La pauza meciului dintre Steaua Bucureşti şi Seriff Tiraspol, Gigi Becali a fost dat afară de la cabine de către antrenorul de la acel moment al steliştilor, Cristiano Bergodi.
După prostia ce-l dă afară din casă, italianul devine astfel prima persoană ce-l dă pe Gigi Becali afară din vestiar.
Şmecheria la nivel de artă
Ultima evadare din câmpul muncii m-a surprins în postura de a interacţiona, vrând-nevrând, cu o sumedenie de noi personaje. Până una alta, un lucru deloc împovărător. E bine să mai cunoşti şi alţi oameni. Dintre toţi aceşti interlocutori necunoscuţi cu care am stabilit un minim contact verbal, doar unul singur a reuşit însă să-mi stârnească un interes mai accentuat. Şi când spun interes mă refer la acea curiozitate ştiinţifică care râcâie un antropolog în încercarea de a descoperi la subiectul său primat comportamente nemaivăzute până atunci.
Personajul a cărei tipologie urmează a fi disecată în continuare, era un domn cărunt, cu părul rar şi lins, purtat pe spate cu concursul gelului în exces, gesticulând mult şi inutil din mâini în încercarea de a explica interlocutorului său tot felul lucruri banale, în concepţia sa de o covârşitoare importanţă, uşor peltic, repetând excesiv după fiecare explicaţie dată întrebarea mă-nţelegeţi?, tic verbal care, în condiţiile afirmaţiilor mele maşinale, îi conferea treptat o anume siguranţă în discuţie. Cu un mers legănat, descriind cu sandalele sale de mall unghiuri de nouăzeci de grade, cu o burtă scursă peste pantalonii scurţi înfloraţi, denotând un soi de opulenţă decadentă, subiectul nostru a împrăştiat pe tot parcursul promenadei, care nu a durat mai mult de jumătate de oră, pe lângă multitudinea de învăţăminte de viaţă şi un damf dulceag de băutură, licoare care deşi i-a impregnat efectul unui patefon stricat, a reuşit negreşit să-i releve şi partea necenzurată a caracterului său. După spusele sale, până mai acum un an ar fi ocupat o funcţie importantă în administraţia guvernamentală dar, odată cu ultima remaniere, i s-a făcut o propunere pe care nu a putut-o refuza şi anume primirea a 24 de salarii compensatorii şi implicit ieşirea la pensie. Acum, are propria-i afacere şi propriile-i concepţii despre viaţă.
Ceea ce m-a fascinat din prima clipă la acest personaj a fost modul în care reuşea să rezume rezolvarea tuturor situaţiilor după grile bine definite, mizând pe ideea că orice şi oricine are un preţ. Nu contează funcţia deţinută, naţionalitatea sau condiţia socială asumată. Dacă ştii cum să dai banul, nimeni nu te refuză. Oricine poate fi cumpărat. Şi un euro dacă îl dai până la urmă; n-are importanţă; gestul contează. Simplul fapt că l-ai „omenit”, îl face să cedeze. La fel şi cu negocierea în situaţii mai complicate. Pai dacă treci pe roşu şi te prinde Poliţia, tu cu cine vorbeşti? Cu ăla tânărul sau cu ăla bătrânul? Normal că negociezi cu poliţistul mai în vârstă. El ştie cum e mersul lucrurilor. Ăla tânăr e încă necopt. Iese cu tot felul de idei din şcoală. Un set de concluzii trase de un expert al genului după ani de experienţă în domeniu. O adevărată lecţie de cum poţi ridica şmecheria la nivel de artă.
