Tare-n-fotbal-tenis

• Educaţie fizică •

Gazeta Sporturilor ne informează că la Campionatul Mondial de Fotbal-Tenis ce a avut loc în apropiere de Praga, între 20 şi 23 noiembrie, România a devenit campioană mondială la simplu, izbutind în acelaşi timp cucerirea altor două medalii, una de argint şi una de bronz, la complicat – respectiv la probele de dublu şi triplu. Vestea a făcut înconjurul globului de mai multe ori. Altfel nu se explică de ce această performanţa de admirat şi-a găsit loc în spaţiul virtual al publicaţiei abia astăzi.

Carevasăzivă, brazilianul se dezvoltă cu fotbalul la laba piciorului, elveţianul se naşte cu schiurile în clăpari şi cu clăparii în picioare, neozeelandezul începe să facă grămezi ordonate prin ogradă din fragedă pruncie, de ce să nu se evidenţieze şi românul cu ceva când e vorba de sport? De ce să nu proclamăm şi noi fotbal-tenisul primul sport naţional? Mai ales că avem şi foste mari valori, precum Gică Hagi-Ilie Năstase.

Acum, dacă stăm puţin să ne gândim, încununarea cu aur la fotbal-tenis este un lucru aproape firesc. Românul are aptitudini care-l avantajează net. Ştie să plaseze peste fileu aproape orice minge ce-l pune în dificultate, ştie să sară la cap când miroase a avantaj, cunoaşte tainele unei preluări discrete şi a învăţat subtil să pună adversarul pe picior greşit. Cam asta ar fi atuurile. Ah, şi ştiu şi de ce nu au luat primul loc la probele de dublu şi triplu. Cum de ce? Pentru că în drum spre titlu au început să se mănânce între ei.

Gloata şi criza de turmă. Fără nicio legătură.

• Idei fertile •

Scenariu posibil:

„Sâmbătă am vrut să fiu romantic. Am văzut io la tv că se deschide nu ştiu ce mare magazin de ţoale şi am zis să-i ofer nevestei o partidă de cumpărături. Apoi, m-am gândit că o invit la masă, în restaurantul magazinului de mobilă din vecinătate, şi ăla nou. Şi apoi mergem să belim ochii la beculeţele din centru. Sigur o dau pe spate şi o să mă fut, ca să fie cercul complet. Ce meseriaş sunt io.

Pe drum mi-am dat seama că aura de guru al seducţiei îmi scade. Acelaşi drum îl aveau încă vreo cîteva mii de berbeci. Nu contează, tot eu îs mai şmecher. Cele două ore parcurse în gloată mi-au dat ocazia să-mi storc creierii pentru alte idei adiacente planului iniţial.

Gata, am ajuns, am parcat. Normal, cât mai aproape de magazin. Să nu fie greu de cărat la final de sesiune. Bine, am căutat zeci de minute locul de parcare, dar merită. Cavalerul din mine îşi permite acest timp. Şi ce zic eu ? Hai prinţeso la masă întâi, mâncăm în oraş doar, nu ? Pfoai, ce mai freamăt…Planul funcţionează. Lasă, mami, stau eu la coada asta de zeci de metri, te sun când ocup o masă..Ştiu ce mănânci, du-te şi devastează-le rafturile !

Am mâncat, am băut, am rupt locul. Sunt mulţumit de mine. Consoarta mă adulează. Hai la şoping ! Hai să luăm ţoale ! De firmă, normal. Îmi permit. Azi sunt romantic, ce pula mea. Şi dă-i din coate, intră în turmă, demolează raftul ! Mamă, e ca în Occident. Mi s-a ridicat părul de pe spate de bucurie, ce idee bună am avut. Sigur mă fut diseară. Şi încă nu am terminat ziua. Cine ştie, poate dau şi o muie.

