Taxa de Fast-Fut
Nici n-a început bine anul şi guvernul s-a gândit să mai rupă de la gura cetăţeanului şi să rotunjească puţin obrăjorii bugetului rahitizat de ubicua criză. Îngrijorat chipurile de produsele nesănătoase de care abuzează consumatorul autohton, Ministerul Sănătăţii îşi ia inima în dinţi şi tablele cu aditivi alimentari la subraţ şi decide să introducă Taxa Fast-Food.
Servită sub ambalajului trendului global anti-junk-food, ideea prinde. Dacă ne mai gândim şi la invazia de produse fast-food de pe piaţa românească şi dacă ne mai uităm şi la ţingăii post-decembrişti pe care nu i-ar cuprinde nici pantalonii lui Hopa-Mitică, am zice că o astfel de iniţiativă este chiar binevenită. Dar de ce-a trebuit guvernul să ia o astfel de măsură şi să o servească ca pe o pastilă împotriva obezităţii în condiţiile în care previziunile pentru 2010 taie din start pofta de mâncare a majorităţii consumatorilor? Nu era mai bine să se spună franc că e nevoie de bani la buget?
Dacă e să privim această măsură în contextul crizei economice actuale, este ca şi cum viţelul ar fi sfâşiat de lupi în timp ce ciobanul are grijă să-i dea să mestece boului în devenire doar nutreţ de cea mai înaltă calitate.
Acuma, dacă tot intră în vigoare o astfel de lege, sper eu ca măcar mecu’ de la Unirii să se închidă. Ştiu, sunt răutăcios. Dar atunci să vedem unde dracului îşi mai dă întâlnire lumea în Bucureşti.
Muse-The Resistance
Anul 2009 a bifat o altă apariţie discografică a britanicilor de la Muse, un album cu un nume care arată realmente rezistenţa calităţii muzicale a trupei: The Resistance. Din nou, nu voi face o expertiză pur tehnică a discului, ci mă voi limita la câteva linii care ies în evidenţă inevitabil.
Albumul poate fi asemuit cu o realizare conceptuală, cu trei capitole distincte, fiecare dintre acestea având farmecul său şi fiind puternic susţinută de veleităţile artistice ale celor trei membri Muse.
Prima parte din cele trei este aceeaşi fuziune de alternativ-progressiv-electro cu care ascultătorul era obişnuit din albumele anterioare, un stil inconfundabil, de altfel, cu riff-urile specifice impregnate de Bellamy, cu ritmuri alerte, dure pe alocuri, uşor digerabile pe de altă parte. Este, probabil, partea care încântă şi nu dezamăgeşte fanii care se aşteptau la o continuare a poveştii începută de Muse cu trei albume în urmă.
Cea de-a doua parte aduce cu o reîntoarcere la rădăcinile muzicale glorioase ale Regatului. Se simt clar influenţele Queen sau U2, oricât de mult aş evita să spun acest lucru. De fapt, această abordare scoate în evidenţă faptul că cei trei muzicieni pot cânta orice, oricum şi o fac excelent. De remarcat din nou calitatea excepţională a vocii lui Matthew Bellamy, precum şi întregul aranjament muzical din spate.
Cel de-al treilea capitol, surprinzător pentru o trupă rock din această sferă (deşi nu ar trebui să fie aşa) vine ca o trecere către un nivel artistic superior al celor de la Muse. O simfonie în toată regula, cu elemente de Chopin şi Filarmonică vieneză, începută de fiecare dată lent, astfel încât niciun sunet să nu rămână neînghiţit de timpane şi continuată suav, transformând clapele în acorduri electrice, acoperite de o voce aflată în perfectă armonie cu întregul peisaj. Cele trei Symphony ne arată că muzica nu are limite, mai ales în mâinile unor magi ca Matthew Bellamy, Cristopher Wolstenholme şi Dominic Howard.
