Confruntată cu probleme financiare survenite pe fondul crizei economice, Filarmonica din Belgrad a fost transformată în orchestră de nunţi, botezuri şi înmormântări.
Nu este prima oară când filarmonica recurge la o astfel de practică. Nu cu mult timp în urmă, aceasta a putut fi văzută şi ascultată la Nunta lui Figaro.
Cea mai sofisticată armă cu care se poate lăuda armata israeliană este un şarpe-robot.
Acesta are abilitatea de a face inamicul numai din vorbe.
Un prieten mi-a povestit la un moment dat despre o cârciumă interesantă, pe undeva pe Ferdinand. Îmi spunea ceva despre relicve comuniste, barmani pletoşi, muzică bună şi mâncare pe măsură. Apoi, mi-a mai spus că a ajuns acasă la patru dimineaţa, rupt în fund de băutură. Păi, în acest caz, cum să-l cred? Drept urmare, mi-am luat inima în dinţi, portofelul în buzunar şi am purces spre locaţia cu pricina. Pentru studiu, evident.
Aşadar, mergând pe bulevardul Ferdinand, între Foişorul de Foc şi intersecţia cu Mihai Bravu, am nimerit la numărul 73 restaurantul La Scînteia. Situat într-o casă cu etaj şi demisol, pare în regulă de afară, mai ales că imobilul este renovat. Odată pătruns pe tărâmul localului cu nume comunist, prima mă loveşte terasa. Neaglomerată, aşa cum se întâmplă de obicei pe la noi, maxim cinci sau şase mese şi frumos aranjată. Un copac imens străjuieşte curtea, deci atmosfera este liniştitoare. Intru în interiorul casei, transformat într-un restaurant, aşa cum spuneam mai devreme. La demisol este o cameră cu patru mese, simplu decorată şi numai bună de rezervat cu prietenii pentru onomastici sau jocuri de societate. Sau, pur şi simplu, pentru a bea în linişte, mai ales că vis-a-vis este şi buda, nefiind astfel obligaţi să parcurgeţi distanţe apreciabile.
La următorul nivel ne lovim de bar şi de alte două încăperi. Una este mai tot timpul rezervată barmanilor, rudelor şi prietenilor acestora. Sunt trei mese dar găsim agăţat pe perete şi un televizor LCD. Decorul nu sare cu nimic în ochi şi nu prea se leagă de numele locaţiei. Cealaltă încăpere are urme comuniste, respectiv poze cu Ceauşescu, Stalin, frânturi din documentele vremii şi cărţi propagandiste aşezate frumos pe poliţe. Stând la o bere cu un prieten de-al meu în respectiva cameră şi belind ochii pe decorurile din jurul nostru, am avut o revelaţie ascultând muzica locului, în speţă System of a Down, Sepultura, Type o’Negative, Iron Maiden: cum se pupă, oare, cele două mesaje din încăpere? Cum s-au înţeles rockerii cu sistemul comunist?
La ultimul etaj, încă o cameră pentru delectare, decorată mai spre Elisabeta Rizea şi camarazii săi de luptă. De asemenea, găsim şi o terasă la acest nivel cu doar patru mese şi destul de prietenoasă. Pe timpul verii berea rece şi coroana copacului de deasupra pot face un pic de masaj mental, ajutându-ne să uităm de cele cincizeci de grade Celsius ale aerului. Oricum, cârciuma este dotată cu aer condiţionat, deci putem să ne ferim de fotonii sorinelului şi în interior. Bucătăria este pentru cei care nu sunt extrem de pretenţioşi iar preţurile sunt mai jos decât cele din centru. Există în meniu si oferte de genul „parizer pe ziar”, pentru cei care sunt legaţi temporal de perioada cu pricina. Eu am mâncat şi în căminul studenţesc aşa ceva (sau mai nasol) şi nu eram pe vremea adepţilor lui Lenin. Mă rog… Lunea bucătăreasa este liberă, ne-a explicat o domnişoară cu piept generos şi ipostază de rockeriţă, care serveşte pe terasă. Este de remarcat şi un nene trecut de patruzeci de ani, cu păr lung şi alb, barbă pe măsură şi tricou cu Maiden, care mai tot timpul (mai ales spre final de program) se plimbă împuşcat în aripioare. La un moment dat, o vom face şi noi.
