Banii aduc întrebări
Cred că oricare dintre reprezentanţii populaţiei humanoide şi-a pus problema distribuţiei cheltuielilor în cazul în care s-ar trezi brusc în posesia unui morman de bănet, suficient să rezolve destule fantezii născute în momentele de activitate intensă ale imaginaţiei. Din acest punct de vedere nu mă deosebesc faţă de turmă. Ca atare, mi-am pus şi eu întrebarea: ce aş face dacă aş câştiga deodată extrem de mulţi bani?
Încerc să sar peste partea cu zece case, șapte mașini sau cinșpe iahturi pentru că aceste chestiuni nu-mi satisfac scremetele neuronilor. Deşi de multe ori mă gândesc la faptul că lista investiţiilor va fi una scurtă, cu atât mai mult îmi dau seama că aceasta este, de fapt, una lungă. Și plină de mărunțișuri. Oare ce aș face prima dată? Habar nu am…Aş putea să-mi dau demisia, lăsându-le şefilor şi colegilor „simpatici” nişte amintiri „de neuitat”. Răutate? Poate. Ori aş încerca un concediu prin nişte locaţii pe care nici în poze nu îndrăzneam să le privesc. Le-aș asigura tuturor celor dragi un trai mai mult decât decent și am petrece restul de timp împreună. Clișeu? Nu știu…Sau, poate, aș desface o bere și m-aș întreba ce dracu’ fac acum, cu doldora de bănet? S-ar schimba sistemul de valori personal? Oare aș mai fi dispus să ajut oameni pe care doream să-i ajut dacă aș fi devenit bogat? Până la urmă, este greu să faci față unei averi apărute brusc? Mă întreb, în cazul în care mă va lovi, să știu ce să fac. Alții ce ar face?
Eu, când o să am bani mulţi, o să-mi fac o casă mare, cu un teren de fotbal, cu un teren de tenis, cu un teren de baschet şi cu un teren de vânzare.
Vinde dacă mai ai ce!
Ioan Oltean, de la PD-L a declarat că Mircea Geoană ar fi în stare să vândă ţara ca să ajungă preşedinte.
Acum am înţeles de ce opozanţii politici ai acestuia încearcă să fure tot, astfel încât omul să nu mai aibă ce să vândă.
Porno în şase trepte
Există o specie de masculi care înclină să creadă că o femelă nu este completă dacă nu ştie să o bage şi să o scoată din viteze. Extrapolând, putem deduce că o starletă porno care nu deţine carnet auto sau care conduce un autovehicul cu cutie automată este doar o diletantă. Vorba aia, dacă nu o simţi cum se înfige atunci când o bagi într-o treaptă superioară, nu faci nimic.
Florina Mihăilă, pe numele de aşternut Sexy-Brăileanca, a ajuns să creadă cele spuse mai sus. Aşa se face că blonda s-a dat jos din pat şi şi-a tras cât ai zice AAAH, OOOH permisul de conducere. A adunat 24 de puncte la sală (tot atâtea câte puncte negre i-au mai rămas în total pe fese după ultima şedinţă la salonul de înfrumuseţare forţată), iar la traseu s-a prezentat impecabil. Adevărul că dacă nici la traseu nu ar fi fost la înălţime, chiar aveam de a face cu o inadvertenţă. Presupun că sunt destui tirişti care şi-au înfipt steagul în muntele lui Venus, după ce au escaladat-o în spatele cabinei. În fine, asta oricum nu e treaba noastră. Ce-a fost, a fost. Importat e ce-o să fie. Şi ce-o să fie ne-a ciripit în continuare chiar păsărica cu pricina. Aşadar, acum că l-a posedat şi pe carnetul auto, visul ei este să-şi tragă şi o maşină sport şi să facă furori în trafic conducând dezbrăcată.
