Crin Antonescu renunţă la funcţia de vicepreşedinte al Senatului, argumentând că, odată campania electorală demarată, nu ar mai avea timp să se ocupe şi de aceasta şi de atribuţiile din Parlament.
După o astfel de iniţiativă se prefigurează un lucru cert: liderul penelist se va plictisi teribil după alegeri.
La iniţiativa PDS, secretarul de stat Corneliu Popovici, cel care i-ar fi chemat liftul Elenei Udrea, este pe cale să îşi piardă serviciul.
Un lucru e clar: fie că e liftul, fie că e domnul Popovici, unul din ei nu mai răspunde bine la comenzi.
Un şofer portughez a fost prins mergând pe Autostrada Soarelui cu 212km/h.
Vitezomanul s-a justificat poliţiştilor, afirmând că pe o autostradă a soarelui, firesc ar fi ca viteza limită să fie viteza luminii.
La Şcoala de Vară ce are loc la Mamaia, tinerii liberali s-au înşirat şi au dansat precum pinguinii.
Gurile rele şi nasurile desfundate susţin că tinerii penelişti au executat acest dans cu concursul pantalonilor care le atârnau foarte aproape de pământ.
Sexului îi stă cel mai bine să fie făcut. Dacă nu se face, atunci se cumpără. Ori că e procurat de la persoane autorizate sau că e luat de la tarabă pentru a-l despacheta în intimitate, sexul costă. De acest ultim lucru sunt conştienţi şi cei care contribuie zi de zi la întreţinerea zidului prostiei naţionale, anume zidarii cu bidinelele din spatele tabloidelor. Nimic nu se vinde mai bine ca sexul; poate doar povestea dramatică a unei călugăriţe care a fost surprinsă făcând sex. Este o axiomă care este respectată cu sfinţenie de orice tabloid ce-şi doreşte progresiv cât mai multe numere. Curiozitatea de a ajunge de partea cealaltă a hainelor, impulsul de a penetra intimitatea personajelor dar şi dorinţa perversă de a afla cât mai multe poveşti cu iz porno, dau semnale permanente neocortexului: Ia–l! Ia-l! Cumără-l!.Citeşte-l!
Când e vorba de sex, presa autohtonă de specialitate ne oferă de toate. Spre exemplu astăzi. Numărăm aşa: un sex cu doctorul, practicat de o pacientă cu arsuri la nivelul chilotului în timp ce soţul o aştepta pe hol (Libertatea), o regină porno proaspăt încoronată care a renunţat la sceptru pentru a-şi exercita calităţile materne(Click), o femeie concediată că a făcut sex neatent în sala de tribunal (Libertatea), spargeri care s-au lăsat cu furturi de casete compromiţătoare în care victima făcea sex (Click) sau un bărbat, cu probleme la capul penisului, care nu mai vrea să facă sex dacă o femeie nu iese preşedinte (Libertatea).
Dacă mai socotim şi sfaturile date cuplurilor în cazul în care unul din parteneri vrea să se uite la celălalt cum se masturbează (Libertatea) sau acceptăm să demontăm toate prejudecăţile legate de sex, cu toţii, în grup(Cancan), putem considera că toate problemele legate de actul sexual al naţiunii sunt ca şi rezolvate. Până mâine, desigur. Atunci noi şi noi astfel de chestiuni arzătoare vor necesita rezolvare.
Un şofer a fost la un pas să dea cu maşina peste un echipaj de poliţie din Caracal.
Rămaşi perplecşi, poliţiştii au apelat imediat 112.
Patru din cele cinci echipe româneşti s-au calificat în grupele Europa League.
Plini de optimism, unii microbişti fac deja socoteala cine cu cine va juca în semifinale.
26 August 2009, orele 19:00, Piaţa Unirii. Oraşul pare uşor mai agitat decât de obicei. Pârâiaşe de oameni curg pe splaiul pietonal către punctul zero al momentului, Parcul Izvor. Tineri, vârstnici, români, străini, fani înfocaţi sau simpli curioşi, cu toţii convergem către locul unde are să se întâmple cel mai mediatizat eveniment al verii, concertul Madonna.