Hai, lăsaţi calculatoarele închise şi treceţi la bere. La o vreme caldă, merge o bere rece. Caldă, rece, adjective.
Era odată un sătean care era mai mândru decât ceilalţi. Avea casa mai văruită, porumbul mai verde şi găinile mai grase. Şi îi plăcea lui foarte mult să se fălească, mai ales când trecea pe uliţă în căruţa lui cu doi cai frumoşi, vorba filmului. Era cu nasul pe sus, cum spuneau bătrânii din sat. Se spărgea în băşini, aşa cum ziceau babele. Dar lui nu-i păsa. Dimpotrivă, simţea o deosebită plăcere să treacă prin faţa căminului cultural sau a poştei, legănându-se în căruţa lui unsă proaspăt, trăgând cu ochii la gură-cască de pe margine, invidioşi pe avuţia lui. Omul semănase oftică. Nimănui nu-i plăcea norul de băşini din capul său.
Zilele treceau şi sătenii începuseră discuţiile de la crâşmă avându-l subiect principal pe cel care le scotea zi de zi la suprafaţă sentimentele de invidie. Că de ce este omul aşa de arogant, că de ce îi place să se fălească aşa, în faţa tuturor, că de ce numai pe el l-a lovit norocul, că ei niciodată n-or să fie aşa atunci când vor ajunge bogaţi. Una peste alta, toată lumea căzuse de acord asupra unui fapt: băşinile din capul săteanului fălos nu erau dorite în sat. Nimeni nu le plăcea şi trebuia, în acest caz, să fie eliminate. Oamenii începuseră deja să se gândească la un plan…
Într-o zi, însă, bogatul sătean se trezi cu mulţi galbeni în plus, mai ales că anul îi oferise o recoltă bogată, găini multe, oi cornute (ştiţi povestea). Şi atunci, îşi propuse să dea o parte din bogăţia sa câtorva săteni cu care se învecina, ştiindu-le sărăcia. Toate bune, frumoase şi la locul lor. Vecinii fură încântaţi şi mulţumiră omului. Ce se schimbă în poveste? După nicio săptămână, pe uliţa principală se plimbau mai multe căruţe, aranjate, proaspăt lăcuite. Cu hăţurile în mână erau vecinii săteanului nostru, cu priviri falnice şi arogante. Satul se vedea altfel de sus iar băşinile pe care nu le suportau cu trei zile în urmă erau acum la rang de parfum. Discuţiile de la crâşmă se orientau către dotările căruţei si către dărnicia bogatului sătean. Planul de ucidere al băşinilor eşuase.
Oricât de mult ne-ar displace băşinile din capul celorlalţi ne dorim, în acelaşi timp, să avem ocazia de a le afişa pe ale noastre. Ne simţim ofticaţi cu atât mai mult cu cât ne dăm seama că nu avem cu ce ne făli. Pentru că indiferent de ce am spune, ne place să ne fălim. Unii cu materialul, alţii cu mentalul. Dar ruperea în figuri este parte din noi. Băşinile sunt parte din noi. Puturoase cum sunt, ne oferă şansa să ne arate frumoşi. Cel puţin, aşa credem noi.
sau De ce nu ne plac băşinile altora?
Aceasta este întrebarea care va încrusta scoarţa cerebrală dar şi scoarţa chilotului, săptămâna în curs. Încă mă screm să aflu un răspuns în timp ce scriu aceste rânduri, încercând să las frâu liber gândurilor aidoma băşinilor după ciorba de fasole nefiartă de ajuns. Dar în loc de răspunsuri, procesul cognitiv îmi cacă noi şi noi întrebări. Aşadar, ţineţi-vă respiraţia, intrăm adânc în problemă.
