Domnul cu coasa

boc_coasaÎn ultima perioadă, ăla mic din fruntea guvernului a devenit foarte activ. Ştie prea bine de la mentorul său politic că pentru a câştiga capital de imagine trebuie în primul rând să te afişezi în public. E nevoie să te expui constant şi în ipostaze cât mai inedite. Iar dacă aceste ipostaze se întâmplă să scoată în evidenţă viaţa de zi cu zi a omului simplu, voalat politic dar care pune ştampila, şansele să-i induci un plus de simpatie sunt destul de mari. Până la câştigarea votului nu mai rămâne decât un mic pas.

Pe acelaşi principiu, vinerea trecută, Emil Boc s-a lepădat de sacoul de prim ministru  şi s-a pus să-şi demonstreze virtuozitatea în proba de coasă, în cadrul unei vizite de lucru efectuate la Feteşti.  Când a înşfăcat coasa, membrii delegaţiei s-au dat imediat la o parte ca şi cum un copil mai neastâmpărat şi fără prea mult discernământ ar fi pus mâna pe un obiect periculos cu care ar fi putut face rău celor din jur. Dar imediat ce micuţul Boc a început să secere iarba sub soarele arzător al Bărăganului mai ceva ca fondurile guvernamentale, a şi reuşit să-i impresioneze pe cei prezenţi cu mişcările sale ferme, dobândite aşa cum însuşi a declarat în douăzeci de ani de experienţă, în ciuda faptului că respectiva coasă avea coada mai înaltă decât coasa lui preferată de la Cluj.  De lipsit, nu au lipsit nici  aşa-zisele schimburi de replici dintre premier şi ziarişti, destul de cumpătate din partea reprezentanţilor media, câtă vreme cel care deţinea controlul pe orizontală era premierul.

Până una alta, nu este nimic rău în faptul că un politician şi în acelaşi timp un intelectual îşi aduce aminte de unde a plecat, nefiindu-i ruşine să-şi recunoască obârşiile. Dar când eşti înconjurat de atâţia ziarişti, nostalgia acelor vremuri nu prea trece camera, iar scena se simte clar că este una fabricată. Mă întreb dacă nu cumva s-au făcut şi repetiţii pentru această reprezentaţie.

Acum că şi-a adjudecat şi titlul de prim cosaş al ţării, frumos ar fi ca membrii guvernului să îi dea cadou primului ministru Boc o lamă de coasă de colecţie, alături de un set de zece gresii de mărimi variate pentru a cosi ciucuraşii covorului roşu de la Cotroceni. O să aibă ceva de treabă…

Securitatea din faţa apărării

Fostul internaţional Gică Popescu a fost acuzat în presă că înainte de ’89 ar fi colaborat cu Securitatea.

Baciul a dezminţit toate aceste acuzaţii, afirmând că singurele note pe care le-a scris au fost strict cu privire la cei care au intrat şi au ieşit din careul propriu.

Bine că eşti tu deştept

După ce a fost rugat de Liviu Dragnea să îl repună în funcţie pe Cristian Duică, Radu Berceabu a declarat că poate o va face în condiţiile în care nu va mai fi tâmpit.
Că nu o va face, ar fi de înţeles; dar dacă totuşi îl va repune în funcţie, să ne lămurească şi pe noi cum de s-a deşteptat aşa repede.

Ţâţe de vară

Unul dintre principalele efectele ale căldurii venite odată cu vara în mediul urban este invazia ţâţelor. Că sunt mici sau mari, trecute sau în plină expansiune, plictisite sau jucăuşe, extrem de apropiate sau certate, siliconate sau naturale, săltăreţe sau cu suspensiile stricate, ţanţoşe sau lăbărţate, gemenele de sub bărbie atacă ochiul clocotind de hormoni al masculului prin modul în care se lasă descoperite. Pentru o mai uşoară identificare, iată o categorisire a puzderiei mamare după gradul de expunere într-o zi obişnuită de vară.

