Premierul Boc a declarat că problemele se rezolvă cu creier şi nu cu muşchi, într-o dispută vis-a-vis de asumarea răspunderii.
Acum am înţeles de ce încă nu s-a rezolvat nicio problemă de care guvernul a spus că se ocupă.
Premierul Boc a declarat că problemele se rezolvă cu creier şi nu cu muşchi, într-o dispută vis-a-vis de asumarea răspunderii.
Acum am înţeles de ce încă nu s-a rezolvat nicio problemă de care guvernul a spus că se ocupă.
Preşedintele Traian Băsescu a declarat că îşi doreşte un parteneriat cu Federaţia Rusă dar de pe poziţii de egalitate.
Mi se pare normal, având în vedere faptul că atât românii, cât şi ruşii, deţin recordul european la consum de alcool.
Fostul ministru al Sănătăţii, Eugen Nicolaescu, a băgat 11 milioane de dolari într-un sistem informatic.
La rândul său, sistemul a redirecţionat banii în mai multe conturi din Elveţia.
O zi plăcută, rătăcită la îmbinarea dintre vară şi toamnă, m-a scos pentru o jumătate de oră din hruba imperialistă într-un parc aflat în spatele unor blocuri tip, moştenite din epoca de aur comunistă. Plăpânda zonă verde, cosmetizată în contemporanul stil neomioritic, adăposteşte un spaţiu dedicat copiilor, îngrădit cu un gard grosolan vopsit în verde şi dotată cu accesorii din plastic şi metal pentru zbenguială. Pe jos, nisip şi smocuri uscate de iarbă.
Odată cu gânduri pierdute în industrial, o briză alerga şoptită printre ramurile copacilor de deasupra, rupând din loc în loc câte o frunză, îndemnând-o să alunece către pământul mamă şi tată. Acoperit de nisip şi smocuri de iarbă uscată. Presărat, precum decorul trist industrial încropit de un pictor decadent, cu resturi de plastic, hârtii, chiştoace, pungi. Pete ale progresului. Gunoi făcut de oameni. Copii printre gunoaie, viitori oameni mari.
Se spune că adulţii sunt exemple pentru copii. Aşa este. Un anume moment îmi spune că, uneori, acest lucru trebuie să se întâmple în sens invers. Cei mici să fie model pentru cei mari. Adulţi care fac gunoaie. Printre copii, nisip, smocuri de iarbă uscată.
„Haideţi să adunăm astea, uite ce mizerie este!”, spuse un suflet mic. „Hai!”, se strânseră ceilalţi prichindei, murdari de pământ.
Un domn, probabil rudă cu unul din copii, spărgea seminţe tacticos, lângă un leagăn. Dojenitor, stinse ţigara, aruncând chiştocul pe jos şi urlă părinteşte: „Bă, lasă alea jos din mână, că-s scârboase! Ce le strângi tu? Vrei să te bag în casă?”.
Mai bine mă duc în pădure.
Perioada anilor 1848 a reprezentat pentru meleagurile autohtone o vreme a schimbărilor, atât din punct de vedere politic, social cât şi cultural. A fost momentul Constituţiei, al lui Cuza, al Unirii Principatelor, al revoluţiei, al formelor romantice de orice fel. Bucureştiul, în mod special, a primit valul artiştilor care au redescoperit imaginea medievală, transpusă în viziuni arhitectonice, lăsând moştenire monumente de artă, protejate sau nu în prezent, unele fiind dispărute, din păcate.
Casa Librecht, una din clădirile apărute în jurul anilor 1866, cu influenţa detaliilor construite aparţinând neogoticului central european adus de Schlatter, poate fi vizitată şi azi pe strada Dionisie Lupu, la numărul 46. Clădirea a aparţinut lui Cezar Librecht, ministrul poştelor în guvernul din timpul domnitorului român Cuza, unul din protejaţii acestuia şi care şi-a construit o avere bazată pe o întreagă reţea mustind a corupţie şi legături care nu sunt străine nici politicienilor contemporani. Cazul său, celebru la vremea respectivă, l-a făcut să-şi piardă o parte din avere, printre care şi imobilul amintit mai sus. Unii spun că respectiva clădire ar fi pierdut-o la jocurile de noroc, în favoarea familiei Obrenovici (Maria Obrenovici, amanta lui Cuza şi mama viitorului rege al Serbiei), alţii spun că ar fi fost luată sechestru de autorităţi. Cert este că imobilul a ajuns în patrimoniul Universităţii Bucureşti, după ce a mai fost asociat cu familiile Rosetti, Filipescu sau cu celebra Zizi Lambrino, amanta lui Carol al II-lea (depinde de surse). Pe vremea comuniştilor aici a funcţionat un club cu circuit închis, al profesorilor universitari.