De ce? De ce nu ne plac băşinile celorlalţi? Pentru că nu sunt izvorâte din noi? Pentru că nu au încărcătura, limpezimea sau forţa fâsurilor noastre? De ce nu putem accepta urâtul mirositor decât dacă e zămislit în temniţele propriului intestin gros şi evacuat miraculos prin fereastra nezăbrelită a curului, întru eliberarea absolută? Oare putem vorbi de un orgoliu la nivelul materiei gazoase evacuată subtil pe cracul pantalonului ca despre un orgoliu al ideilor? Să nu acceptăm băşinile altora stă oare în baza aceluiaşi resort ce ne determină să nu acceptăm ideile celorlalţi? Ar fi Platon în măsură să ne răspundă? Nu este oare acest exemplu al intoleranţei la băşinile altora o fină concretizare a ideii cum că nu posedăm arta de a tolera căcaturile celorlalţi, fiind setaţi într-un mod limitat să le înghiţim doar pe ale noastre?
De ce putem tolera până la savoare un pârţ propriu, strâmbând din nas şi protestând impulsiv la unul străin? Ce se întâmplă atunci când adulmeci o flatulaţie care se pretinde a fi doar a ta, dar care a fost sabotată de una mult mai energică emisă în acelaşi timp de altcineva din imediata ta vecinătate? De ce până ajungi să conştientizezi într-un fel sau altul toată această butaforie olfactivă, realizând că eşti conectat accidental la energia altuia, tragi aerul în piept cu încredere, urmând ca apoi, brusc, mintea să sune alarma de parcă fiecare celulă a corpului este mobilizată să evacueze fiecare urmă a intrusului camuflat în miros?
Lăsând undeva la fund puterea autosugestiei, cărui fapt îi datorăm reacţia diferită la acelaşi stimul? Ce alte mecanisme ne tropăie în cap şi reacţioneză la semnalele variate ale curului? De câţi cercetători britanici este nevoie pentru a realiza un studiu în acest sens?
Suntem noi oare în măsură să judecăm băşinile altora?
Scena rock românească este una fadă, unde maxim cinci trupe ajung la urechile ascultătorului ca fiind cunoscute. Există, în schimb, o lume paralelă unde îşi trag sufletul o groază de formaţii care nu au găsit, deocamdată, puntea de legătură cu lumea irişilor sau a holografilor, lumea ascultătorului de gen de altfel. Şi, din păcate, va mai dura o infinitate până când piaţa muzicală neaoşă va fi aliniată celor normale, unde fiecare stil muzical în parte are pâinea sa de mâncat. Noi, cei care ne dorim schimbarea în acest sens, trebuie doar să ţinem curentul în viaţă şi să-l arătăm celor care nu cunosc existenţa lumii amintite mai sus.
În 1995, trei băieţi cu vise şi gânduri muzicale, au pus-o de-o trupă care, ulterior, avea să reziste până în prezent. AVATAR apărea, astfel, în Craiova, având în 1996 primul demo înregistrat. Un an mai târziu, Holy Infection, aduce mai mult de 1000 de exemplare vândute în palmaresul trupei. Cu multă muncă, formaţia reuşeşte încheierea unui contract cu cei de la Bestial Records în 1999, lucru benefic, de altfel, pentru primul lor album, The Alchemist, înregistrat în 2000. Lansarea aduce destule recenzii peste graniţele ţării, în Germania, Serbia, Italia sau Franţa. Urmează şi primul videoaclip în 2001, piese aleasă fiind Inner Alchemy. Adunând experienţa de până atunci, trupa sparge gheaţa festivalurilor de profil, trecându-şi în CV concerte la Hellhammer Festival în Serbia, Spring Metal Festival (Salzburg), acesta din urmă fiind startul unui turneu în Austria şi Germania, în 2005. Reprezentaţia băieţilor în deschiderea celor de la Megadeth ar putea fi notată ca o performanţă de reţinut, la fel cum ar putea fi cea de la deschiderea Crematory sau Sepultura. Ei o apreciază, se pare, pe cea de la Behemoth.
