Interviu cu Ilie Moromete

După ce a dat o fugă prin Deveselu pentru a se lămuri de unul singur care este gradul de optimism al deveselenilor vizavi de venirea in extremis a  americanilor, trimisul deloc special al Revistei Cioburi şi-a ambalat Dacia 1300  pornind în direcţia Siliştea Glumeşti pentru a realiza un interviu în exclusivitate cu un celebru personaj din localitate, despre care o bună parte a tineretului de astăzi ar crede că e coleg de trupă cu 1Q Sapro.

Ajus la destinaţie puţin după apusul soarelui, colegul nostru l-a găsit pe Ilie Moromete, căci despre el era vorba, stând pe prispă şi bând la tutun, contemplând la ale lui, cu privirea pierdută în praful din bătătură.

Revista Cioburi: Bună ziua şi vă mulţumim că aţi fost de acord să ne acordaţi acest interviu.
Ilie Moromete: Păi cum să nu vorbesc cu voi. Doar n-aţi bătut atâta drum degeaba. Că n-oi fi eu mai cu moţ. Dacă nu era Preda ăsta nici dracu’ nu mai ştia de mine.

R.C.: Care Preda? Cristian Preda, Cezar Preda sau…
I.M.: Mă da’ cum sunteţi voi ăştia de la gazetă. Ce vă mai place să răstălmăciţi cuvintele. Ce-ai rămas aşa cu capu-ntre urechi? Ce te faci că nu înţelegi? Păi pe tine de ce te-a trimis tac-tu la facultăţi?

R.C.: Să lăsăm asta… Ia spuneţi, cum v-aţi caracteriza în două cuvinte?
I.M.: Ce era de zis despre mine, s-a zis. Primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la mine este Victor Rebengiuc.

R.C.: Cum e cu poiana lui Iocan? Cum merg dezbaterile?
I.M.: Poiana lu’ Iocan e un concept în-ve-chit. În zilele astea oamenii discută politică pe Tuităr sau pe Feisbuc sau cum dracu’ le mai zice.

R.C.: De ce-aţi tăiat salcâmul?
I.M.: L-am tăiat ca să se mire proştii.

R.C.: Cum vedeţi ţăranul român de astăzi?
I.M.: Cum să-l văd?! Cu pantofi în loc de opinci şi plimbându-se prin moluri. Poţi ca să scoţi omul din sat, dar satul din om e mai greu. Ne-a trebuit nouă industralizare ‘tu-le muma-n cur de comunişti. Acuma toţi are aere de orăşeni. Ascultă la mine, românului îi place mirosul de bălegar.

R.C.: Aţi susţinut că sunteţi o fire independentă. Cum comentaţi?
I.M.: Adică… ocupaţiunea mea mintală nu se plictiseşte singură. Pe mine nu mă ajută nimeni ca să gândesc. Mie nu-mi place ca să depind de alţii sub nicio formă.

R.C.: De Niculae mai ştiţi ceva?
I.M.: Zici de fi-miu ăla mic sau de cel mai iubit fiu al poporului? Ce pot să vă spun eu e că la un moment dat amândoi erau cu secera şi ciocanul în mână.

R.C.: Ce regretaţi?
I.M.: Domnule, eu dacă regret ceva, regret că n-am apucat timpurile să-l înjur pe Ion Iliescu.

R.C.: Tot cu liberalii?
I.M.: Ca să fiu sincer cu dumneata, mie numele de Antonescu nu-mi inspiră prea multă încredere.

R.C.: Asta înseamnă că acuma sunteţi cu Băsescu?
I.M.: Înseamnă… Înseamnă prostia ta din cap.

R.C.: Un gând de final?
I.M.: Ia, dă şi mie o ţigară.

R.C.: Mai are timpul răbdare?
I.M.: Nu mai are de mult dă-l în Paştele mă-sii…

Sugătorul de suflete

– Ştiţi, am vorbit ieri că va aduc la reparat, pe la 8 fără.

El, nimic, aceeaşi privire vag nedumirită, mimând impasibilitatea şi paralelismul cu subiectul abordat de mine. Şi in pijamale. Căcăt, l-am scos pe om din treabă, dar pizda mă-si, i-am zis ieri că vin tot aşa, seara, pe la 8 fără. Trânteşte un zâmbet din ăla actoricesc, fără sa dea nimic pe afară, arătându-mi riguros calea către atelier.

– Ştii ce e cu tine, de fapt, dom’le?

-…

– Pittiş: sunt tânăr Doamne!

Iaca suplimentul de lecţie de viaţă, îmi zic. Se aşează zâmbitor în canapeaua semidistrusă, cu mâinile mici sprijinindu-se în mânere şi continuă de sub ochelari cu administrarea tratamentului:

– Ştii care e necazul tau? Eşti un pic pe ghimpi.

Îi zâmbesc. De fapt îi zâmbeam de la bun început, m-am lamurit de la o vreme că e o armă grea , uşor de întreţinut şi care nu se demodează. Dar poate că nu zâmbetul l-a sedus. Barba? Costumul?

Nu m-a lăsat sa trec  la treabă, a întrunat de-ale hexagenarilor, dar nu în tonul exploziv al pensionarului atoatecunoscator ci a profesorului tihnit, a omului lucind de suflete şlefuite şi cuvantând tărăgănat, de la atâtea amintiri decantate. A sugătorului de suflete.