Prima categorie este cea a ţâţelor sfioase. Acestea sunt cele care din variate motive nu se arată în public. Fie că sunt lăsate cu totul acasă de către stăpână sau fie că sunt luate mereu la purtare, ele preferă sau sunt obligate să se ascundă în spatele textilei. Cele luate la purtare se împart la rândul lor în mai multe categorii: ţâţele ninja – cele care au abilitatea de a se face nevăzute la orice oră din zi şi din noapte, ţâţele bufant – cele care se ascund sub veşmânt ca sub un cort de patru persoane şi ar mai fi şi ţâţele basorelief – cele care în dorinţa lor de evadare, împing cu forţă în textila ce le îngrădeşte, dând naştere unor forme de la cele mai sublime la cele mai înfricoşătoare. Ţâţele basorelief sunt acea categorie de ţâţe defavorizate, care deşi vor să se expună, sunt condamnate la claustrare. Deşi sunt încadrate la categoria ţâţelor sfioase, multe din ţâţele basorelief sunt foarte temperamentale. Gradul de revoltă al acestora este dat de tensiunea firelor din textilă. Aparent sfioase, unele dintre acestea posedă un potenţial diabolic, făcând ravagii în rândul trecătorilor ori de câte ori sunt lăsate să se manifeste în voie.

Marele avantaj al ţâţelor sfioase este că ascund odată cu ele nevăzutul. Pipăitul şi palpatul, depind de fiecare caz în parte.

O a doua categorie de ţâţe, de altfel cea mai răspândită pe timpul verii, este categoria ţâţelor clasice. Acestea, deşi nouă nu ni-l arată, îşi văd lungul sfârcului. Aflate sau nu la umbra sutienului, fie că încap perfect în două cupe de şampanie sau fie că umplu două ligheane de zece litri, fie că stau cuminţi la limita decentă a decolteului sau fie că schimbă priviri obraznice prin bluza transparentă cu cei ce-şi înfig privirea în ele, această categorie de ţâţe domină jungla de asfalt. Iar dacă se întâmplă, şi se întâmplă destul de des, să iasă în evidentă, acestea o fac întotdeauna prin atitudine.

Ultima categorie de ţâţe dar nu cea din urmă este categoria ţâţelor excentrice. Aici se încadrează toate ţâţele care ar renunţa chiar şi la sutien să rămână ele însele în ţâţele goale, dar nu o fac din unele considerente ale eticii. Aici putem vorbi de la ţâţişoarele merişoare care lasă un gust uşor acrişor în gură până la modelul buldozer care te lasă cu gura cu totul căscată. Nu contează… Cu cât gradul de expunere este mai mare cu atât sunt supuse mai mult privirilor arzătoare din partea curioşilor.

Statistic vorbind, cea mai fatală subcategorie a ţâţelor excentrice este constituită de modelul buldozer. Acesta este caracterizat prin dimensiunile crescute ale cupelor dezvelite până la baza sfârcului, susţinute de nişte accesorii fragile care par că pot ceda în orice clipă, cupe organice ce formează între ele un adevărat defileu. Cu cât defileul este mai strâmt cu atât formula se apropie de perfecţiune. Atunci când acest defileu descrie o linie clară, întreg ansamblul poate fi considerat ca şi trecut la următorul nivel. Atunci se poate vorbi de o transcendere; atunci se poate vorbi de ţâţele a căror linie imită linia curului.


Studiu realizat cu sprijinul doctorului ţâţolog S.N. Ochimari

La piaţa din drum

EMIL BOC - DAMBOVITA - VIZITAVineri, în drum spre Bucureşti, după vizita de lucru efectuată în judeţul Dâmboviţa, premierul Emil Boc a cerut coloanei oficiale să tragă pe dreapta pentru a face aprovizionarea cu pepeni şi alte produse sezoniere, direct de la ţăranii ce îşi vindeau fructele şi legumele pe marginea şoselei.

Adică el de ce să nu facă piaţa? Numai doamna mereu!? Unde mai socoteşti că ajunge şi târziu acasă, de unde era să mai cumpere de-ale gurii în toiul nopţii? Iarăşi să ia sticsuri şi cipsuri de pe colţ? Şi în plus lui nu îi prea place în piaţă pentru că este prea mare vânzoleală şi nu ajunge să vadă afişajul electronic al cântarului atunci când i se cântăresc produsele.

Aşa că după ce s-a lămurit orientativ cam cât sunt pepenii în perioada asta, i-a cerut şoferului să oprească puţin că vrea şi el. Şoferul a frânat brusc şi a tras de volan dreapta. Până s-a dat prin staţie că ăla micul vrea la pepeni, toţi ceilalţi din delegaţie se uitau nedumeriţi la maşina ieşită brusc din coloană.