În 2006 înregistrează EP-ul Tentacles, stilul trupei fiind acelaşi death-metal care i-a călăuzit încă de la început. Perioada următoare i-a solicitat destul de mult, formaţia fiind angrenată în diverse evenimente în ţară dar şi în Europa. Momentan lucrează la ultimul lor album, pregătit a fi lansat în curând şi având în spate câteva surprize care nu ne-au fost, logic, dezvăluite. Componenţa prezentă a trupei este următoarea:
Marius Popeangă – vocal ( drums 1995-2001)
Marian Călin – drums (2001-prezent)
Cătălin Brînzan – bass (2001-prezent)
Cătălin Diaconu – guitar (2008-prezent)
Şi pentru că am dorit să aflăm câteva impresii ale băieţilor vis-a-vis de problemele şi viziunea Cioburi, precum şi frustrările lor în raport cu popularitatea foarte scăzută pe piaţa locală, am adresat o serie de întrebări lui Dan Scurtu şi Marius Popeangă. Mircha ne-a oferit şansa de a vedea ce a ieşit:
RevistaCioburi: Când, cum, cu cine?
Popeangă: În liceu, repetiţii în sala de festivităţi, cu o chitară Reghin şi nişte tobe Doina, Scurtu şi cu mine.
Scurtu: Aş mai adăuga efectul de chitară care prindea posturi de radio şi pickupul folosit în loc de staţie.
R.C.: Avatar şi mai cum?
Popeangă: Am avut mai multe „nume”: brutal death metal, prog black/death metal, swedish/melodic death metal, death + hardcore, etc.
R.C.: Cât de beţi eraţi când aţi început?
Popeangă: După câte-mi amintesc, nu eram beţi deloc, eram chiar foarte treji. La noi mereu beţia, dac-a fost, a fost după repetiţie sau după concert.
Scurtu: Eram beţi, cred, dar nu de alcool.
R.C.: De ce rock?
Popeangă: Pentru că doar pe bază de rock se poate face metal. Iar metalul era cea mai marginală formă de artă muzicală în anii 90. Mă rog, şi azi lucrurile stau cam la fel dar atunci ne loveam de obstacole aproape insurmontabile.
Scurtu: Rock, what is rock? Are you a rocker? No, what is a rocker? METAL!!!
R.C.: Ce v-a facut să rezistaţi atât timp şi unde se găseşte?
Popeangă: Dacă ţi-aş răspunde pura plăcere de-a cânta, presimt c-o să zici că e o formulă stereotipă. Să ştii însă că adevărurile gol-goluţe se spun simplu. Aş mai putea zice că lipsa muzicii ar lăsa goluri prea mari în noi, ca să ne gândim vreun moment să renunţăm. Se adună câţiva prieteni, care ascultă cam aceleaşi muzici şi care nu doar ies la şprituri împreună, ci şi cântă împreună. Cum să nu rezişti?
Scurtu: Unde mergi? La repetiţie? Iar? Da. Nu te-ai mai plictisit? Nu. Ies bani? Nu. De ce cânţi? Fuck off!!
R.C.: Va este scârba de societate?
Popeangă: Mie mi-e foarte scârbă. După alegerile europarlamentare, am simţit din nou nevoia acută să plec undeva departe, unde să nu mai ştiu nimic de România.
Scurtu: Depinde care societate 🙂
R.C.: A mers Avatar la vot?
Popeangă: Cred că doar eu am fost la vot. Şi mi-a tremurat mâna înainte de a pune ştampila. O să revin la obiceiul meu de a-mi anula conştient buletinul de vot, în semn de protest.
Scurtu: Am silă şi lipsă de respect faţă de cei implicaţi în politica. Viermi bipezi toţi politicienii români.
R.C.: Cum îi convingeţi pe oameni să vă asculte?
Popeangă: Nu prea-i convingem. Nu suntem „true”.
R.C.: Laudaţi-vă cu un concert…
Popeanga: Odată, prin 2004, au venit la o cântare de-a noastră în Club A aproape 500 de inşi. Acum, dacă avem 200 de oameni la un concert, suntem fericiţi. Şi poate că e mai bine acum.