– Trec pe la noi şi consilieri şi tot felul de colegi ca matale. Luci? Îl ştii pe Luci? (şi imi arata scaunul de lucru al lui Lucian, pe moment credeam ca e vreun fost coleg, trecut in nefiinţă şi mă voi uita la urna lui). 33 de ani, eu l-am invăţat, acum ştie de toate: să repare, sa coasă, pe toate le ştie. Că în viaţă, orice ai face… aveam un elev, preot s-a facut, în viaţă, aţa te trage către ce ai fost făcut, cum eşti, de unde vii, nu poţi sa i te dezici (s-o fi uitat la barba mea din nou).

Mai trage un gât de transparent. Îi răstorn sacoşa cu reparabile, le analizează pe fiecare, noteaza cu pixul pe talpa fiecăruia, nu acceptă niciun sfat – orgoliul meseriei . Se uită la role:

– Şi astea cine le.. atinge roţile arătand sensul de rulat.

Un pic nedumirit, reacţionez:

– De cum se face vremea frumoasă ies cu prietenii mei prin parcuri. Sunt ale mele, eu ma dau cu ele.

– Tzucă, astea toate mâine sunt gata.

După care bag textul că dacă mă imbrac la 4 ace să nu ma jupoaie de piele, nu mă afişez aşa decât semestrial.

– Vino cu toţi prietenii tăi şi le recomandă să işi repare câte ceva la mine. Şi vii cu o sticlă de vin. Vai, ce vorbesc eu.. O STICLĂ! Vii şi şadem aici o oră, vorbim, că te vad baiat respectuos. Până acum nu te-ai gândit deloc de ce nebunul ăsta te reţine atâta timp, nu te-ai zvârcolit că vrei să pleci. Uite, Cici, un an şi trei luni, ştie mai mulţi oameni decât tine. Îi ştie pe toţi clienţii

Cici, un bichon, pe alt scaun răvăşit, în subsolul îmbâcsit, luminat anevoios şi organizat în felul său aparte. Pe monitorul de pe masa supraîncărcată a rămas un clip cu Florin Bogadro de pe youtube.

– Da, sâmbată, parcă aşa zicea la meteo, de sâmbătă o să se facă frumos. Tu mâine vii şi le ai reparate, poţi sa mergi să te plimbi sâmbătă.

– Dacă aşa zice la prognoză, aşa o fi, eu nu am televizor.

Un pic blocat şi fără grai, işi revine:

– Îţi dau eu unul. Dar ştii cum faci? Faci o gaura în perete şi nu te uiţi la tine, te uiţi la vecin. Ha ha ha…

Chiar m-a făcut curios cât suflet poate suge omul ăsta, şi am să trag de vinul ăla până o începe să verse şi el din cele absorbite.  Doar să îmi fac timp. I-am zis şi lui asta, mi-a zâmbit senin, şi m-a condus pe hol. Se cam făcuse ora şi numai la căcatul care îl descrisese atat de Dalinian, cel care este esenţa fiinţei, elementul concret, şi nu spiritul, partea virtuală, nu mă gândeam.

Da, e diluviu.

Max

Virginal + Lăuta = Muzica de curte a Reginei

Sunt sigur că cel puţin 50% dintre cititorii revistei au apreciat, după audiţie, albumul trecut al cant-autorului şi instrumentistului de renume internaţional, Sting – “Cântece din labirint”. Dacă dintre cei rămaşi cu impresii pozitive măcar jumătate s-au întrebat cum sunau piesele respective, compuse de John Dowland (1563-1626) pe vremea când erau puse pe heavy-rotation, apoi avem o mână de oameni care vor vrea să meargă la Recitalul de virginal şi lăută “The Music of the Queen” de pe 23 mai.  http://stagiune.medievalpraxis.ro/?page=concerte&type=11&id=47

Revenind la Dowland, deşi n-a fost muzicant la curtea reginei Elisabeta I, căci despre ea e vorba în titlu, a scos bani frumoşi compunând la curtea daneză şi publicând muzici în Londra. Cunoscut mai mult pentru piesele “melancolice” – tare la modă pe atunci – astăzi este apreciat în special pentru creaţia dedicată luthului (laută). L-aş compara cumva cu un Malmsteen al vremilor respective, deşi cei de la Stagiunea de Muzică veche ar prefera alta comparaţie (probabil cu Steve Vai). Fireşte, aberez, nu poţi translata chiar orice la datele recente. La fel cum nu poţi echivala cele de pe scenă cu instrumentele actuale (pian + chitară). N-ar suna etic, spiritual şi nici măcar de bun gust.

 

Vorbim despre instrumente din perioada Renaşterii, când pentru un virginal şi-un manuscris doldora de note se plătea echivalentul a două cirezi de vite şi a unui teren intravilan bine poziţionat, iar cine reuşea să cânte mai mult de 2 piese pe un luth fără să îl dezacordeze însemna că a dat bani serioşi pentru astfel de opţiune.

Vorbim despre începuturile muzicii instrumentale culte, de dincolo de Ars Nova sau obscurităţile evului mediu, despre paşi fermi pe ţinutul muzicii numite, ulterior, clasice.

Programul propus, artiştii devotaţi redescoperirii muzicii vechi, sârguinţa celor de la Medieval Praxis (obsesia, aş zice) m-au făcut sa zic DA, la invitaţie:

http://www.facebook.com/event.php?eid=129080377166646

Peste două săptămâni fix, tot luni, adică, şi intrarea liberă, de asemenea, începând cu orele 19.

Centrul Cultural Ungar, Str. Gina Patrichi (Orlando) nr. 8

Ion Ţarăbează – Să îmi iarte greşalele, o putea?

Max