Când a coborât din maşină în faţa unor tarabe improvizate, ţăranii s-au arătat uşor dezamăgiţi că nu era domnul Băsescu. Însă domnul prim ministru e obişnuit şi ştie cum să treacă peste asemenea momente. Se îndreaptă către taraba din faţă şi îl întreabă pe ţăranul din spatele ei cu cât dă kilogramul de pepeni, primeşte un răspuns satisfăcător, apoi îl roagă să i-l dea p-ăla d-acolo că e mai mic. Nu vrea dop că zice că are încredere şi nu vrea să se păteze pe pantaloni. Îi mulţumeşte frumos, ia pepenele la subraţ, îşi numără măruntul şi apoi mai cere şi nişte roşii de la vecinul de tarabă. Zice că astea româneşti sunt mult mai sănătoase decât cele turceşti. Alea turceşti nu au nici un gust. Toţi ceilalţi confirmă. Îi întreabă pe ţărani de ce nu îşi desfac marfa în piaţă şi primeşte un răspuns pe mai multe voci: în pieţe e mafie, în pieţe nu merge aşa simplu. Ca să îi încurajeze le spune ceva despre accesarea unor fonduri comunitare, apoi mai cere şi două kilograme de cireşe. Întreabă cu zâmbetul pe buze dacă au viermi. E bine c-a găsit aici de toate. Cine ştie când mai ajunge prin piaţă să cumpere măcar un kilogram de cireşe. Anul trecut nici n-a apucat măcar să guste una de poftă. Apoi a salutat respectuos, şi-a luat cumpărăturile şi s-a urcat înapoi în maşină. Coloana oficială a demarată în trombă. Şi aşa erau în întârziere. Datoria îl cheamă.

Frumos ar fi fost dacă s-ar fi oprit să cumpere de la băbuţele de pe marginea şoselei şi nişte flori soţiei. Nişte gladiole. Sunt frumoase şi nici nu costă mult. Iar mămăiţele nu ţin aşa la preţ. Mai ales dacă l-ar fi văzut aşa domn de la oraş cu tot alaiul după el. S-ar fi gândit că merge la capitală la o nuntă, la o cumetrie şi i-ar fi făcut bucuria să mai scadă din preţ.

Focul creaţiei de pe colţ

În noaptea de vineri spre sâmbătă, clădirea de birouri care înghesuie Biserica Armenească din capitală, a fost cuprinsă de flăcări.
Pentru ca focul să nu se extindă, autorităţile locale care au acordat autorizaţia de construcţie clădirii cu pricina,  vor aprinde câte o lumânare.

Vis de Oscar(a) III

VO3Invalidat corporal, resimţind din plin efectele revelaţiei avute imediat ce pătrunsesem universul colorat compus de imaginile derulate la televizorul din faţa mea, sprijineam zidul zgrunţuros al apartamentului înghesuit în care mă aflam la acel moment, scăldat într-o lumină difuză, un adevărat sanctuar al celor patru dudui ce se întreţineau în cel mai bizar joc de pocher pe care îl văzusem vreodată.

Creatura hăituită de Pluto, o drupie de mărime medie, aceeaşi care mă răvăşise inexplicabil, avea constituţia unui ornitorinc upgradat, cu cioc lat ce îi pornea din capul teşit, urechi lungi şi şleampete, labe de gâscă şi pene aurii în prelungirea cozii. Prăbuşită la pământ, îşi umplea şi-şi golea plămânii într-un ritm sacadat de parcă ea ar fi fost responsabilă pentru vidul din tubul catodic şi aştepta lovitura de graţie a câinelui slăbănog ce mârâia nervos printre dinţii ascuţiţi, privind-o fix în ochi. Privirea aceea cu care riposta drupia neajutorată îmi era extrem de familiară; aducea foarte de mult cu je m’en fiche-ul emanat de pleoapele căzânde ale lui Droopy, câinele calm şi deţinător de soluţii în orice situaţie. Probabil că de acolo i se trăgea şi numele drupiei. Toată scena era un caz tipic de victimă ce devine atacator. Eram conştient că potaia ce aparent avea controlul era în pericol. Drupia îi aştepta mişcarea greşită să îi facă felul.