Astăzi, Casa Librecht, respectiv Casa Universitarilor, aşa cum este cunoscută mai bine, aparţine de Ministerul Educaţiei şi este deschisă publicului larg. În interiorul acesteia funcţionează un restaurant (la subsol plus terasă pentru oricine este în trecere) iar saloanele elegante sunt folosite pentru nunţi, botezuri sau alte evenimente organizate de grupuri de persoane. Întreaga zonă este liniştită, fiind ferită de gălăgia arterelor aglomerate, înconjurată de multă verdeaţă, grădina din interiorul curţii find destul de mare. Lume bună, cu media de vârstă în jurul a cincizeci de ani, purtând discuţii mai mult sau mai puţin academice, linişte, muzică în surdină, servire amabilă. Excelent.
Fiind călduţ afară, am ales terasa, construită ca anexă a clădirii, înconjurată de grădină şi protejată cu un tavan betonat de orice intemperie. Mobilierul este confortabil, mesele distribuite lejer şi linişte. Am remarcat senzaţionalele difuzoare de pe vremea inginerilor comunişti, agăţate obosit de pilonii de susţinere ai terasei, precum şi imaginea ospătarilor cu experienţă, cu stilul de servire al localurilor de stat. Amabili, oricum. Am observat că sticlele goale erau aşezate frumos, pe marginea terasei, în dreptul mesei de unde erau luate, astfel încât fiecare să ştie cât a consumat. Înăuntrul clădirii, la subsol, este amenajată secţiunea folosită iarna, cu tavane având arcuri gotice şi înalte. Acum, singura entitate care se lăfăia pe aici era bezna. La parter, Casa Universitarilor mai păstrează o parte din elementele originale (mobilier, picturi) şi sunt amenajate mai multe saloane, de obicei folosite pentru evenimente organizate. Am descoperit, astfel, Sala de şah, Sala de lectură. Într-unul din aceste saloane tocmai era în toi o petrecere octogenară.
Revenind la terasă, am fost încântat de la intrarea în curte de amabilitatea unuia din paznici, care m-a pus în temă cu istoricul clădirii, în termeni generali. Istoric detaliat mai apoi de unul din ospătari. La mese, aşa cum spuneam, lume în vârstă, profesori, actori şi diverşi alţii. Meniul îmbietor, altul în fiecare zi (era datat!) dar în mare având aceleaşi produse. Raportat la zonă, preţurile sunt în regulă. Berea Ursus este 4,2 lei sau Tuborgul 5,8 lei. Mâncarea este gustoasă şi la fel de acceptabilă ca preţ (sarmale de porc cu varză 12,7 lei, ciorba de văcuţă la 400 g costă 6,6 lei). Pasionaţii de vin pot găsi o varietate bunicică de soiuri, la preţuri bune. Atmosfera este foarte plăcută, o lume ruptă de Bucureştiul năvalnic, cu bătrânei respectându-şi tabieturile, tineri bohemi şi rătăciţi prin viaţă, grupuri vesele şi părând dintr-o lume uitată în trecut. Casa Universitarilor este un alt fel de cârciumă, unde cei care nu se pierd în linişte pot discuta despre orice
Aşadar, daţi o fugă pe strada Dionisie Lupu numărul 46. Savuraţi un moment diferit de cotidian şi păstraţi-l în minte. S-ar putea să vă doriţi şi a doua oară un popas la Casa Universitarilor.
În principiu, putem vorbi despre o legătură destul de strânsă între gradul de educaţie şi genurile muzicale preferate. Excludem atrofiaţii muzicali, fie că sunt idioţi sau intelectuali rasaţi. Există însă numeroase cazuri, când înainte de a fi strict un mijloc de manifestare al artei, muzica este percepută şi manipulată ca o emblemă a erudiţiei.
Poate că este firesc să te consideri superior unei persoane căreia tocmai ce i-au mijit simţurile muzicale, în condiţiile în care bagajul tău informaţional în ale muzicii este zece clase peste. Nu mi se pare firesc însă ca un astfel de personaj să afişeze un aer de superioritate faţă de cei care agrează stiluri muzicale categorisite drept inferioare. Şi asta pentru că nu cred în inferioritatea unui gen muzical în raport cu altul. Pot accepta că există stiluri muzicale facile sau stiluri muzicale complexe, stiluri superficiale sau stiluri profunde. Atâta vreme cât acordurile muzicii reuşesc să trezească ceva în cel ce le ascultă, ele şi-au atins scopul. Care este diferenţa între un afon care vibrează la acordurile celei mai infecte manele şi un meloman care intră în transă ascultându-l pe Bach? Nici una! Pentru că nu contează natura stimulilor, ci modul în care ei sunt interpretaţi ulterior de fiecare individ în parte.