Capitolul I:
Uprising
Resistance
Undisclosed Desires
Unnatural Selection
MK Ultra
Capitolul II:
United States of Euroasia
Guilding Light
I belong to you
Capitolul III:
Exogenesis: Symphony Part I (Overture)
Exogenesis: Symphony Part II (Cross Pollination)
Exogenesis: Symphony Part III (Redemption)
The Resistance al celor de la Muse este o creaţie extravagantă, complexă, care merge savurată alături de elemente aristocrate, titpic englezeşti dar având alături căldura fiecărei secunde care ne face să zâmbim. Nota 9 cel puţin, din punctul meu de vedere.
Primiţi cu studiul?
Iată că nici nu a început bine anul şi neobosiţii cercetători, surpriză!, britanici au început să dea pe afară studiile care odihnesc dulce minţile prea puţin obosite ale cititorilor de tabloide.
Astfel, având o mare necunoscută naţională, cineva a investit nişte bani pentru a afla care sunt cele mai ciudate prime cuvinte pe care le rostesc puradeii din Marea Britanie. În loc să fi plantat nişte copaci sau să fi donat lirele pentru a salva vreo specie pe cale de dispariţie…
Aşadar, să nu ne batem joc de munca oamenilor şi să anunţăm rezultatul cercetărilor. Cel mai ciudat prim cuvânt pe care gorobeţii englezi îl scuipă este „bere”. Mă rog, nu înţeleg de ce ar fi un cuvânt ciudat, mai ales la o naţie unde consumul de bere este sport naţional (internaţional, uneori). Acelaşi studiu ne mai spune că prima dată kinderii spun „tata”. E şi normal să se întâmple aşa, copilul fiind mereu în pericol în preajma capului de familie rupt în gură de haraşpincă iar în aceste condiţii natura îşi face datoria şi îi modelează coardele vocale sub forma acestui father gângurit, spre a domoli un pic spiritul de luptător însetat al masculului.
De asemenea, mai aflăm că 95% dintr părinţi îşi amintesc primele cuvinte ale copiilor lor. Ceea ce înseamnă că doar 5% dintre părinţi au fost aproape de comă alcoolică atunci când progeniturile au început să dea inteligibil din buze. Oameni răi, mă…
Sunt curios dacă acelaşi studiu s-ar face în România, care ar fi rezultatele? Lăsând la o parte „mama” şi „tata”, care pot deveni uşor „mă-ta” şi „tac-tu”, ca urmare a schimburilor romantice de replici din cuplu, printre primele cuvinte ciudate care ar putea fi rostite de puietul neaoş am putea descoperi nişte surprize, surprize… Mă abţin de la a face supoziţii. Pula mea…
Aruncă-l pe naşu din tren
Oricât de mult s-ar strădui, autorităţile române nu ştiu să gestioneze situaţiile de criză. Nu cred că cineva mai poate nega această evidenţă. Ninsorile abundente din ultima jumătate a lunii decembrie a anului ce tocmai s-a încheiat au cauzat, aşa cum era şi de aşteptat, disfuncţionalităţi şi în rândul traficului feroviar. Ceea ce urmează nu îşi propune să scoată în evidenţă imposibilitatea autorităţilor de a se impune în faţa intemperiilor naturii (lucru imposibil de realizat uneori), ci doar să prezinte un nou episod din ciclul “Lor nu le pasă”.
Iată cum s-au petrecut lucrurile.
Vineri dis-de-dimineaţă, 18 decembrie, 2009. Bucureşti, Gara de Nord. Afară ninge viscolit. Codul galben de viscol şi ninsori a reintrat deja în vioare. O mare de oameni aşteaptă îngheţată sub tabela cu Plecări/Sosiri. Minutele de întârziere se înmulţesc fără număr şi fără prea multe justificări din partea angajaţilor CFR. Într-un târziu se aude şi un anunţ prin care CFR îşi cere scuze.