Plecăm. Începusem să mă îngrijorez că nu mai apucăm beculeţele alea. Şi bradul ăla bestial din sârmă, de la Universitate. Hai, că mergem. Turma rămâne acolo. Nişte fraieri, nu au ştiut când să vină. În centru, plin de lume..Mamă, ce mişto. Uite, femeie, beculeţele, lumea, centrul, fumul de la grătare, jandarmii..Să-mi bag, ce eveniment marfă ! E şi la tv. Iar tu, prinţeso, ai fost acolo. Este că sunt meseriaş ? De aia mă iubeşti..Stai să vezi acasă tot romanticul din mine. Mă iubesc !”

 

Eu nu înţeleg unde este criza financiară din România. Există în continuare blocaje în trafic către centrele comerciale noi şi vechi, există în continuare magazine ticsite de oameni, există în continuare vânzări. Sunt convins că se va opri, la un moment dat, acest fenomen. Dar, deocamdată, mi se pare definitoriu pentru societatea noastră de consum şi de neoprit în a fute banii aiurea sloganul următor, auzit într-o reclamă la radio: „we wish you a happy shopping and a happy new dress”. Ca să nu mai spun de faptul că moş Crăciun a început să-şi facă apariţia din noiembrie. De câteva ori, sub formă de urs, împachetând ciocolată şi servind sucuri.

Creierele Gri-Gri

• Idei fertile •

Cetatea este împărţită în două. Delimitarea acesteia pe o planşă a moravurilor continuă să conchidă ferm discutii şi să tranşeze arhetipuri. Transpunearea în „alb sau negru” este unul din primele impulsuri ale aversiunii faţă de cineva sau de ceva anume.

Întotdeauna există noi şi ei. Ăia bunii şi ăia răii. Sunt cei care fură şi cei care sunt cei mai cinstiti. Ăia nesimţiţii şi ăia cu obrazul prea fin. Sunt cei ce claxonează fără motiv în plină intersecţie blocată şi cei care nu folosesc claxonul din principiu. Ăia incultii şi ăia mai elevaţii. Sunt cei care ascultă manele si cei care văd roşu în faţa ochilor când le aud. Ăia serioşii şi ăia căscaţii. Sunt cei care duc apometrele la timp si cei care întrârzie cu săptămânile citirea lor.

Lista poate continua la nesfârşit. Dar până la nesfârţit, iată, senzaţional, revenim şi cu alte grupe de neaoşi ipochimeni:
– Sunt şi cei care o preferă pe Andreea Marin şi cei care o admiră pe Mihaela Rădulescu.
– Sunt cei care se uită la Mircea Badea şi cei care nu se uită în general la televizor.
– Sunt cei care stiu să facă nod la cravată şi cei care se trezesc mereu înainte cu o oră de sindrofie că nu posedă secretul.
– Sunt cei care flegmează pe trotuar şi cei care flegmează pe stradă.
– Sunt cei care ştiu ce e aceea o moştenire multiplă şi cei care ştiu să profite de pe urma ei.
– Sunt cei care au fost fani Michael Jackson şi cei mai puţin înaintaţi în vârstă.
– Sunt cei care respectă Statul şi cei care optează pentru mişcarea în aer liber.
– Sunt cei care se pricep la fotbal şi Cornel Dinu.
– Sunt cei care merg cu naşu’ şi cei cărora naşul nu le verifică biletul.
– Suntem noi şi ei.

Şamd.
Nesfârsit.

Camera cu gratii a deputaţilor

• Idei fertile •

Deşi era în arest sub acuzaţia de trafic de influenţă, alegerile proaspăt încheiate au facut posibil ca un candidat PNL din judeţul Cluj să se procopsească cu un mandat de parlamentar. Prima veste bună pe săptămâna asta. Oameni buni, avem în sfârşit un parlamentar în închisoare!

