În general, românului îi place să creadă că este mai cu moţ decât toată lumea. El poate fi mai isteţ, mai iscusit, mai muncitor decât oricare muritor de altă naţionalitate de pe planetă, dar nu îşi punea mintea; românul e delăsător, dar şi când face, păi face nene. Cam asta ar fi principala idee care ascunde în spatele ei puturoşenia şi mediocritatea autohtonă.
Când românul se porneşte în a întreprinde ceva, atunci să te fereşti… Păi când se urneşte, se urneşte, frate. Se spurcă cu zel, se comută pe modul de gândire binar şi dă înainte ca nătărăul, pierzând vederea de ansamblu. Şi iaca-aşa se iscă situaţii dintre cele mai absurde, dintre cele mai stupide. Un exemplu edificator este şi cel de care eu unul mă lovesc de cinci ori pe săptămână.
Staţia de metrou Pipera a ajuns în ultimii ani, din cauza puzderiei de clădiri de birouri ce s-au construit şi încă se construiesc în prejma ei, de departe cel mai aglomerat capăt de line. Cine lucra în zonă acum mai bine de un an, ştie cât de greoi era accesul la metrou după ora şase seara, atunci când tot fluxul de corporatişti convergea către unica gură de intrare.
Dar cum Metrorex pune preţ pe confortul călătorilor săi, în urmă cu ceva vreme – să se fi făcut un an, s-au apucat să construiască o a doua intrare, în imediata vecinătate a primeia, tocmai pentru a fluidiza traficul de angajaţi ce se aventurau în adâncurile Bucureşti-ului după terminarea programului de lucru. Nu mare mi-a fost mirarea, ca atunci când au isprăvit mult aşteptata gură, să constat că ea a fost proiectată exclusiv pentru intrare. Adică dacă s-a primit dispoziţie că trebuie făcută o nouă intrare pentru că se înghesuie proştii ăia ca berbecii în orele de vârf, atunci să le facem la intrări să se sature. Nu s-au gândit sau i-au durut la bască că (scuzaţi scatofilia) p-acolo poate mai vrea să şi iasă călătorul.
Şi când intenţionai a te strecura, în drum spre ieşire, mereu în întârziere, pe lângă unul din noile puncte de acces dedicate intrării ceva mai crăcănat, în ideea de a mai câştiga câteva clipe la cafea, existau şanse destul de mari să dai nas în nas cu un gardian conştiincios care îţi arăta impasibil punctele dedicate ieşirii: ieşirea e p-acolo! Bine că eşti deştept, bă!
Şi cum fenomenul căpătase deja amploare, adică prea mulţi călători necivilizaţi se repezeau să iasă pe unde nu se cuvine, Metrorex a remediat imediat acest mic impediment. Dar nu prin a da curs nevoii publicului călător care risca să rămână cu curul înfipt în barele ce ştiu a se roti doar în sensul intrării. Nu! În loc să se adapteze situaţiei şi să înfiinţeze măcar un căcat d-ăla de ”morişcă” pentru ieşire, băieţii au sudat un cadru metalic tocmai pentru a-i determina pe încăpăţânaţi să renunţe la această scurtătură.
Situaţia amintită mai sus este doar o mică mostră din marea comedie balcanică, în speţă cea românească, care contribuie zi de zi la tocirea nervilor noştri. Uneori rămân cu impresia că excesul de zel, ca să nu zic prostia, de care dau dovadă autorităţile în unele situaţii se supune unui raţionament banal: dacă te îmbăiezi un sfert de oră în apă sloi, aproape de îngheţ, şi un sfert de oră în apă clocotită, este ca şi cum te-ai desfăta o jumătate de oră într-o baie cu o apă la temperatura ideală.
Ştire şoc, echivalentă cu senzaţia stârnită de şutul în coaie: un italian cu prea mult sânge în instalaţie a fost muşcat straşnic de mădular în timp ce încerca să-şi violeze prietena. Atacatorul nu a fost câinele poznaş al domnişoarei care să fi confundat butucelul de aport, ci însăşi fata iar cavitatea unde s-a petrecut nenorocirea a fost singura cavitate prevăzută cu dinţi, respectiv cavitatea bucală.
Plouă. De ceva vreme plouă mai abundent şi mai apăsat decât în versurile lui Bacovia. Plouă aproape negreşit în fiecare seară. Nu e zi să nu plouă. Măcar un strop, doi să sperie praful, dar plouă. Plouă mai plictisitor decât în filmele englezeşti. 
Ca cetăţean clandestin al capitalei, întâmplarea a făcut să-mi stabilesc tabăra în proximitatea unei pieţe. Acesta este motivul pentru care în fiecare dimineaţă, cu precădere în timpul săptămânii, traseul pe care trebuie să îl străbat până la staţia de autobuz, în periplul meu zilnic către fabrică, este presărat de tot felul de comercianţi, care în lipsa unui loc amenajat în perimetrul pieţei, îşi vând produsele în plin trotuar, departe de spaţiile special amenajate. Degeaba tot împart autorităţile discursuri verticale şi amenzi, căci imediat ce poliţiştii comunitari au terminat de lătrat, pieţarii de stradă se regrupează instant de-o parte şi de alta a râului de oameni ce curg în ambele sensuri ale trotuarului. E ca un joc de-a şoarecele şi pisica cu care autorităţile par că s-au conformat.