După 50 de minute de întârziere şi după ce în prealabil fusese eronat anunţat la o altă linie, acceleratul înspre Braşov este într-un final garat, spre bucuria călătorilor dârdâind de frig dar şi de nervi. Din dorinţa de a se vedea cât mai repede în tren, majoritatea călătorilor urcă la ultimul vagon. Acolo, la ultima uşă, se află şi naşul. Plictisit şi pus pe glume. Printre zgribuliţii de la ultimul vagon se află şi el şi ea, care din motive de „haos” nu au apucat să-şi mai procure bilet. Dar nu-i nimic; bilet se poate lua şi din tren. La întrebarea cine despăgubeşte călătorii, naşul răspunde ironic că el personal o va face. Agăţându-se de răspuns, el îi spune ei că vor călători gratis. Va vorbi el cu naşul. Ea nu este de acord. Angajatul CFR se profilează uşor-uşor în sacul de box de care ea are nevoie pentru a se descărca şi a se mai încălzi puţin. Va plăti biletele dar îşi va expune franc năduful. El tace. La fel şi MP3-playerul; acum înregistrează. Ssssss…
Episodul I: O reclamaţie, vă rog
[flashvideo file=”https://revistacioburi.ro/revistacioburi/wp-content/uploads/2010/05/VOICE001.flv” /]
Ea: Dom’le, chiar vă bateţi joc, pe cuvântul meu, vă bateţi joc.
Naşu’: Nu, prima oară dumneavoastră v-aţi bătut joc de mine.
Ea: Da, pentru că CFR-ul în genere îşi bate joc de călători, înţelegeţi? Nu se poate ca dumneavoastră să vă postaţi aici bodyguard şi să nu lăsaţi lumea să urce într-un tren care întârzie 50 de minute. Nu se poate, ăsta-i tupeu.
Naşu’: I-am trimis mai în faţă, doamnă.
Ea: Nu, domnule dragă, arătaţi-mi un regulament în care scrie că… ăăă călătorul trebuie să urce printr-un anumit vagon.
Naşu’: Nu, călătorul trebuie să urce cu bilet în tren, doamnă.
Ea: Ăăă…Aţi auzit, colegii dumneavoastră nu dau bilete.
Naşu’: Nu, mie nu mi-a venit nimica la mână.
Ea: Nu mă interesează. Sunaţi prin staţie acum!
Naşu’: Eu spun că nu e datoria mea.
Ea: Nu vi se pare că-aveţi tupeu enorm. Ia spuneţi-mi, vă rog, numele dumneavoastră.
Naşu’: Vi-am mai spus-o înainte, doamnă.
Ea: Ia, cum vă numiţi?
Naşu’: A, păi nu…
Ea: Nu, păi vreau să ştiu numărul dumneavoastră. 502013. O reclamaţie veţi avea, cât de curând.
Naşu’: Nicio problemă. Nu este nici cea mai mică problemă.
Trenul a plecat. E timpul biletelor la control. Biletelor ne-eliberate de la casă.
Episodul II: Asta are, asta n-are, asta-i suma necâştigătoare
[flashvideo file=”https://revistacioburi.ro/revistacioburi/wp-content/uploads/2010/05/VOICE002.flv” /]
Naşu’: 43.50, vă rog. De persoană.
Ea: Nu se poate. De câte ori e mai mult? E 27 de lei un bilet.
Naşu’: Atâta face. Îmi daţi dumneavoastră 43.50 şi după aia când faceţi dumneavoastră reclamaţie ataşaţi şi biletul:
Ea: Deci eu cât vă dau acuma? Optzeci şi…
Naşu’: 43.50 de persoană.
Ea: Adică vă dau optzeci de lei?
Naşu’: Da, 86, 87 de lei.
Ea: Cu cât e mai mult? Vreau şi eu să ştiu.
Naşu’: Asta vă interesaţi la casă.
El: Păi nu, nu, nu, nu, nu…
Ea: Domnule, terminaţi cu măgării de genul ăsta. Vă rog foarte mult, spuneţi-mi cu cât vă dau, nu dublu.