N-am idee care a fost pledoaria avocatului ce-l repreprezină pe noul nostru demnitar până mai săptămâna trecută, dar bănuiesc că la următoarea înfăţişare apărarea va invoca negreşit, cum e şi de aşteptat, încălcarea imunităţii parlamentare. Iar în cazul în care procesul va tergiversa, statul ar trebui să îi pună la dispoziţie demnitarului mijloace prin care acesta ar putea să-şi exercite atribuţiile de parlamentar, din biroul zăbrelit. Cel puţin până la următoarele alegeri parlamentare. Asta doar dacă nu va fi ales între timp de deţinuţi drept directorul închisorii.

Sunt în ceaţă…

• Idei fertile •

Privind tâmp în gol, am fost tulburat de o întrebare ieşită din mijlocul neuronilor afumaţi de tutun: în condiţii de vizibilitate redusă (de exemplu, ceaţă foarte deasă) cum se descurcă eroii-personaje celebre ? Ok, Superman nu cred că îşi face probleme, doar el vede prin obiecte, deci zburatul pe ceaţă ar fi floare la ureche pentru dumnealui. Dar ce face Spiderman, tată ? Din câte am văzut eu, stimabilul personaj nu posedă accesorii care să-i permită desfăşurarea misiunilor de salvare pe o asemenea vreme. Care va să zică, răufăcătorii pot acţiona liniştiţi în aceste momente..Sau or fi făcut şi cei doi vreo alianţă ?
 

Războiul stelelor verzi (III)

• Idei fertile •

Aflat la palatul său regal, în timp ce supraveghea construcţia celui de-al o sută unulea turnuleţ de fildeş, preşedintele Cioabă al Doilea pare să nu înţeleagă forfota ce a cuprins întregul mapamond. Pentru el sunt importante bunăstarea familiei şi rudelor (foarte multe, de altfel) precum şi descoperirea noilor surse de venit. Ultima manea ieşită de la ministerul activităţilor culturale îi smulge câteva lacrimi. Pătruns de mesajul religios al acesteia, se hotărăşte să împartă câţiva bănuţi de aur românilor care aveau grijă de caii din sufrageria mică. Îşi strigă un nepot care alerga în puţa goală printre muncitorii unguri, pişându-se pe hainele lor de oraş, şi îi spune să îl cheme pe fiu-su cel mare, aflat în garajul prezidenţial împreună cu tovarăşii lui. Îi aruncă şi o scândură după ceafă, ca să priceapă. Apoi mai vărsă o lacrimă, la auzul refrenului. Fiul cel mare al preşedintelui, cântăreţ de etno, tocmai îşi admira ultimul bolid cumpărat din banii de la ultima nuntă la care răguşise, cea a verişorului din clasa a patra. „Adu-mi servieta aia din piele de nutrie, în care îmi ţin eu banii de ţigări”, îi spuse ta-su… „Ia d-aici punga asta de cocoşei şi dă-le la inginerii ăia de au grijă dă cai..Mânca-ţi-aş, cum cântă ăştia..Tu poţi, bă, să cânţi aşa ??”. Fiu-su plecă repede cu punga, întristat de subaprecierea tatălui său. „Haoleu, să vezi de nu îmi fac io propria ţară..Luaţi bă, putorilor, bani, futu-vă-n gură de nespălaţi !”, se înfurie băiatul. Se retrase în garaj în timp ce preşedintele privea cum razele de soare mângâiau în ritmul muzicii turnuleţele palatului. Mai vărsă o lacrimă, aruncând şi un scuipat de bucurie.