Ambiţioasă rău duduiţa. De ce tocmai dezbrăcată? Simplu: pentru că aşa se simte ea mult mai bine la volan. După ce proaspăta postură de şoferiţă a surprins-o costumându-se în mai toate ipostazele unei femei uşoare, atât de uşoară încât dacă nu ar fi purtat centura de siguranţă ar fi plutit ca un balon cu heliu prin interiorul maşinii, şi-a dat ea seama că atunci când este la volan, cel mai în largul ei se simte complet dezbrăcată. Ia mult mai uşor pedalele la laba piciorului şi nici nu se pătează pe bluziţă atunci când serveşte şampania din sticlă, vorba bancului. Sau cine ştie cum o fi ajuns ea la concluzia asta… Poate o fi făcut şcoala de şoferi pe un bolid cu scaunele tapiţerie cu piele de penis de elefant şi i-a plăcut senzaţia de trompă ce a încercat-o pe sub fund.
Până una alta, se pare că până la achiziţionarea maşinii sport mai are mulţi centimetri de parcurs. După cum reiese din poza de mai sus, poză extrasă din tolba plină cu ţâţe a libertăţii.ro, tânăra încă îşi expune nuditatea înfiptă cu curul în tapiţeria încinsă a unei dacii pe gaz, cu cutie în patru trepte.
Impozit fără număr, fără număr
Am aflat de curând că statul doreşte să se pună pe impozitat veniturile maneliştilor sau, mă rog, artiştilor care cântă pe la nunţi, botezuri, zile de naştere, înmormântări sau alte ocazii cu antren şi voie bună. Şi care nu cântă oricum, ci călare pe grămezi de bancnote şi înconjuraţi de alţi cetăţeni plătitori de taxe şi care pun umărul la dezvoltarea economiei. Bineînţeles, mulţi dintre ei sunt încasatori de taxe şi sprijină doar economia subterană. Pe lângă aceştia, ar trebui impozitaţi şi domnii sau doamnele cu puternice veleităţi astrologice, buni prieteni cu viitorul ascuns în cărţile de Tarot sau în globurile de sticlă. O măsură, în teorie, de bun simţ şi care ar fi trebuit să fie aplicată de ani buni de zile.
Problema pe care mi-o pun este cum se va întâmpla acest lucru? Adică, cine se va ocupa de colectarea acestor impozite şi în ce mod? Doar să afirmi că acest lucru se va întâmpla dar să nu ştii cum şi în ce fel va fi controlat, înseamnă, de fapt, declaraţii aruncate către alegători şi pumni bătuţi în piept de ochii lumii. Să luăm de exemplu, nunta unui discriminat X cu discriminata Y. Luându-ne după aşa-zisa tradiţie a poporului nomad şi nevinovat, la masa şi dansul de după ceremonia religioasă (sau chiar în timpul acesteia, poate) se consumă destulă hârtie sub formă de bancnote, care zboară înspre artistul sau artiştii care întreţin fondul sonor sub forma unor sunete cu iz oriental şi versuri pline de „duşmani”, „bani”, „din partea”, „să moară”, „să trăieşte”, etc. Fiscul se aşteaptă ca prestatarii serviciilor de acest fel să vină să declare câştigurile iar apoi să verse birul la stat. Cum? Toţi menestreii implicaţi în fenomen vor avea firme, PFA-uri, societăşi comerciale? La nuntă cum vor face? Or să taie chitanţe fiecărui „donator” de caşcaval şi apoi le vor înregistra în contabilitatea proprie? Nu văd altă posibilitate…
Sunt convins că multă lume se cruceşte urmărind diverse festivităţi de genul celor descrise mai sus, în care grandomania şi prostul gust epatează prin fiecare por al pieilor non-caucaziene (acesta este un exemplu întâmplător, desigur) şi unde diverşi participanţi îndeasă bancnotă după bancnotă în buzunarele, ochii, gurile sau cururile celor care lălăie ceva la un microfon. Bani neimpozitaţi până acum (şi de acum înainte, sunt convins) şi care generează găuri negre într-o economie oricum şubredă. Poate proporţiile acestor pierderi nu sunt atât de mari aşa cum le văd unii dar cu siguranţă ele se găsesc în taxele şi impozitele pe care statul le recuperează de la cetăţenii cu activităţi real folositoare comunităţii.