El: Asta ne spuneţi dumneavoastră. Ne arătaţi dumneavoastră un regulament…
Puştiul cu placa: Doamnă, biletul în tren este dublu.
Ea: Dumneavoastră vă rog să nu vă implicaţi în discuţie.
Naşu’: Sunt 121 de km, accelerat. 43.50.
El: Şi asta înseamnă că cei care nu au apucat să ia bilete de la casă din cauza faptului că nu s-au dat, plătesc la fel?
Naşu’: Da toată lumea plăteşte.
El: Nu, nu, nu. Asta nu se poate. Nu se poate pentru că e o nesimţire din parte CFR.
Ea: Asta e vrăjeală maximă. Deci eu vă plătesc un bilet… E o nesimţire din parte CFR.
El: Adică nu-i dai dreptul omului care se duce la casă…
Naşu’: Dar nu eu am făcut tarifele… Credeţi-mă că nu eu.
Ea: Nu se poate. Eu am mai circulat în felul asta cu ‘taxat din tren’ şi nu e dublu.
Naşu: Deci, doamnă, credeţi-mă când vă daţi jos, vă duceţi şi faceţi reclamaţie şi ataşaţi şi biletele.
Ea: Cum îl cheamă pe colegul tău de la CFR?… Ah, cât de curând… Vă urez şi disponibilizare plăcută!
Naşu’: Da, ştiu asta, ştiu… nu trebuie să ne uraţi dumneavoastră. Le-avem noi fără să ne uraţi.
Ea: O meritaţi din plin pentru atitudinea plină de nesimţire pe care o aveţi faţă de călători.
Naşu’: Dar nu mai îmi vorbiţi, gata…
Ea: Dar lăsaţi-mă dom’ne, în pace. Adică cum? Stăm aicea 80 de minute şi dumneata îmi zici că nu ai tupeu?
Naşu’: Şi eu am stat.
Ea: Dumneata ai stat în căldură, domule.
Naşu’: Unde în căldură? Eu în căldură?
Ea: Deci este bătaie de joc, terminaţi-vă, vă rog!
Naşu’: Doamnă, nu mai ridica tonul la mine! Gata, am înţeles! Faceţi reclamaţie şi mă lăsaţi în pace doamnă.
El: Şefu’, măcar o atitudine defensivă. Măcar atâta lucru… Că reprezentaţi CFR-ul.
Ea: 502013.
El: Nu o luaţi în nume personal, da’ tre’ s-aveţi şi dumneavoastră înţelegere. Stăm şi îngheţăm ca oile. De ce nu aţi afişat… Pe ăsta… ăăă.. de ce nu afişaţi, CFR-ul…
Naşu’: Şi eu aş vrea să ajung mai repede acasă, doamnă.
Ea: Dar vă rog, răspunde-ţi la întrebările astea…
Naşu: Eu sunt un simplu angajat…
El: Dacă ştiţi că sunteţi un simplu angajat şi vorbiţi din partea CFR, aveţi măcar o atitudine defensivă.
Naşu’: De-fen-si-vă am avut…
El: Deci, ne-aţi pus să mergem la linia cinci în condiţiile în care a tras un alt tren. Fac jogging pe ăsta.. pe.. peron.
Naşu’: Păi eu sunt vinovat?
El: Păi nu sunteţi, da’ nu mai faceţi mişto că nu este cazul.
Naşu’: Eu sunt angajatul staţiei Braşov nu a Bucureştiului.
Ea: Domule, eşti angajatul Căilor Ferate Române. Dumneata nu înţelegi româneşte?
Naşu’: Nu.
Ea: Bine, probabil că în reclamaţie o să înţelegi foarte bine.
Episodul III: Discuţia de după
[flashvideo file=”https://revistacioburi.ro/revistacioburi/wp-content/uploads/2010/05/VOICE003.flv” /]
Ea: …şi de la Metrorex sunt cei mai nesimţiţi angajaţi ai regiilor…
Naşu’: Cred că pentru dumneavoastră toată lumea e nesimţită.