Nefiind încă prins în acelaşi miraj al alcoolului şi contrariat în totalitate de expunerile sale cu caracter didactic, am ales numai variante scurte şi prompte de răspuns. O polemică cu un astfel de personaj, într-o aşa stare avansată de şmecherie şi de ebrietate nu s-ar fi diferenţiat de o dispută verbală avută cu un aparat de radio. Şi nu ştiu de ce, dar am impresia că după sfârşitul discuţiei noastre a rămas cu un gust amar în gură. Şi nu atât de la vin cât de la concluzia că şi-a irosit timpul cu un inadaptat. Zilele ce au urmat, ne-am ignorat reciproc la modul cel mai respectuos; el, o antologie de şmecherie şi eu, un simplu fraier.
Învăţământ, la pământ!
Ieri a început şcoala. Cu mic, cu mare, de la clasa întâi până la clasa ultimă de liceu, de la proaspătul elev făuritor de bastonaşe până la şmecheraşul care a renunţat de mult să mai umble cu ţigara palmată pe coridoare, elevii au dat buzna în şcoli, dotaţi cu sictir dar şi cu regulamentarele şi inutilele buchete de flori pentru doamnele învăţătoare, profesoare sau diriginte. Fie că lucrările de renovare au fost sau nu terminate la termen, instituţiile de învăţământ preuniversitar şi-au deschis porţiile pentru un nou an şcolar, fiind pregătite pentru a reîncepe procesul de fabricare a nătrărăilor pe bandă rulantă, vorbele unui mare om în stat.
Acum că şcoala a început, e momentul să înceapă şi jocul de-a greva. Ce poate fi mai îmbucurător pentru un elev după o vacanţă, dacă nu o grevă a profesorilor… Cadrele didactice îşi cer din nou, după cum e şi firesc, dreptul. Dacă vrei să cultivi valori pentru a le putea culege într-un viitor care şi aşa se anunţă destul de sumbru, e nevoie în primul rând de un sistem de învăţământ foarte bine pus la punct. Statul român postdecembrist, indiferent de culorile politice ce l-au dirijat, a avut grijă să dea învăţământului doar cu ţârâita şi numai în situaţii de forţă majoră sau sub formă de pomenii electorale. Nu ştiu în ce măsură se poate pune actualmente problema, pe fondul mult mediatizatei crize economice, de majorări salariale în breasla profesorilor. Restructurarea formelor de învăţământ care încă poartă strălucirea epocii de aur dar şi menţinerea tinerelor cadre didactice cu experienţă în sistem prin stimularea lor pe latura materială, ar fi trebuit în mod normal să-şi arate deja efectele benefice, acum, după aproape douăzeci de ani de tranziţie.
Dacă până acum mai bine de zece ani, sistemul de învăţământ – marcat în mare parte de aceleaşi valori moştenite din era comunistă – avea nişte repere solide, odată cu începerea operaţiunilor de experimentare a noi şi noi forme de admitere şi de evaluare, acesta şi-a pierdut considerabil din eficacitate. Nu susţin sub nicio formă ideea învăţământului românesc de sorginte muncitorească în care elevul era bombardat cu mii de informaţii inutile. Totuşi, formele actuale de învăţământ, sunt destul de departe de acea formulă optimă vizată. Cu cât mai multe experimente cu atât mai multe generaţii sacrificate. Efectele se vor resimţi când aceste generaţii vor ajunge la maturitate şi nu vor şti încotro să apuce. Până atunci, mai e doar puţin…
Cabinetul lui Vadim
Prezent la Ţebea, alături de alţi lideri marcanţi ai scenei politice româneşti ce îşi susţin obişnuita gargară demagogică în faţa mulţimii în prag de alegeri, cel mai cinstit, cel mai neprihănit, deţinător al adevărului absolut dar în acelaşi timp şi cel mai fraudat politician al României, împăratul încornorat, Corneliu Vadim Tudor, a declarat pentru un reporter al uneia din antene că de data aceasta nu are cum să mai piardă cursa pentru preşedinţie. Îşi va revendica funcţia supremă în stat, chiar din primul tur, în condiţiile în care momentan formaţiunea politică din care face parte nici măcar nu a ajuns în Parlament.