Din depărtare, un nor de fum pluteşte deasupra parcului în jurul căruia mulţimea de oameni dă rotocoale în căutarea căilor de acces. Trebuie să ne grăbim să intrăm, că o să fie prăpăd. Ne înscriem regulamentar la coadă, cu biletele la vedere, pentru a trece de filtrele de securitate de la intrare. Lumea aruncă sticlele cu apă, peturile de bere, sticluţele cu otravă, arbaletele, colecţia pirotehnică, totul. Intru pregătit pentru percheziţia corporală, scanarea cu raze X, ecografie, testul poligraf. Când colo, agentul de pază nici măcar nu s-a sinchisit să îmi observe prezenţa. Iar cazul meu nu a fost deloc unul singular. Aceeaşi trataţie a avut-o majoritatea. Aşadar, praful în aer, securitatea la pământ.
Pătruns în zona gazon B, prima senzaţie care m-a încercat a fost că sunt pe hipodrom. Atunci am realizat că norişorul de fum nu era de la mici. Forfota mulţimii deranjase praful celui mai chel parc din capitală. Lumea în schimb, destul de curăţică. Mulţi străini. Reprezentantele sexului frumos domină. Destul de multe cupluri. Ele extrem de nerăbdătoare, ei deja resemnaţi.
După o încercare eşuată de a ne încadra în mulţimea compactată perpendicular pe scenă, am ales într-un final un loc mai aerisit, mai respirabil, în spatele parcului, după puţinii dar, aşa cum aveau să se dovedească mai târziu, incomozii pomi. Aşadar, relatările cu privire la desfăşurarea scenică echivalează cu cele ale unui ins care a urmărit concertul de pe malul Dâmboviţei. Diferenţa ar fi că el nu a plătit 120 de lei şi nu s-a înghesuit pentru un pahar cu bere. Apropo de bere. Cele patru puncte (atâtea câte am numărat eu), în care s-au pus în vânzare berea şi toate celelalte, s-au dovedit a fi suficiente la număr şi bine aprovizionate. Asta cu toată că, înainte cu două ore de începerea concertului, după ce am văzut mulţimile de însetaţi dispuse claie peste grămadă în jurul surselor de băutură, m-a încercat acelaşi sentiment de sete acută de la Rolling Stones.
După a treia bere apar şi primele semne ce anunţau începerea concertului. Locul, strategic ales pentru a putea vedea ce se întâmplă pe scenă, se dovedeşte inutil. La primele acorduri, mulţimea a crescut brusc în înălţime, întinzându-şi gâturile precum mangustele pentru a surprinde momentul apariţiei divei pe scenă. Şi iat-o! Marea divă e doar o mogâldeaţă ce se agită precum o furnică pe marginea servantei. Dar nu-i nimic, sunt ecrane special amplasate pentru cei din spate. Însă ecranele, trei la număr – excluzându-l pe cel din spatele scenei, sunt mult prea mici şi foarte prost dispuse; parcă ar fi fost montate exclusiv pentru cei din faţă.
Dar să lăsăm vizualul şi să ne concentrăm pe partea sonoră. După aproape două ore petrecute în faţa mulţimii nedezlănţuite, pe lângă show-ul pe care cică l-ar fi făcut pe scenă, Madonna şi-a demonstrat ei şi ne-a demonstrat şi nouă un lucru incontestabil. Nu are voce! Nu are voce de live, nu are voce în general. Tonalitatea fluctuantă a vocii, dar şi ţipetele stridente şi distorsionate iscate din pieptul lucrat al divei, le concurau lejer pe cele ale unei gospodine cântând să-şi ţină de urât în timpul curăţeniei.
Singurele momente notabile în care publicul şi-a făcut auzită prezenţa au fost două la număr. Primul a fost momentul in memoriam Michael Jackson, care a atras după sine urale de simpatie, iar al doilea a venit în timp ce artista, acompaniată de o orchestră de romi, a susţinut un discurs în care a atras atenţia asupra problemelor rasiale ce vizau ţiganii din sud-estul Europei. Atunci, publicul a luat foc ca şi cum pigmentul său alb a fost ars cu ţigara.