Chiar şi în cazul celor cu pretenţii muzicale, gradul de complexitate şi de profunzime al muzicii preferate variază în funcţie de mai mulţi factori. Muzica momentului depinde de starea interioară, de anturaj, de conjunctură. Am văzut destui rockeri supăraţi, dansând beţi pe ritmuri lăutăreşti sau de manea. De ce? Pentru că alcoolul dezinhibă, alcoolul te scapă de prejudecăţi. De altfel, refuzul de a asculta diverse stiluri muzicale îşi trage seva în special din prejudecăţile dosite în subconştient. Nu ascult muzică lăutărească că e cântată de ţigani, nu ascult muzică de club că e ascultată de pastilaţi, nu îmi place melodia aia că o ascultă toate poţipoancele sau chiar şi nu ascult rock ca ăia sunt satanişti, sunt doar câteva din ideile preconcepute care îi regăsesc pe cei ce le invocă în postura de a refuza din start orice soi de contraargument menit să le contracareze convingerile muzicale. Spre exemplu, am dat peste persoane care agreau muzica celor de la ZdoB şi ZduB dar urau muzica populară românească. Păi dacă muzica populară te lasă rece, mai puţin atunci când este pusă pe acorduri de rock, ori reperele muzicale sunt încă şubrede, ori avem de-a face cu o idee preconcepută sau o formă de snobism.
Consider că, cu cât cunoştinţele muzicale devin mai vaste, ar trebui să se dezvolte o toleranţă faţă de cât mai multe genuri muzicale. După părerea mea, aceasta este singura dovadă de superioritate. Şi nu faţă de ceilalţi, ci faţă de sine, fază de persoana care erai înainte de a asculta o nouă melodie. Pentru că rolul muzicii este de a ne raporta prin ea la noi şi noi dimensiuni metafizice şi nu la cei din jurul nostru.
Un player şi o pereche de căşti. Universul pentru multe persoane fixate pe subminarea anxietăţii, a plictiselii, a supărării. Pentru un mic grup cele două obiecte reprezintă doar marasmul celorlalţi.
Genurile muzicale sunt vaste şi în acelaşi timp diferite. Pornind de la soul, jazz, clasic, trecând prin rap, hip-hop, trip-hop, rock, trance şi terminând cu cele orientale, de petrecere. În viaţa cotidiană omul este caracterizat prost şi direct prin muzica şi artiştii pe care îi ascultă. Nu este departe de adevăr faptul că mulţi devin cotangenţi cu pătura socială care produce o anumită categorie muzicală. Ceea ce din punctul multora de vedere este josnic deoarece o treime din aceştia nu înţeleg mesajul concret al artistului, trecând bariera trăirilor, ajungând să se comporte în viaţa cotidiană altfel decât ar trebui. Eu nu judec, nu vreau şi nici nu am puterea necesară.
Dacă nu te „unge pe suflet” niciun gen muzical atunci te vei lua după anturaj. Vei ajunge să asculţi ce ascultă şi ei. Vei alege apoi dintre două sau mai multe genuri unul care se malează perfect gândirilor tale şi a stilului tău de viaţă. De aici începe totul. Începi să tresari de bucurie în momentul în care auzi o melodie, visezi cu ochii deschişi. Muzica ar trebui să insufle în primul rând optimism, în cele mai multe cazuri o face.
Paşii adolescenţei, perioada în care mentalul începe să ia contur, sunt mângâiaţi de artiştii preferaţi. De preferat ar fi să doar mângâiaţi, nu şi călăuziţi. Eu am fost atras, situat pe grinda copilăriei, de o parte mai puţin ascultată pe atunci, rap-ul. Nu mă refer aici la trupele consacrate de la noi cu sediul prin Socului sau Sălăjan. Run D.M.C., Funkz Four Plus One, Kool Jerc mi-au alinat timpanul, continuând cu băştinaşii de la Ran-s. De prea multe ori am fost judecat greşit datorită acestui gen muzical. Nu mă afecta decât modul grobian al oamenilor de catalogare în necunoştinţă de cauză. Am rămas fidel acestui gen şi acum deşi a dispărut îmbrăcămintea specifică din dotare. O să vină, cu siguranţă, vremea în care şi eu îi voi cataloga pe alţii. Cu toţii o vom intersecta, trebuie încercat să o întârziem voit deoarece atunci va fi momentul în care muzica va fi mai săracă cu doi-trei ascultători.
Muzica este într-o continuă schimbare, cu toate acestea ea nu va dispărea niciodată, fiind aici să ne aline serile. Nu vă mai chinuiţi să o înţelegi, să o despicaţi. Trebuie doar să o simţiţi.
