este pe drumul bun. Dar cel mai important este mărimea care o capătă în ochii ei când ştie că face ceea ce este corect. Aprobarea ei este aprobarea unei lumi întregi. Este clătinarea uşoară a capului pe care o caută de atâta timp. Foamea, setea sau oboseala sunt nimicuri învinse cu uşurinţă când ştie că zâmbetul ei îl urmăreşte undeva din spate. Lumea lui devine lumea lor printr-o împletire ciudată de nuanţe şi sunete ce definesc destine şi întâmplări. Nu simte nici asfaltul fierbinte sub picioarele goale, nici gâtul uscat şi aerul care i se prelinge cu limbi de foc în plămâni. Ea îl aprobă şi puţina lume pe care o ţine în palmă este mai importantă decât lumile deţinute de mai marii zilei. Ea îi venerează lumea şi ăsta este cel mai important lucru.
Te trezeşti dimineaţa. Bodogăneşti şi înjuri în gând. Este 7 dimineaţa şi trebuie să îţi intri în pielea de uărcăr cuminte. Te speli, te brebeneşti şi pleci la mama naibii într-un cub anost şi uniform. Pe drum te confunzi cu restul dobitocilor cu capete plecate, feţe cârpite de somn şi grimase încremenite din ziua de ieri. Turma merge ceas. În micul infern personal de la job eşti rotiţa care serveşte sistemul şi de care acesta se poate descotorosi oricând. Importanţa ta este iluzorie şi întreţinută ca motivare exterioară. Nu valorezi nici cât o ceapă degerată iar cel care îţi spune altfel fie te pupă în cur fie, dacă ai ţâţe mari, vrea să te cunoască mai bine. Dacă îţi închipui că timbildingurile alea de rahat sunt o răsplată bine-meritată pentru efortul depus înseamnă că eşti bou şi nu înţelegi că sunt doar o altă metodă de manipulare a oligofrenilor corporatişti. Îi poţi spune responsabilizare dar nu este decât felul în care lanţurile se strâng mai tare si biciul sună mai dulce. Oricum ai da-o, căcatul pute la fel indiferent în ce este ambalat. Stai în cubul tău şi te gândeşti că nu îţi mai adie nici o idee prin minte. Vezi tabele, grafice, marketing şi vânzări. Noţiuni de rahat care altădată nu valorau pentru tine nici măcar cât pet-ul de Noroc. Toate astea îţi fac creierii ţăndări şi îţi acoperă încet creierii tâmpi. Sorescu, Hemingway, Eminescu, Steinbeck sau Steinhardt au dispărut într-o mare de rahat care pune stăpânire pe tine. Morisson sau Enescu au fost goniţi de putoare demult.
Când vizităm un orăşel nu prea vizitat şi cu resurse limitate pentru locuitorii săi, nu ne aşteptăm să descoperim cluburi/baruri/cafenele/restaurante prea bine reprezentate. Mă refer la faptul că ne-am aştepta ca servirea, sortimentul de băuturi/mâncăruri şi decorul unor astfel de locaţii ar lăsa de dorit şi cu siguranţă nu ar răspunde unor standarde fiţoase.