Se pare că motivul nearestării de către DNA a domnului arbitru Lajos ar fi cel la care nu se gândea nimeni : a dat cu zăhărelul despre nume grele, implicate în acte de corupţie, din cadrul FRF.
Acum putem spera în sfârşit că femeia de serviciu, poreclită Musashimaru, nu va mai stresa marmura din sediu şi îşi va da demisia.
Ce trebuie făcut în încercarea de a opri Barcelona să te umilească ? Ne-a arătat ieri Chelsea: dai un gol miraculos la plesneală apoi omori fotbalul: te aperi cu atacanţii în propriul careu, faci pressing şi în pauză, intrări dure direct pe tibie sau pe coaste, tragi de timp de parcă eşti la o casă de toleranţă pe care ai inchiriat-o 2 zile legate. Bonus : simulezi şi dacă te adie vântul.
Şi totuşi pierzi. De ce? Dumnezeu te vede când nu îi plăteşti drepturi de autor lui Cârtţu pentru folosirea autobazei.
Caz incredibil petrecut acum câteva minute: autocarul echipei Steaua Bucureşti a fost atacat cu pietre (bucăţi din pavaj mai bine zis) în localitatea Afumaţi. Ofiţerul de presă al echipei a fost rănit la umăr, în timp ce jucătorul Pawel Golanski a fost dus de urgenţă la spital având capul spart.
Ca de obicei huliganii nu au fost prinşi, poliţia facând ce ştie mai bine : să cureţe locul incidentului.
Gabriel Tamaş „s-a scos” doar cu o etapă de suspendare după ce în meciul Dinamo-CFR Cluj a primit cartonaşul rosu.
Deşi in regulament scrie negru pe alb ( sau orice combinatie din ROGVAIV) minimum 2 etape pentru orice eliminare, se pare că membrii comisiei au decis ca fotbalistul să primească doar una(la insistenţele cuiva sau nu), în speranţa că peste 2 etape în meciul contra celor de la Steaua, Tamaş îşi va păstra constanţa de 3-4 gafe decisive pe meci.
Să sperăm că-l vom avea alături la meciurile naţionalei în calitate de suporter înfocat ce încurajează echipa din tribună.
2 mai , Vama veche, plaja de lângă stuf …
„- Frate dă şi mie 10 mii să-mi iau şi eu o bere !
– Bani n-am, da’ îţi dau o ţigară dacă vrei !
– Cum mortii mă-tii n-ai mă bani când bei bere la doză ? Dă banii că mă cac pe mă-ta!
– Prietene vrei ţigara sau nu? Bani n-am.
– Bă eu vreau banii, pe toţi, că te batem de te caci pe tine găozar labagiu ce eşti ! Ai venit şi tu în Vamă că e la modă băga-mi-aş pula-n morţii mă-tii! Dă banii că te futem in cur două zile! Dă şi mobilu’!
– Auzi coaie talente d-astea făceam eu acum 10 ani când n-aveam floci la pulă, du-te prietene si incearcă fentele in altă parte că de la mine nu vezi nimic şi dormi şi pe sectie 3 săptămâni cu găozul spart in fiecare oră, să vedem apoi cum stă treaba! Îţi dau o ţigară dacă vrei .
– I-auziţi mă la ăsta ce coaie are-n el. Bine mă, dă o ţigară.
– Ia două!
– Mersi frate, rămân dator. Glumeam oricum.”
Conversaţie avută pe la 5 seara alături de punkistul şef ( căcat pe el la propriu ) + 4 punkişti subordonaţi.
Vama se schimbă, o văd de 6 ani încoace din ce în ce mai puţin captivantă. Totuşi mai are un dram de naturaleţe.
Azi, 23 aprilie, întreaga redacţie urează un sincer „La Mulţi ani” tuturor celor care îşi serbează în această zi călduroasă ziua de nume.
Atenţie sporită asupra exceselor că nu a venit weekend-ul încă!
În cinstea lui Mihail, un om amărât întâlnit întâmplător într-un parc, o persoană cultă, extraordinară, a cărei viaţă a fost o continuă suferinţă .
„Lumea mă strigă în multe feluri … cele mai multe jignitoare, însă nu mă mai deranjează, m-am obişnuit. Le răspund politicos căci de ei depinde încă o zi din viaţa mea pe acest pământ .
Numele meu real este Mihail , un paradox acum: un nume de sfânt silit a fi purtat de o persoană bolnavă şi jerpelită.
Da, sunt un om al străzii .
Am 54 de ani, mulţi ani buni şi plini de satisfacţii în general, încerc să nu mă gândesc la situaţia mea şi prin ce am trecut, pentru o persoană aflată în situaţia mea contează foarte mult speranţa că ceva se va schimbă pe viitor.
Mama mi-am văzut-o doar la naştere, însă îmi este imposibil să-mi amintesc măcar vreo trăsătură a feţei ei. M-a părăsit când aveam 4 zile de când îmi dăduse viaţă. A fugit, eram o responsabilitate prea mare pentru ea la aceea vreme, din câte ştiu avea 18 ani în acel moment.
Am crescut într-un orfelinat într-un orăşel de munte, alături de mulţi alţi copii ce împărtăşeau aceeasi soartă. Au fost vremuri grele, însă m-au făcut puternic şi cel mai important mi-au clădit dorinţa de a ajunge cineva în viaţă.