Ca alternative pentru şeful executivului, tribunul l-a menţionat atât pe mareşalul Antonescu cât şi pe domnitorul Vlad Ţepeş. Dar cum mareşalul a fost executat de un pluton de soldaţi în halate albe care au descărcat în el toată muniţia de valium iar Vlad Ţepeş încă îşi probează cămaşa de forţă din zale pe o altă secţie, singura alternativă a rămas Gheorghe Funar. Parte bună este că Gheorghe Funar nu este genul de politician care să vadă lucrurile doar în alb şi negru. Partea rea este că fostul primar clujean este genul de politician care vede totul doar în roşu, galben şi albastru.
În continuare, în vederea consolidării cabinetului fantastic P.R.M., la Interne, C.V.T. îl vede potrivit pe omul dintr-o bucată, Marius Marinescu (politicianul care poate înlătura machiajul unui dudui cât ai zice peşte), la Învăţământ îl recomandă pe Gheorghe Buzatu, pentru relaţia cu românii de pretutindeni merge pe mâna lui Ilie Ilaşcu, în timp ce pentru Justiţie tribunul consideră că cel mai potrivit ar fi Lucian Bolcaş. Configuraţia de mai sus a fost stabilită după ce liderul peremist a renunţat la serviciile unor personaje precum Mihail Kogălniceanu, Petre Ispirescu, Moş Ioan Roată sau Alexandru Lăpuşneanu. Pentru desemnarea ministrului de Externe, tribunul încă şovăie între Batman şi Ioan Mihai Pacepa. În rest, noi să fim sănătoşi…
Transfer de 11 miloane
Fostul ministru al Sănătăţii, Eugen Nicolaescu, a băgat 11 milioane de dolari într-un sistem informatic.
La rândul său, sistemul a redirecţionat banii în mai multe conturi din Elveţia.
Muzica, emblemă a erudiţiei
În principiu, putem vorbi despre o legătură destul de strânsă între gradul de educaţie şi genurile muzicale preferate. Excludem atrofiaţii muzicali, fie că sunt idioţi sau intelectuali rasaţi. Există însă numeroase cazuri, când înainte de a fi strict un mijloc de manifestare al artei, muzica este percepută şi manipulată ca o emblemă a erudiţiei.
Poate că este firesc să te consideri superior unei persoane căreia tocmai ce i-au mijit simţurile muzicale, în condiţiile în care bagajul tău informaţional în ale muzicii este zece clase peste. Nu mi se pare firesc însă ca un astfel de personaj să afişeze un aer de superioritate faţă de cei care agrează stiluri muzicale categorisite drept inferioare. Şi asta pentru că nu cred în inferioritatea unui gen muzical în raport cu altul. Pot accepta că există stiluri muzicale facile sau stiluri muzicale complexe, stiluri superficiale sau stiluri profunde. Atâta vreme cât acordurile muzicii reuşesc să trezească ceva în cel ce le ascultă, ele şi-au atins scopul. Care este diferenţa între un afon care vibrează la acordurile celei mai infecte manele şi un meloman care intră în transă ascultându-l pe Bach? Nici una! Pentru că nu contează natura stimulilor, ci modul în care ei sunt interpretaţi ulterior de fiecare individ în parte.