Din punctul meu de vedere este foarte greu de aplicat o măsură de genul celei amintite mai sus. Şi asta nu pentru că nu există pârghii de control şi de acţiune ci pentru că legăturile între ăştia şi ăia sunt mult mai profunde şi au implicaţii mult mai grave decât vede ţaţa Leana la televizor şi în ziar. Iar în o sută de ani am o presimţire că raportul de forţe se va inversa.
Stan Tookie – violenţă versus pace
Sătul de filmele siropoase împinse pe gâtul audiovizualului, am avut ocazia şi plăcerea de a viziona, cedând sfaturilor unui prieten, o poveste pe cât de reală, pe atât de cutremurătoare : Redemption – The Stan Tookie Story. Filmul ,regizat de Vondie Curtis-Hall, cunoscut cinefililor strict pentru roluri secundare din multe seriale de acţiune americane, urmăreşte toate etapele vieţii lui Stan Tookie Williams III ( în film interpretat extraordinar de Jamie Foxx).
Bun, cine este Stan Tookie vă veţi întreba? A fost un tânăr afro-american, născut în New Orleans, fondatorul primei şi celei mai puternice şi violente găşti din istoria americii denumită „Crips”.
Începutul filmului, acţiunea se pretrece la finele anului 2004, evocă încercarea disperată a unei jurnaliste, Barbara Becnel, de a găsi o modalitate de a „rupe gura târgului” cu un articol despre găşti. Firul poveştii o duce către un singur nume : Stan Tookie, nume pronunţat cu mândrie dar şi cu teamă de majoritatea gangsterilor intervievaţi. Surprinsă de acest fapt, ea află că persoana care era pe buzele tuturor este închisă, din 1979 pentru multiple omucideri, şi condamnată la moarte într-un penitenciar de maximă siguranţă din California. Încearcă să-l contacteze în scopul obţinerii unui interviu cu el dar este refuzată de nenumărate ori. Într-un final Stan acceptă, cei doi se întălnesc în timpul orelor de vizită, moment în care Barbara realizează faptul că Tookie este un om diferit faţă de ce îşi închipuise ea, inteligent, un adevărat orator, cu o putere de convingere ieşită din comun. Căpătând încredere în jurnalistă, Stan îşi deschide sufletul, oferindu-i acesteia o poveste de viaţă, un articol complet şi captivant. Cuprins de remuşcări faţă de ce construise în adolescenţă, Tookie porneşte o serie de acţiuni menite să împiedice tinerii să intre în găşti de cartier, acţiuni finalizate printr-o serie de cărţi pentru copii (acestea au avut un impact foarte puternic şi pozitiv la nivel global) şi numeroase monoloage din spatele gratiilor. Pentru aceste lucruri a fost propus pentru premiul Nobel pentru pace şi pentru literatură în anul 2005 de către multe nume cu rezonantă mondială. Un moment cu o încărcătură specială este reletat în film, un lucru neştiut până atunci şi anume vizita soţiei lui Nelson Mandela care a venit să-i mulţumească pentru cărţile scrise şi, de asemenea, să-i semneze una din cărţi pentru soţul ei.
Filmul este captivant, surprinzând drumul spre mântuire a unui condamnat la moarte. Recomand această dramă tuturor persoanelor care vor să cunoască viaţa unui om ce a trecut din sfera violenţei în cea a păcii.
(Ba)Lada lui Traian
Traian Băsescu a declarat în cadrul emisiunii ProMotor că în tinereţe a fost amendat după ce a fost prins conducând o Lada cu 120 km/oră.
Ceea ce nu se ştie este că Lada era de whisky şi se afla în portbagajul unui Mercedes cu numere de RDG.
Restaurant Zet, un moment de linişte şi răcoare
Tot trecând prin preajma Palatului de Justiţie, am zărit la un moment dat o oază de verdeaţă cu organizare de cârciumă, chiar în spatele măreţei clădiri de pe splai. Am pus câteva întrebări domnului Google, pentru a-mi lămuri curiozitatea faţă de locul cu pricina, astfel aflând că locaţia are şi un nume şi chiar este vizitată. Mi-am propus să arunc un ochi şi eu.