Am început să cânt la o chitară primită de ziua mea de la o familie înstărită din oraş. Eram un copil modest, însă cu un suflet mare. Lumea mă cunoştea şi mă ajuta cum putea. Am terminat şcoala generală, liceul tot în oraş, însă la 18 ani a fost vremea să părăsesc orfelinatul, familia de fapt , o familie cu peste 120 de copii.
În perioada liceului am avut şi o formaţie, eram liderul ei, compuneam piese pe care ulterior le cântam alături de 3 prieteni la căminul cultural. Era prima dovadă că am reuşit să răzbat. Mă simţeam important .
Am urmat Facultatea de Drept din Braşov, am fost al 2-lea intrat. După ce am terminat , neavând nici un sprijin şi provenind de la orfelinat, am ajuns să lucrez într-un combinat chimic.
Am cunoscut o fată, m-am îndrăgostit , ne-am căsătorit . Am cumpărat un conac boieresc, curte, livadă mare aşa cum doream dintotdeauna.Totul mergea bine. Anii au trecut fără să-mi dau seama, copiii nu am căci soţia…
În anul 2000 totul s-a schimbat: soţia s-a imbolnavit, a fost depistată cu cancer esofagian, majoritatea banilor ni s-au dus pe tratamente, bioenergeticieni, am încercat totul, însă nu am reuşit nimic.
S-a stins din viaţă. Greu, foarte greu, chiar şi pentru mine .
Lipsit de speranţă, a mai venit o furtună, casa a fost retrocedată, nu am mai avut nici puterea, nici banii să mă lupt. Am pierdut-o relativ repede. Am ajuns pe străzi inevitabil, nedorind nimeni să-mi ofere măcar un colţ de perete. Am hoinărit peste tot. M-am stabilit aici în Bucureşti dacă se poate spune aşa (râde).
Am îndurat multe, dar parcă anul asta este cel mai greu nu ştiu de ce. Poate mi-a ajuns şi mie. Însă mă voi lupta până la ultima suflare. Dacă este totuşi să nu reusesc sper măcar să adorm într-o seară de sărbătoare, pe o străduţă plină de luminiţe şi de oameni voioşi ce cântă colinde .
Poate aşa mi-o pot aminti pe mama.”
Am mai încercat în dese rânduri să-l revăd, însă nu a mai fost de găsit. Din păcate în România sunt mulţi în situaţia lui, nimeni nu mişcă un deget. Vreau să cred că şi-a găsit sfârşitul aşa cum şi l-a dorit, plecând într-un loc mai cald unde nu mai este nevoit se umilească pentru o bucată de pâine.
Englezii au decis să includă terenul celor din Ghencea, de la acel memorabil Steaua-Liverpool 1-1 din 2003, pe locul 5 al celor mai terifiante mlaştini întâlnite vreodată în Europa. Din păcate am fost întrecuti de nişte nesimţiţi ce se jucau cu mingea de 16 prin anul 1970.
Am recuperat însă la capitole profesioniste: complexitatea înjurăturilor şi consumul de seminţe pe metru pătrat.
Astept cu nerăbdare un top al IQ-ului mondial, presimt că vom duce o luptă strânsă cu Kenya pentru locul 110.
Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă niciun şofer nu ar mai claxona în capitală, în schimb şi-ar zâmbi ironic.
Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă nu s-ar mai arunca căcaturi pe jos peste tot, ci doar la coşuleţele alea mici şi verzi ce au şi altă întrebuinţare în afară de a anima un stâlp morocănos de beton.
Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă toată lumea s-ar saluta politicos pe stradă, indiferent dacă este o cunoştinţă sau nu.
Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă, în loc să cauţi un loc ferit în plină zi pentru a te mictiona palmat, ai căuta un wc ecologic.
Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă nu ar mai fi cerşetori peste tot, împrăştiind milă ori dispreţ.
Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă în fiecare domeniu, începând la supervisorul de bude şi terminând cu directorul executiv, toată lumea ar munci pe bune.
Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă ar fi eradicată şpaga, începând prima dată cu propria-ţi persoană.
Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă fiecare bucureştean ar avea doar 1 maşină.
Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă în loc de clădiri de afaceri ori blocuri măcinate s-ar construi terenuri de sport.
Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă am fi optimişti.
Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă fiecare problemă de mai sus s-ar rezolva.
Desigur sunt doar întrebări, răspunsul e la voi !
După ce au obţinut voturile necesare pentru a aşeza încă o dată un preşedinte magic deasupra moldovenilor, comuniştii se văd ameninţaţi de o revoltă a unei "mici părți” de tineri opozanţi. Că au câştigat prin medote licite sau nu, având în vedere că este în continuare un stat comunist nu vom afla niciodată. Că acea "mică parte”( potrivit domnului Voronin) este de fapt mult mai mare este un lucru cert.
Deja au fost anunţaţi morţi şi zeci de răniţi, în timp ce Voronin spune că nu este nimic grav, poliţia deţinând controlul. La fel de sigur pe el ne-a declarat că nu îşi poate imagina cum aceşti tineri, împinşi de la spate de către forţe oculte, pot ieşi în stradă ţinând cont de libertatea şi deschiderea către media care le-au fost oferite în anii trecuţi.
Vom reveni cu un post unde vom fi bine informaţi despre ce se petrece dincolo de Prut .
Cert este că, în timp ce protestatarii au asediat mai multe clădiri importante din Chişinău, pe Tv Moldova 1, postul lor naţional, ne puteam relaxa mai întâi cu un program artistic cu dansatoare din buric iar apoi cu o piesă de teatru de toată frumuseţea că doar, în fond, nu se întâmplă nimic.