Ţrrr!
-Da!
-Alo, băh, tu eşti?
-Da, da.
-A, că semăna vocea cu a lui prostănacul, hă, hă!
-Nu, eu sunt. Şi nu mai îmi spuneţi de prostănac. Sunt decât eu aici!
-Boc, te exprimi greşit. Eşti doar tu acolo!
-Da, decât eu. Am zis altceva?
-Băh, decât se foloseşte la negaţie! Trebuia să spui nu sunt decât eu.
-Da, eu ce-am zis? Prostănacul nu e aici, sunt decât eu.
-Boc, te pleznesc! Eşti agramat!
-Nu-i adevărat.
-Atunci, ia spune-mi cu cine eşti acolo!?
–Decât eu.
-Boc, eşti praf! Nu vorbeşti corect, găozare! Mă enervezi! Repetă după mine: sunt doar eu!
-Sunteţi doar dumneavoastră…
-Nu eu, băh! Tu!…Adică, eu, în sensul că tu…Sunt doar eu.
-Nu vă înţeleg…
-Boc, tu nu înţelegi nimic, băh! Ai înţeles tu ceva din legea educaţiei, băh, când habar nu ai să vorbeşti?!
-Da, am înţeles tot! Şi nu sunt de acord, da? Şi eu vorbesc corect!
-Da, da, corect ca marinarii, băh! Râde şi Androneasca de tine.
-Să râdă cât o vrea. Nu-i decât ea care râde.
-Pfuai, Boc, iar începi?
-Da, încep! Să nu mai ziceţi că râde ea de mine şi face mici în spatele meu şi stau eu cu capul în fum când vorbesc de la guvern, că nimeni nu râde mine aşa, decât eu râd de mine dacă vreau…
-Ho, băh, ai mâncat baterii? Bateriile se beau, Boc, a-propos. Mi-e cam sete, că tot spuneai…
-Da, şi mie. Şi aş mânca nişte mititei, că tot veni vorba.
-Că bine zici, Boc. Ia s-o sun pe Udrea, să văd dacă se bagă…
-Unde mergem?
-Unde mergem?? Unde merg eu cu Udrea, băh, asta-i întrebarea! Tu stai la muncă, piticule! Sau, să înţelegi şi tu, merg decât eu cu Udrea, hă, hă!
-Adică, doar dumneavoastră cu Udrea, aşa e corect. Pardon, cu doamna Elena.
-Da, băh, Boc, eu ce tot îţi spuneam până acum??
-Păi, aţi zis decât dumneavoastră cu Udrea…
-Boc, te persiflam!
-Da, dar nu e corect gramatical..
-Boc, te pleznesc!
-Ia!
-Băh, eşti nebun?
-Sunt, nu sunt dar nu vorbiţi corect, hi, hi…
-Boc, tu nu vorbeai corect, eu te-am tot corectat şi apoi te-am luat la mişto…Bine, tot timpul te iau la mişto dar, mă rog…Am spus decât ca să râd de tine.
-Dar nu e corect!
-Piticule, tu mă iei la mişto? Râzi de preşedintele ţării?
-Nu, mă iertaţi…Îmi spuneţi o glumă?
-Boc, nu mă lua cu din astea…
-Vă rog, una scurtă…
-Băh, Boc, fie. Stai să mă gândesc…Hai că-ţi zic una cu Boc, hă, hă!
-Cu mine?
-Da, Boc, cu tine..Da’ nu te superi. Mi-a zis-o ieri cineva, e bună…
-Bine, hi, hi.
-Deci, fii atent. Ce spune Boc când o vede pe Udrea?
-Trebuie să întreb eu ceva?
-Nu, Boc..Eventual poţi să întrebi ce?
-Aşa…
-Păi, hai. Ce vede Boc…Nu, ce spune Boc când o vede pe Udrea, hă, hă, că mă apucă râsul când mă gândesc!
-Păi, ce să spun…? Săru’mâna, ce mai faceţi, ce face domnu’ Traian…
-Boc, tu o întrebi pe Udrea ce fac eu?
-Da…Nu..?
-Păi, nu, Boc! Ce treabă am eu cu Udrea? Mă rog, e treaba mea, hă, hă, da’ nu e treaba ta piticule!
-Mă iertaţi…
-Băh, hai că pierdem bancul! Deci, eu întreb ce spune Boc când o vede pe Udrea şi apoi tu întrebi ce.
-Ce?
-Nu, băh, stai să pun întrebarea!
-A, da. Mă iertaţi.
-Aşa. Hai că mi-e sete. Deci, ce spune Boc când o vede pe Udrea?
-Ce?
-Ce genunchi frumoşi aveţi, hă, hă, hă! Râzi piticule!
Clanc!