Dar deodată, fără să-mi fi dat seama, am împins cu umărul uşa sufrageriei ce s-a deschis neaşteptat, scoţând un scârţâit strident şi foarte intens. Lipsa unui bărbat în casa aia era evidentă; asemenea scârţâit nu ar fi scos nici balamalele unei uşi de castel părăsit. În secunda doi, cele patru cucoane s-au dezmeticit ca din vis şi s-au repezit către holul în care mă aflam, urlând din toate puterile Hoţii!Hoţii! şi invocând fel de fel de forţe obscure. Inert şi încă şocat, mânat de frâiele unui instinct nebănuit până atunci, am apucat să îmi scuip de trei ori în buricul degetului mare al mâinii care a declanşat vacarmul nedorit de nimeni şi să descriu în aer trei pătrimi de semicerc, când am simţit că sunt prins de încheietura mâinii de una din atacatoarele isterice. Păstrându-mi sângele rece, cu un ultim efort, am reuşit să descriu întreg cercul imaginar aşa cum îmi propusesem de la bun început, din momentul depistării prezenţei mele,  fără să ştiu practic de ce a trebuit să recurg la un asemenea gest.

Brusc, am simţit o presiune puternică în tâmple, în timp ce o lumină albă mi-a întunecat privirea. Nici o secundă mai târziu m-am pomenit trântit la pământ respirând din greu ca şi cum aş fi terminat o cursă de maraton în pantă. Complet debusolat, încercam să descâlcesc cu privirea obiectele conturate într-un mod înfricoşător de simplu. Respiraţia mi s-a tăiat complet atunci când l-am zărit în faţa mea chiar pe Pluto, chiar pe câinele slăbănog!

Nu eram îmi stare să îmi dau seama cum fusese cu putinţă, dar eram absolut sigur că  luasem locul drupiei. Lucru care se şi întâmplase de fapt. Era o situaţie cu care nu mă mai confruntasem niciodată până atunci. Toată curiozitatea pe care o aveam în raport cu deznodământul scenei de desen animat, în urmă cu treizeci de secunde, se transformase acum într-un puternic sentiment de uimire. Îmi venea practic să-l strâng în braţe de bucurie pe propriul meu atacator şi să-i comunic că o transpunere căreia eu însumi îi fusesem subiect, a fost în sfârşit posibilă. Dar ar fi fost absurd şi complet lipsit de realism un asemenea gest din partea mea.

Cum aş fi putut să îi explic câinelui că de fapt eu am intervenit fără voia mea şi într-un mod cu totul necunoscut – cel puţin de mine – în toată această poveste? Că de fapt drupia de acum un minut e sălăşluită în momentul de faţă de mine şi că tot acest conflict iscat între ei din nici nu ştiu ce motive, nu e conflictul meu? Cât de stupid ar fi putut fi câinele ca să mă creadă? Cât de idiot aş fi putut fi eu să-i cer unui câine scos într-un asemenea hal din sărite să creadă una ca asta? Dacă situaţia impunea o rezolvare rezonabilă pentru mine aceasta trebuia să fie cu totul alta.

În acelaşi timp mă încerca şi un sentiment de dezamăgire. De ce nu m-am trezit în pielea lui Bugs Bunny? El mereu are soluţii pentru astfel de momente critice. Dar poate că până la urmă nici în pielea unei drupii nu era rău. Pentru ca totul să nu fie pierdut, trebuia să uit cum am ajuns acolo şi să tratez situaţia în care am fost vârât fără să ştiu măcar de cine şi din ce motiv, întocmai din perspectiva drupiei. Dar cum? Cine putea şti cum ar reacţiona o drupie într-o situaţie ca aceea.

Timpul se scurgea în defavoarea mea iar atacul iminent al potăii era foarte aproape. Într-un gest disperat am încercat să fug dar nu îmi mai aduceam aminte cum să merg în patru labe; muşchii nu reacţionam aşa cum m-aş fi aşteptat. Fiecare încercare de mă urni era tradusă somatic într-o zvâcnire atipică ce îl deruta vădit şi pe agresorul care întârzia să lanseze atacul decisiv.

Dar,  într-un final, mă vedeam şi atacat! Atunci, ca dintr-un gest refelex, am urlat cât m-au ţinut plămânii: oacichi bogabe. Brusc, totul a încremenit!

VA URMA!

Problemă de fonduri

Ţinută fără fonduri de la judeţ, localitatea prahoveană Jugureni este în pragul falimentului.

Autorităţile judeţene au luat deja în calcul închiderea comunei şi trimiterea locuitorilor la casele altora, în localităţile limitrofe.

Limba din adâncuri

La proba orală de Limbă şi Literatură Română din cadrul examenului de bacalaureat de anul acesta a plouat cu note de zece.

Sunt curios ce i-o fi motivat aşa de tare pe puşti. Or fi auzit în treacăt că limba noastră-i o comoară şi s-or fi apucat s-o caute prin tot felul de cărţi ori pur şi simplu au fost motivaţi de indulgenţa profesorilor.