Ca atare, după-amiaza de ieri m-a găsit trecând pragul localului, denumit şi Restaurant Zet. Ca un cetăţean care îşi macină marea parte a existenţei printre betoane, gălăgie şi cioburi de cotidian prăfuit, terasa respectivă părea, cel puţin la prima vedere, un univers paralel cu cel real, un fel de portal către o lume aflată în totală contradicţie cu oraşul. Mulţi copaci, din toate părţile, răcoare şi linişte. Un domn destul de amabil ne-a condus către o masă unde urma să ne desfătăm cu licori şi mâncăruri. Terasa, destul de spaţioasă, împărţită din loc în loc în separeuri discrete, delimitate de arbuşti, oferea o privelişte plăcută, plină de verde. Culoare care se regăsea şi la umbrelele de deasupra. Copacii răsăreau din mijlocul terasei, câteva flori erau agăţate pe separatoarele dintre mese, piatră discretă pe jos, o mini-fântână într-un colţ, ciripit de păsărele din când în când. Pentru o zi toridă de vară, sună ideal. Puţină lume, ce-i drept, un lucru bun până la urmă. Am cerut un meniu şi am purces la documentare.
Preţurile nu păreau exagerate dar am remarcat aceeaşi incoerenţă între diferitele produse din meniu. Mă rog, o fi asta o strategie, să oferi Tuborgul, de exemplu, cu 5 lei iar supa gulaş să fie 25 de lei. Oricum, meniul destul de variat, cu diverse oferte din mai multe zone ale mapamondului. Am dat comanda iar mâncarea a venit destul de repede. Picolii amabili, însă asta ţinea de caracterul fiecăruia, cred. Făcând o paranteză, unul din aceşti băieţi a scăpat o bere în timp ce se chinuia să o desfacă, o parte din conţinutul acesteia ducându-se peste poşeta unei domnişoare de la masă. Nu a urmat o sesiune de scuze iar sticla de bere a fost oferită aşa, un pic golită…Revenind la mâncare, pot afirma că este gustoasă, fără mari invenţii prin ea. Bine, acum a fost doar o ciorbă de văcuţă… Vedem data viitoare ce supunem testării.
În rest, nimic spectaculos la Restaurantul Zet. Într-adevăr, locaţia în sine, spaţiul verde, generos îi conferă din start un mare avantaj. Lumea de la terasă pare în regulă (lângă noi au stat nişte turişti nemţi, ca idee), servirea destul de promptă iar preţurile, aşa cum spuneam, pot fi apreciate în funcţie de ceea ce consumi (strict pentru bere nu este scump). Toaletele sunt curate, nu există wireless iar muzica nu o remarci decât dacă eşti foarte atent (cred că mergea un post de radio). Există şi varianta acoperită a restaurantului, drăguţ decorată şi cu o atmosferă plăcută. Adresa este Palatul de Justiţie numărul 60 şi am înţeles că programul se întinde foarte târziu în noapte, chiar spre dimineaţă.
Aşadar, pentru cei fără pretenţii exagerate, Restaurantul Zet poate fi o soluţie. Fiecare decide, mai apoi, dacă revine sau nu.
Stufstock, Stufstock!
Un comunicat de presă ne anunţă că ediţia a şaptea a festivalului Stufstock se va ţine anul acesta pe 4 şi 5 Septembrie. Scena principală va fi din nou pe plajă iar intrarea va fi liberă.
Iată cum, pe perioada celor două zile, Vama Veche va fi salvată din nou. Salvată de linişte şi curăţenie.
Rock City Open Air intră la apă
Din cauza slabelor vânzări la bilete, organizatorii festivalului Rock City Open Air, de lângă Feteşti, au anunţat că programul stabilit iniţial nu se mai respectă şi câteva trupe şi-au anulat participarea.
Sugerăm organizatorilor să lase intrarea liberă şi să pună în vânzare, pe perioada festivalului, bilete de ieşire.