Chiar şi în cazul celor cu pretenţii muzicale, gradul de complexitate şi de profunzime al muzicii preferate variază în funcţie de mai mulţi factori. Muzica momentului depinde de starea interioară, de anturaj, de conjunctură. Am văzut destui rockeri supăraţi, dansând beţi pe ritmuri lăutăreşti sau de manea. De ce? Pentru că alcoolul dezinhibă, alcoolul te scapă de prejudecăţi. De altfel, refuzul de a asculta diverse stiluri muzicale îşi trage seva în special din prejudecăţile dosite în subconştient. Nu ascult muzică lăutărească că e cântată de ţigani, nu ascult muzică de club că e ascultată de pastilaţi, nu îmi place melodia aia că o ascultă toate poţipoancele sau chiar şi nu ascult rock ca ăia sunt satanişti, sunt doar câteva din ideile preconcepute care îi regăsesc pe cei ce le invocă în postura de a refuza din start orice soi de contraargument menit să le contracareze convingerile muzicale. Spre exemplu, am dat peste persoane care agreau muzica celor de la ZdoB şi ZduB dar urau muzica populară românească. Păi dacă muzica populară te lasă rece, mai puţin atunci când este pusă pe acorduri de rock, ori reperele muzicale sunt încă şubrede, ori avem de-a face cu o idee preconcepută sau o formă de snobism.
Consider că, cu cât cunoştinţele muzicale devin mai vaste, ar trebui să se dezvolte o toleranţă faţă de cât mai multe genuri muzicale. După părerea mea, aceasta este singura dovadă de superioritate. Şi nu faţă de ceilalţi, ci faţă de sine, fază de persoana care erai înainte de a asculta o nouă melodie. Pentru că rolul muzicii este de a ne raporta prin ea la noi şi noi dimensiuni metafizice şi nu la cei din jurul nostru.
Clipă suspendată cu magicianul Petrucci
Sunt genul de devorator de muzică care atunci când intră în rezonanţă cu o melodie, o stoarce de sunete, sistematic, până la epuizare. Sunt zile întregi când playlist-ul meu se etanşează ursuz, ţinându-şi de urât cu o singură piesă. Un şirag de sunete, de multe ori trist colorate, private de odihnă, puse să defileze în acelaşi cerc până ce monstrul din minte se va desfăta cu ultima fărâmă de poezie din ele, rahitizându-le liric. Odată atins acel punct, piesa este eliberată şi lăsată să se regenereze, nutrindu-se din propria-i compoziţie, pentru ca mai târziu să îi redescopăr aceeaşi savoare.
Una din puţinele bucăţi sonore care fac rabat de la această regulă şi care se dovedeşte de fiecare dată izvor nesecat de lirism, este şi piesa In the moment. Născută în urma colaborării dreamtheater-ilor John Petrucci(chitară) şi Jordan Rudess(clape), piesa reuşeşte să concentreze jurul ei un album chitară şi clapă (An Evening with John Petrucci and Jordan Rudess, 2000) de o mare încărcătură lirică.
Melodia începe grav, ca şi cum misterele întregului univers ar fi fost aflate, şi te poartă pe tot parcursul ei printr-o coloratură vie de stări, de la disperare la speranţă, de la luptă la capitulare, pentru ca în final, acordurile să se lase contopite parcă în implacabilitate.
Cele şase minute şi jumătate în care chitara dirijează sub acompaniamentul pianului întreg micro-universul creat în jurul punctului în care mintea şi sufletul întâlnesc sunetele descătuşate pentru a se pierde în imaterial, se lasă percepute de fiecare dată, având acelaşi efect terapeutic. Acordurile chitarei parcă descriu un filtru magic care are capacitatea de a calibra după propria-i formulă orice stare de la cea mai depresivă la cea mai euforică. Fie că eşti profund deprimat sau radiezi beatitudine, după ce îţi laşi emoţiile să treacă prin acest filtru auditiv, invariabil, eşti absorbit de acelaşi sentiment de plenitudine.
Recomand In the moment pentru oricine muritor ce tânjeşte după o clipă de suspendare:
Asul din mânecă şi rahatul din pantaloni
După cum se ştie şi se pregăteşte deja, la sfârşitul anului, poporul va fi chemat la vot pentru a-şi alege conducătorul. Dacă în urmă cu aproape cinci ani, la ultimele alegeri prezidenţiale, electoratul era în fierbere, arzând de nerăbdare să penalizeze prin vot o dinastie PDS, sub Adrian Năstase, ce ar fi urmat să se instaleze şi mai confortabil sub următorul mandat, anul acesta marea parte a electoratului s-a lămurit cum e cu schimbarea.