După două ore de lălăială (sau încă două beri) s-a terminat şi mult prea aşteptatul concert. Fără urale, fără bis, fără regrete. Finalul m-a surprins pilit şi dezamăgit. Prea multă tevatură pentru un concert al unei regine la care cele mai percutante momente s-au consumat doar la amintirea regelui.
Vizitatorii unui parc de distracţii din Germania au furat penisul unei girafe din lego.
Performanţa hoţilor de penis ar fi fost cu atât mai notabilă, dacă ar fi reuşi să sustragă şi falulsul scăpat în gâtul girafei.
În genere, îmi place să călătoresc cu trenul. Chiar şi dacă durata călătoriei atinge timpi considerabili. Încins în discuţii, cufundat în lectură sau belind ochii pe geam, mersul cu trenul mă prinde. Ăsta e şi motivul pentru care cea mai recentă călătorie bifată în agendă a fost consumată călare pe traverse. Ruta aleasă, Bucureşti Nord – Mangalia.
După ce mi-a tremurat mâna (premonitoriu) atunci când am fost nevoit să achit mai bine de 50 de lei pentru un bilet fără loc, la unul din rapidele matinale (da, aşa mi se întâmplă mie; mereu se iscă ceva neplăcut când aleg să-mi iau bilet), n-am avut încotro şi mi-am stabilit cartierul general la vagonul restaurant. M-am făcut comod şi m-am pus pe aşteptat fluierul de plecare, pentru ca domnul responsabil cu servirea să binevoiască a-mi servi mult râvnita cafeluţă de dimineaţă.
Si-a plecat şi trenul… Tren rapid, garnituri noi, condiţii moderne. Dai un ban dar ştii că face. De ce să mergi cu un personal obosit sau un accelerat ponosit când poţi alege confortul. Mai ales că e vară. Iar vara este cald. Când este cald, cel mai de preţ lucru este aerul condiţionat. Iar noile garnituri de tren chiar dispun de acest feature. Iar acesta, întocmai pentru a spori confortul călătorului, îşi intră în drepturi imediat ce trenul o ia din loc.
Şi dă-i cu alizeul… O juma’ de oră, o oră, două ore; pe peron la Feteşti, băbuţele arse de soarele dimineţii nu înţelegeau de ce burghezii de la Bucureşti stau cu fâşul pe ei, când ele transpirau abundent pe peron. După încă 30 de minute, jumătate din călătorii aflaţi în tren regretau deja că nu şi-au luat fesul, şosetele de lână şi şuba pentru această ieşire pe litoralul însorit. După încă o oră, când durerile de cap şi de măsele deja mi se cuibăriseră la căldurică în ţeastă şi în gura uscată, îşi face apariţia şi naşul. Un chelios pus pe şotii ce scotea din joben câte o glumiţă pentru fiecare bilet compostat. Glume seci, de demult fumate. După ce le termina pe toate, bănuiesc că o lua de la capăt. Auditoriul era altul. Era uşor iritat. Cică s-a găsit o cucoană învăţătoare cu copiii după ea să-i reproşeze că e prea frig în tren. Să mori tu! îmi zic. Şi continuă cu voce tare: auzi, tu… dacă era prea cald, nici aşa nu era bine. Acuma cică le e frig. Şi răcesc copiii. Da’ nici să îl opreşti nu se poate. Se face prea cald… Un lucru adevărat, ce-i drept. De fapt, cum e mai bine? Să ne fie cald de murim sau să ne fie frig de ne căcăm pe noi? Păi când e căldură, n-ai ce face; în schimb, când e frig, mai traci o flanelă pe tine şi rezolvi problema. Absurd! În tot acest timp, nimeni nu a menţionat nimic despre o eventuală temperare a stării de îngheţ. Nu se poate, nu se vrea sau nu se ştie? Cine trebuie să apese butonul sau să tragă maneta? Domnu’, domnu’, cu dumneavoastră vorbesc? Linişte…
Şi-am ajuns. Rareori m-am bucurat de o baie de soare, aşa cum m-am bucurat după acest joc de-a cârnatul cu bilet în frigiderul ambulant. Atât. Ce-ar mai rămâne de menţionat este că la întoarcere, spre deosebire de călătoria dus, a fost exact la fel.