Între timp, restul lumii era încă şocată privind fotografiile trimise de sonde. Cercetătorii nu înţelegeau nici pe departe cum este posibil aşa ceva. Au început să caute în arhive, în dosarele secrete, poate se leagă ceva…Într-un final, un grup amator de analişti ai Cosmosului, din S.U.A., găseşte în nişte dosare declasificate de fosta guvernare un caz rămas învăluit în mister. Acum 72 de ani, o misiune spaţială americană nu s-a mai întors pe Terra. Nimeni nu şi-a explicat fenomenul, echipajul dispărând cu totul, inclusiv naveta, în timpul unor experimente ştiinţifice. La acea vreme, tehnologia nu a permis găsirea echipei de oameni iar cu timpul momentul a fost dat uitării. Familiile astronauţilor rătăciţi, probabil, prin Univers au luat decizia de a înfiinţa acest grup de analişti amatori ai Cosmosului, dedicându-şi toate energiile, în special cele pozitive, pentru găsirea unei explicaţii privind dispariţia celor dragi lor. Studiind cu atenţie întâmplarea pierdută în trecut şi văzând imaginile din ce în ce mai clare ale sondelor, au avut o revelaţie: dacă…Până să termine ce aveau de spus, au luat într-o clipă decizia de pleca spre Beijing, având în desagă posibila explicaţie a fenomenului ce a uimit o lume întreagă. Au făcut repede nişte ţigări, să aibă pentru drum şi au plecat.

La cartierul general de la Beijing, imaginile curg una după alta, începând deja să încarce serverele agenţiei. Dintr-o eroare de proiectare, sondele au fost programate să trimită douăzeci de poze pe secundă. Chinezii lucrează deja la noua generaţie de sonde. Între timp, o mare parte din sateliţii dispăruţi fuseseră înlocuiţi iar ţara îşi revine uşor, uşor. Populaţia din nordul ţării a părăsit starea de transă, în aplauzele organizaţiilor de sprijin americane. Aceştia din urmă, de fericire pentru revenirea subită a prietenilor lor orezari au dat o petrecere monstru cu punch şi iarbă din belşug. Ruşii au participat ca invitaţi speciali iar cheful s-a întins timp de trei zile. Din boxe a urlat, din când în când, maneaua preferată a preşedintelui Rromâniei, ajunsă hit internaţional.

Analiştii amatori sunt pe drum, doar câteva ore despărţindu-i de întâlnirea cu cercetătorii chinezi. Sunt nerăbdători să dezvăluie secretul descoperit, acum atât de clar pentru ei, tuturor oamenilor de pe planetă. Sunt fericiţi iar ţigările ard una după alta.

(VA URMA)

 

Întâi decembrie, apoi mai vedem

• Frustrări din cartier •

Ieri a fost 1 Decembrie. Caledaristic vorbind, iarna a coborât printre noi. Andreea Esca a revenit la coafura gen Andreea Esca. Firesc. Ieri s-au împlinit 13 ani de ProTV. “Bună seara, România! Bună seara, Bucureşti!”. Bună seara. Se dă cu de stânga-n dreapta şi invers. Se numără voturile. Liderii principalelor partide politice îşi anuţă alternativ victoria. Geoană flutură intens steagul cu trei trandafiri în semn de victorie. În toiul numărătorii voturilor, din buchetul cu trei trandafiri se desprind doi şi ramâne unul. Un singur trandafir şi un singru procent avantaj. E rândul lui Boc să agite stindardul victoriei. PSD-ul e la o mustaţă, a lui Mitrea, de PD-L. Lui Tăriceanu i se fâlfâie. Băsescu înghite. Cine e pe tanc? Armata, armata română. Jubileu. Nouăzeci de ani de la Marea Unire. Nouăzeci de ani de la înfăptuirea României Mari. România Mare nu intră în graniţele Parlamentului. Vadim face apel la calm. Ceva s-a schimbat, într-adevăr. Băsescu împarte medalii şi aşteaptă rezultatul final. 1-0. Steaua a întrerupt seria de 13 meciuri fără victorie. Diavolul care l-a oprit pe aromânul Becali să trecă de pragul celor 5 la sută a fost înfrânt de devierea fortuită a unui grec. UDMR-ul îşi consolidează poziţia în Parlament. Alba Iulia este în straie de sărbătoare. Cenuşia capitală este în ceaţă.