Scurtu: Cel din Salzburg, în deschiderea Behemoth. Cred că poza spune tot:
R.C.: Cum stă munca la următorul album?
Popeangă: Stă bine, mai avem nişte detalii de pus la punct şi urmează să vedem cum e cel mai bine să îl promovăm, pentru că, dintr-un anumit punct de vedere, va fi o premieră absolută pentru ţara asta. Nu c-ar interesa pe cineva în România.
Scurtu: Va fi ALBUMUL, nu următorul album. Văd că Marius nu a dezvăluit detalii, nu o să o fac nici eu. Pot spune doar că munca stă mult mai mult decât bine.
R.C.: Horia Moculescu, Marius Moga, Timbaland sau Ross Robinson ar trebui să vă producă un viitor album?
Popeangă: Cred ca m-aş mulţumi cu Ross Robinson. Pare un tip care se pricepe. J
Scurtu: Chiar dacă ne-am permite un producător renumit, aş prefera să fie produs de noi înşine, doar să avem la dispoziţie timpul necesar şi oamenii potriviţi.
R.C.: Până unde vreti să ajungeti?
Popeanga: Până la adânci bătrâneţi.
Scurtu: Măcar până la etajul 1.
R.C.: Ar trebui să fie mândru de voi Banul Craiovei?
Popeangă: Doar dac-ar avea ceva minte-n cap. Ar putea măcar să bage nişte bani în Ştiinţa să redevenim campioni după 1000 de ani.
Scurtu: Sau să bage banii în ceva folositor. J
R.C.: Credeţi în viaţa înainte de moarte?
Popeangă: Cu siguranţă. Trăind-o din plin pe asta de dinainte de moarte, avem siguranţa că ne-am scos pârleala, în caz că, după ce crăpăm, ne luăm cumva ţeapă.
Scurtu: Personal, nu cred că mai apuci să întrebi cine a stins lumina.
R.C.: Românii ar trebui sa stie engleza?
Popeangă: Ce să facă cu ea? Ce, îţi trebuie engleza să pricepi ce zice maneaua? Ai vreun avantaj în a prinde doi mici şi-o bere-n plus când te calci în picioare la vreun festivism organizat de vreun politician coclit, dacă ştii engleza? Oricum, tare mi-e teamă că-n viitor o să învăţăm chineza. Şi nu de plăcere.
Scurtu: Ar fi bine, până una alta, să învăţăm ţigăneşte.
R.C.: Mititelu, Dinel sau Neţoiu?
Popeanga: Acum o săptămână ţi-as fi răspuns fără reţineri, Mititelu. După ce Craiova a ratat cum a ratat Europe League, nu ştiu ce să mai spun. Eh, o să spun tot Mititelu, ce să fac. Ba nu, nu mai zic nimic.
R.C.: Adresaţi un mesaj inteligent…
Popeanga: Fraţi metalisti! Nu plecaţi urechea old school la noile stiluri de metal! Nu vă lăsaţi înşelaţi de poliritmia trupelor noi! Nu daţi nicio şansă curentelor inovative, diversioniste! Noi suntem români, nu uitaţi asta!
Scurtu: Mesaj inteligent? Hm… FUCK VIKING FOLK PAGAN CRAP METAL!!!
Le mulţumim celor de la AVATAR pentru amabilitate şi, ca de obicei, prezentăm pe final o doză suplimentară pentru curioşi.
Un bărbat s-a cocoţat pe Casa Presei cerând eliberarea lui Penescu.
Bărbatul susţine că se numeşte Puiu Aaripei şi ameninţă că fără Penescu, nu poate să zboare.
Marian Vanghelie a declarat că astăzi la şase dimineaţa a căutat pe gogăl, goagăl, gagăl despre Herodot.
Nu ştim exact care au fost rezultatele căutării, însă n-am fi deloc surprinşi dacă am afla că edilul pesedist s-ar fi aşteptat să îl găsească pe Herodot ăsta, savurându-şi cafeaua la o terasă pe domeniul public .com