Ea: Eu cred că dumneavoastră veţi un tupeu uriaş. O să am grijă personal de reclamaţia asta. Personal… Şi vă promit că dacă dat afară nu veţi fi măcar o sancţiune veţi primi. Pentru că, vă mai zic un lucru. Până la Satu Mare, pun pariu că veţi avea teşchereaua plină.
Naşu’: Asta e… Nu mai puneţi dumneavoastră pariu.
Ea: Nu, nu, nu. Vreţi să vă urmăresc, să merg cu dumneavoastră şi să vedem câtă şpagă luaţi?
Naşu’: O să am teşchereaua plină. Uite… tai bilete.
Ea: Da, da, da. Am şi văzut când v-a dat cineva acum şi-aţi băgat banii în buzunar. Acum am văzut. A plecat domnul…
Naşu’: Oohooo!
Ea: Da, ohooo, cu tupeul dumneavoastră şi râsetul dumneavoastră.
Naşu’: Unde i-a băgat doamnă? Unde ar putea?
Ea: Sunteţi destul de versat…
Naşu’: Doamnă, da’ nu trebuie să mă justific în faţa dumneavoastră.
Ea: Hai dom’le, terminaţi. Dar trebuie să faceţi mişto şi să aveţi atitudini de ridiculizare şi ironice.
Naşu’: Nu fac mişto. Dar eu sunt îngheţat. Eu sunt de la şase în trenul ăsta, da?
Ea: Serios, ştiţi de la cât stăm noi? De optzeci de minute.
Naşu’: Eu stau de trei ore.
Ea: Păi dumneata eşti la servici, nu te supăra…
….
Naşu’: Aveţi cumva mărunt?
Ea: Ce înseamnă mărunt pentru dumneavoastră? V-am dat una de 50.
Naşu’: Să-mi daţi 370 de mii.
Ea: Nu n-am. Nu am.
Va urma!
Încotro?
-Plângi?
-Nu!
-Dar ai ochii roşii şi lacrimile ţi se scurg pe obraji. Ridică-ţi privirea şi uită-te la mine.
-Nu!
-De ce plângi? Ce ai păţit?
-Am căzut.
-Dar cum ai căzut?
-Am căzut din cer. Şi mă doare.
-Dar pari ok, unde te-ai lovit, ce te doare?
-Mă doare sufletul. Mi-am rupt aripile.
-Nu mai plânge. Uită-te la mine. Uită-te în sus, uită-te la cerul din care ai căzut. E pur şi luminos. Poţi să te reîntorci acolo.
-Ştiu, dar pe mine mă doare şi nu mai am cu ce să zbor!
-Trebuie doar să vrei! Poţi să redevii zână! Hai, ridică-te te rog!
-Nu pot. Nu pot să mă ridic!
-Ba da, poţi! Îţi întind mâna mea, să te sprijini.
-Mulţumesc… Şi acum, încotro?
Adriana.
Studiul negru al săptămânii
Stimată naţiune, fini degustători ai pomenii porcului, dragi intelectuali pierduţi în birtul Pierde trenul, iată că a venit vremea unui nou studiu ştiinţifico-fantastic, descoperit printr-un lanţ subtil de greşeli de către inginerii super-eroi ai Departamentului de Studii Fizio-Nucleare al Revistei Cioburi.
Aşadar, după îndepărtarea molozului din laboratoarele ultrasecrete unde, bineînţeles, îşi desfăşoară activitatea celebrii noştrii ingineri, am găsit documentele care atestă că banii pe care îi cheltuie managementul defectuos al trustului Cioburi nu sunt în van. Ca atare, uimim lumea cu încă o descoperire de amploare: băutura în exces fertilizează solul. Vă veţi întreba cum de este posibil acest lucru, chiar dacă prima joncţiune pe care o fac neuronii din capetele voastre va produce o asociere cu urina. Ei bine, nu.