Liniştea de după

• Frustrări din cartier •

S-au terminat alegerile. Pentru moment, circul de la tv dispare. Îmi doresc să dispară de urgenţă şi figurile parşive ale politicienilor foşti candidaţi, de prin oraş. Gata, nu m-aţi convins, s-a terminat mascarada, puteţi arde acum ! În curând se vor aprinde ornamentele de Crăciun pe străzi şi este de ajuns jegul care va fi vizibil-color şi noaptea.
Nu am votat iar asta nu mă face iresponsabil. Nu pot să spun, totuşi, că mi-ar fi fost indiferent rezultatul scrutinului. Nu înţeleg de ce se tot laudă unii şi alţii că ei sunt adevăraţii câştigători. Adevăraţii regi şi regine ai magiei albe din Parlament. Niciunii dintre ei nu au cu partidele lor mai mult de jumătate din locurile disponibile pentru lăbeală. Acum urmează, de fapt, micţiunea. Oricare vor fi alianţele, votanţii vor primi un mare duş cu toxine. Urmează un nou ciclu de involuţie.
Într-un fel, mă bucur pentru oftica altora: a celor care au părăsit, măcar pentru următorii patru ani, clădirea gigant. Dinozaurii aşa-zişi naţionalişti, împreună cu noua generaţie de politicieni oieri şi-au luat-o în gură. Au simţit şi ei gustul de pişat. Într-adevăr, are alt gust pentru ei. Chiar şi-aşa, tot l-au înghiţit.
În rest, nu se schimbă nimic. Doar anotimpul. S-a lăsat frigul şi este ceaţă. O ceaţă care ascunde, mai ales, marii corupţi. Eu am să mai merg la vot doar când o să-i văd la beciul cu zăbrele la geam pe Năstase, Mitrea, Becali, Patriciu, Berceanu şi alţii ca ei. Nu de alta, dar tot ei îşi promit asta între ei. Iar pentru mine este singura promisiune electorală cu folos. După asta, totul va veni de la sine…
 

Trenul de unde până unde?

• Martor şi tartor •

Ruta CFR Bucureşti – Brasov, tur-retur, nu mai are aproape niciun secret pentru mine. În ultimii zece ani am bătut-o cu toata gama de trenuri, de la personale împiedicate la cele mai fiţoase intercity-uri, în diverse stări, de la treaz sau rupt de somn, până la rupt în gură de beat sau mahmur, în diverse intervale de timp, de la cel optim până dincolo de zece ore, în diverse posturi, cu bilet întreg, redus sau, în special, fără bilet. Dacă s-ar înfiinţa o probă olimpică la mersul cu naşul, ruta asta ar fi specialitatea mea.

Sâmbăta trecută am fost în situaţia de a-mi pune din nou în practică cunoştinţele, deşi în ultima vreme mersul cu trenul a fost trecut pe linie moartă, ca să zic aşa. Aşadar…

8:15 – în aşteptarea rapidului de 8:30 către Braşov, amestecat cu puzderia de călători dornici să se bucure de zăpada muntelui, de uninominalul votului, de gratuitatea călătoriei sau pur şi simplu să profite de weekend-ul prelungit cu o zi naţională. Trenul întârzie să apară.
8:20 – forfota se înteţeşte, trenul lipseşte; răbdarea rezistă.
8:23 – cu şapte minute înainte de plecare, trenul e gata garat şi pregătit să fie luat cu asalt. Instant, la fiecare uşă, s-au format pâlnii de călători. Am ales să stau deoparte şi să vânez un vagon mai neînghesuit.
8:28 – naşul mă informează, la cerere, că un bilet până la Sinaia face 420 de lei vechi. Un bilet cu loc, evident. Dar care loc!? Un rânjet printre dinţi şi o hotărâre fulger. Iau acceleratul de fără un sfert!. Mulţimea de călători încă dădea pe afara din garniturile, cică, suplimentate.
8:30 – trenul pleacă ticsit cu călători. Eu îmi urmez resemnat paşii la linia vecină în aşteptarea acceleratului salvator de fără un sfert.