Acum cinci ani, se spunea că nimeni nu i-ar fi putut ţine piept lui Traian Băsescu, cu atât mai puţin într-o confruntare directă. Nici un alt lider politic nu întrunea trăsăturile liderului D.A. de atunci: carismatic, ferm, capabil de lacrimi, om de viaţă care le-a încercat pe toate cele lumeşti, Băsescu părea mâna de fier de care România ar fi avut nevoie în acel moment.
Între timp, cum e şi normal după atingerea punctului maxim, popularitatea primului marinar al ţării a început să scadă. După ziarişti răpiţi şi recuperaţi din Irak, ghionturi susţinute cu prim-ministru, aroganţe diplomatice, jocuri de-a demisia, ţigănci împuţite, şi colac peste pupăză, chiar validarea coaliţiei cu exponenţii sistemului ticăloşit mult blamat, putem spune că preşedintele jucător şi-a cam tras de unul singur preşul de sub scaunul prezidenţial.
În urmă cu cinci ani, pe vremea când încă mai urmăream cu real interes activitatea politică aflată la restrişte (cum mulţi ne-a încumetat să credem), mi-am spus, ca simplu fapt divers căria nu i-am putut da curs în euforia marii dar false victorii, că dacă există un politician capabil să îi ţină piept lui Băsescu, acesta nu poate fi decât veche cunoştinţă a preşedintelui din cursa pentru primăria capitalei, Sorin Oprescu. La momentul respectiv, doar aroganţa doctorului mi se părea impasibilă în faţa tirului cu gloanţe oarbe susţinut de robinhudul Băsescu, împotriva aşa-zisului sistem ticăloşit. Căci, după părerea mea, deşi cei doi sunt două personalităţi distincte pe scena politică românească, sunt construiţi parcă din acelaşi aluat.
Timpul a trecut şi iată cum, acum, în prejma alegerilor, actualul primar al capitalei, Sorin Oprescu, declară că ia în calcul foarte serios candidatura sa la Cotroceni şi o spune ca şi cum ar fi fost nevoit să-şi accepte sorocul. După ce a stat (sau mai bine zis a fost ţinut) cuminte în umbra catargelor ignoranţei ale unor lideri desedişti precum Vanghelie, a venit şi rândul doctorului să încalece şi mai bine pe val. Ca prim candidat „independent” din partea PSD ajuns la cârma Primăriei Bucureştiului, noul distrugător de mituri Sorin Oprescu pare exact asul din mânecă de care rechinii pesedişti au nevoie pentru a-l arunca în cursa electorală împotriva încă aparent indecisului Băsescu.
Nu ştiu dacă l-a întrebat cineva pe Mircea Geoană, actualul candidat din partea PDS la preşedenţie, de această posibilă mutare. Eu personal înclin să cred că dacă va exista un candidat din partea PDS la preşedenţie, acesta va fi Sorin Oprescu. Astfel, ce n-a făcut pentru capitală timp de un an, va avea posibilitatea să nu facă pentru întreaga ţară, următorii cinci ani.
Salvamarul de serviciu
Vinerea trecută, Elena Udrea a dat startul în cadrul întrecerii salvamarilor din Mamaia.
Doamna ministru a acceptat acest lucru, deşi era pe deplin conştientă că singurul înotător capabil să o scoată de la apă, a rămas tot domnul preşedinte Băsescu.
Moonwalk electoral
Începând de ieri, parcul Herăstrău din capitală are o alee ce poartă numele regretatului Michael Jackson.
Prezent la inaugurare, primarul Sorin Oprescu a promis că va purta tratative cu primarul Vanghelie, pentru ca şi poteca principală din Parcul Izvor să poarte numele deieriplecatei Madonna.