După cum se ştie, băutura este spuma, aşa cum ţinţi-rinţi spală dinţii. Cei care se bucură în mod regulat de binefacerile mai mult sau mai puţin păguboase ale licorilor eliberatoare de inhibiţii, se pot trezi la un moment dat la o răscruce de drumuri. Şi nu socotim aici pierderile pur materiale sau pur sentimentale, pentru că, oricum, consumatorii de carieră nu se regăsesc în aceste sfere, ci ne referim strict la partea anatomică. Există în interiorul fiecăruia un organ care, în momentele în care nu drege produsele de porc, găină, ciorbele de burtă, cafelele, etc., se ocupă cu întâmpinarea moleculelor de CH3-CH2OH, oferindu-le casă, masă şi un pat să se odihnească. Evident, există un număr limitat de locuri pentru cazare şi în momentul în care turismul exagerat al moleculelor prietenoase, prezentate mai devreme, se repetă zi de zi, cabanierul-ficat începe să o ia razna. La început i se umflă faţa de furie, apoi gâtul şi apoi se umflă tot. Nasol este că turiştii vor tot veni, nebăgând în seamă reacţiile adverse ale gazdei lor iar într-un final organul cu pricina îşi dă obştescul duh. Alături de toată zona turistică din jurul său.
Făcând o deducţie simplă, concluzia pentru care cercetătorii noştri şi-au dat sufletul este următoarea: consum regulat de alcool -> explozie ficat -> închis ochii -> pus corp la macerat la doi metri sub nivelul mării -> devenit îngrăşământ -> fertilizat sol. Q.e.d.
Vive les ingénieurs du Cioburi!
Un alt început, aceleaşi utopii
Gata, s-a terminat. De fapt, a început. S-a terminat un an, a început alt an. S-au terminat lăturile gustoase, încep mizeriile cotidiene. Am tras linie dorinţelor neîmplinite şi le-am adăugat pe o nouă listă, în general aceeaşi. Am răsuflat uşuraţi, închizând cutia cu neşansă şi ne rugăm să nu se deschidă iar. Ne-am hotărât să nu mai privim în urmă, părăsind toate gândurile murdare de răni, şi vrem să devenim mai mulţumiţi de noi. Am cântat în strună timpului, rugându-l să treacă odată iar apoi ne dorim să-l încetinim măcar un pic, pentru a înţelege ceva din viaţă. Am închis un ciclu, o luăm de la capăt.
Orice capăt de drum implică analize, pertinente sau nu. Ne uităm în tolba din spatele nostru, numărând cele adunate mai greu sau mai uşor şi, uneori, rămânem dezamăgiţi de ceea ce găsim acolo. Trecem ignoranţi şi pierdem momente unice pentru că, de cele mai multe ori, ne raportăm doar la listele anterioare. Trişti sau veseli, împăcaţi ori tulburaţi, finalul este inevitabil, an de an. O luăm de la capăt apoi, întocmai cum istoria îşi repetă poveştile. Şi iar greşim, iar ne rugăm, iar sperăm că vom fi împliniţi. Viaţa se împarte în cicluri de 365 de zile din care, de cele mai multe ori, nu învăţăm mai nimic. An după an…
Iată, avem în faţă un nou început. Un alt început, la suprafaţă. În esenţă, noi suntem aceeaşi, mânaţi de utopii şi dorinţe intense, de fiecare dată mai multe, mai puternice, mai colorate. Timpul îşi ia tributul său iar când ne vom da seama, vom fi cioburi.
Majorare cu fitile
Nici nu a început bine noul an şi preţurile carburanţilor au fost deja majorate.
Iată cum s-a prefigurat şi primul motiv pe 2010 de a arde gazul de pomană.
Turism în perioada de dezgheţ
Sute de turişti britanici au luat cu asalt Hotelul de Gheaţă de la Bâlea Lac, după ce 12 conaţionali ai acestora au petrecut acolo în noaptea de revelion.
N-ar fi exclus ca în urma numeroaselor solicitări să aflăm că hotelul are deja toate camerele închiriate, inclusiv pentru luna august.