Ajuns pe peronul învecinat, o linişte suspectă îmi ridică un mare semn de întrebare în dreptul diblei. Niciun tren garat şi doar doi, trei ticuţi rătăciţi pe peron. Următorul pas: stânga împrejur pentru aprofundări. Ajuns faţă în faţă cu Plecările, am constatat indignat dar şi hlizit că, atunci când am căutat la repezeală pe mersul trenurilor o soluţie de backup în caz de avarie, ochii mi-au alunecat o ora în jos. Fără un sfertul ţinea de ora zece şi nu de ora nouă. Ueee, ueee, ueeeeeee… Revelion 2009.

După ce am tras de coadă timpul, hoinărind prin Gara de Nord timp de aproape o ora, m-am prezentat la acelaşi peron cu douăzeci de minute înainte, când, culmea, trenul tocmai gara. Păi aşa mai merge, nene. Să aibă timp omul să-şi suie şi el plasele de rafie fără să răstoarne murăturile. Şi cum toata lumea a apucat să se urce din timp, până şi fumătorii, care îşi stinseseră ţigările cu câteva minute înaintea orei de plecare a trenului, acceleratul a găsit să îşi urnească locomotiva cu două minute înaite chiar. Deci, mare grijă pentru întârziaţi: acceleratul de zece fără un sfert nu se lasă prins pe ultima sută de metri. Ce sa mai… dusul a fost o călătorie de 10 lei.

La întoarcere, în schimb, a fost la fel… acelaşi preţ.

E ceva deja firesc ca imediat ce se scutură cerul de câţiva fulgi, hop, apar şi întârzierile pe CFR. Şi din 25 de minute se fac 45, şi din 45 se face ora. Aşa se face că după o oră de joc de glezne în gara Sinaia, m-am urcat întru-un final în trenul întârziat, cu intenţia de a dovedi şi zecile de pagini ramase din cartea pe sfârsite. După ce m-am instalat într-un compartiment liber şi m-am cufundat în lectură, la mai puţin de cinci minute de la plecarea trenului din gară, brusc s-a făcut beznă. Criza mondială afectase într-un final şi garnitura de tren în care mă aflam şi care se grăbea domol spre capitală. La câteva minute, o lanternă atârnată de mâna unui nene, înainta către compartimentul în care mă confundam cu întunericul. Era naşul. Ajuns în dreptul meu, mi-a cerut legitimaţia de călătorie. I-am prezentat unul din biletele de zece RON pe care le-am primit rest la hârtia de 50. L-a compostat cu privirea, l-a bagat în buzunar şi a dat să plece. Dar staţi puţin am exclamat, ce facem cu lumina? Mi-a replicat un nu asta e problema, se rezolvă… continuându-şi drumul către celălalt capăt întunecat al vagonului. După alte câteva minute, întunericului i-a luat locul o lumină galbenă şi palidă. Intensitatea soluţiei găsite se dovedea una extrem de scăzută. Conformat, mi-a aruncat din nou ochii pe rândurile cărţii. După trei pagini citite simţeam deja o lipsă acută de fosfor în organism. Am renunţat. Mi-am vârât cartea în gentuţă şi m-am lăsat pradă acordurilor dure din căşti.

În apropiere de Ploieşti, un miros de sarmale materne îmi dădea târcoale nasului. Varză, frate! Panicat, mi-am deschis geanta şi am început să cercetez pungile cu bolul cu sarmale, ce nu l-am putut refuza, care şi-a făcut loc cu greu printre elementele de papetărie din interiorul ei. Dar totul era neatins. Nu se vărsaseră nimic. Nimic, nici măcar nervii. Cartea lui Liiceanu avea aceeaşi prospeţime; nu devenise o carte de bucate.

Mi-am luat catrafusele şi m-am mutat într-un alt vagon luminat, unde mi-am putut continua nestingherit lectura. Odată ajuns în Bucureşti am hotărât că, în ceea ce mă priveşte, contractul cu clandestinitatea pe CFR a fost prelungit pe termen nelimitat.

CFR Călători vă urmează drum bun!