Doi pistolari din estul sălbatic al României au intrat într-un sediu al băncii Carpatica din Constanţa fluturând pistoalele în aer. Au reuşit să fugă cu 800.000 de lei.
Probabil au vrut să facă un bilet complex la loto dat fiind reportul.
Liber la şpagă
Surprins de răceală precum un pescar din deltă aflat la cercul polar, mi-am luat inima în dinţi precum siliconatele de Dorobanţi şi mi-am propus să ies totuşi din casă, traiectoria mea fiind dreaptă si avea un singur capăt: farmacia.
Precizez că nu eram în stare să mă târăsc până în bucătărie, d-apoi să ajung la policlinică să-mi iau reţetă. Aşa că mai bine ţinteam 20 de paşi până la drogherie.
Greu de zis, dar şi mai greu de ajuns având in vedere că aveam ochii pungă. M-a îndrumat un puşti până acolo. M-a îndrumat prost, am intrat în brutărie. Înjurături în gând căci aveam corzile vocale lezate. Am bunghit într-un final farmacia. M-am aşezat la rând în spatele unui bătrânel care mi-a desfundat nările mai bine decât infuzia cu mentă.
„- Săru-mâna aş dori şi eu o cutie de Rovamycine, dar d-aia de 3 MUI vă rog, nu de 1,5.(aşa scrie pe cutie)
– Prescripţia vă rog.
– Îmi pare rău nu am, nu vedeţi cum sunt, de abia am ajuns la farmacie. Vă rog mai am acasă 1 tabletă. Am mai luat de aici.
– Fără reţetă nu se dă.
– Doamnă până ajung la policlinică să-mi iau o amărâtă de reţetă fac pneumonie de 2 ori. Vă rog. Nu le combin cu alcool sau nu le pizez ca apoi să le prizez ce naiba, nu vedeţi in ce hal sunt.
– Nu se poate.
– Bine atunci. Îmi puteţi da alt antibiotic ?
– Nu, doar medicamente pe bază de paracetamol.”
În acel moment îmi venea să-i contaminez cu ajutorul celor doi obrăjiori plini de substanţe terorizate de Olynth. M-am calmat totuşi, i-am mulţumit politicos pentru ajutorul acordat şi am dat să plec în momentul în care am auzit o voce cerând Tussin Forte.
Ei acum trăind într-un cartier mai dubios ca cele din Belize ştiu că dacă ronţăi vreo 10-15 pastile de Tussin devii o persoană supranaturală: ajungi să comunici cu pereţii, joci poker cu oile bunicului , vezi meciul cu 3 săptămâni înainte de difuzare. De aceea îţi trebuie reţetă ca nu cumva să le confunzi cu mentosanele.
La această farmacie nu aveai nevoie de reţetă dacă luai 7 cutii şi dacă îţi scăpa din greşeală încă 50 RON în plus.
Mama ei de răceală, în ce stadiu am ajuns să nu-mi dau seama cum se plăteşte corect în România.
Mingea e prea rotundă
Aseară s-a disputat un meci proclamat de cei avizaţi în fenomenul fotbalistic „derby de 10 milioane de euro”. Meciul fost cam de 6 Ron, ieşind in evidenţă doar dorinţa de victorie a Unirii, centralul Muniz şi acelaşi joc incâlcit al echipei care visează de pe vremea lui Gheorghiu Dej la participarea în Liga Campionilor.
Fără doar şi poate o victorie meritată a Unirii Urziceni, care merită şi locul întâi la sfârşitul campionatului graţie constanţei de care au dat dovadă in fiecare meci. Un bonus pentru Dan Petrescu, un antrenor prea disciplinat tactic şi bun pentru campionatul nostru, pentru conducerea clubului, patronul nu sare în faţă cu declaraţii ci doar cu bani, lăsându-l pe Mihai Stoica să facă ce ştie mai bine.
Conducerea dinamovistă, ca de obicei, a sărit la gâtul arbitrului ca o haită de câini autentică până la moarte cum se proclamă, însă se pare că au uitat câte meciuri au câştigat pe mâna arbitrilor. De asemenea dau vina pe alţii când echipa joacă de prea mult timp ca rivala ei din campionat Steaua, adică nimic.
Sper ca măcar anul acesta să meargă cine merită in ligă, să nu se ajungă iar la combinaţii de doi lei prin care să se schimbe poziţiile prin clasament.
La noi fotbalul a devenit miuţă. Mai avem trei paşi până la măgăruş.
Lucescu pentru România
După cum ştiţi meciul inceput aseară şi terminat azi-noapte dintre Werder şi Şahtior, două echipe ce-şi disputau cupa Uefa, s-a incheiat cu victoria oaspeţilor.
Un meci mai tacticizat decât interventiilor trupelor speciale într-o zonă ostilă, căci nimeni nu te ţine minte dacă ai jucat finala ci doar dacă ai câstigat-o, concluzia fiind că mai bine joci prost şi pleci dintre turcaleţi cu statueta poleită cu aur la subraţ decât să înnebuneşti spectatorii cu un joc complex, ofensiv ca apoi să plângi la final că ţi-au băgat-o adversarii in minutul 93 in traistă precum un gospodar la piaţă.
A câştigat fotbalul prin atmosfera produsă de 60000 de fani, a câştigat Ucraina, fiind prima lor cupă din istorie, dar cel mai mult am câştigat noi datorită domnului Mircea Lucescu. Acum, mulţumită lui mai scoatem şi noi capul de sub cearceaf pe la capăt, nu numai pe lateral cu jumătate de ochi.
Intreaga suflare europeană a văzut cum „un ţigan român”, denumit astfel de presa italiană, a câştigat cupa pe bune, legal, nu prin furt ori cine ştie ce ghiduşie.
De aceea îţi mulţumesc ţie, Mircea, pentru că, deşi eşti poliglot, în timpul meciului înjurai în română şi pentru că la finalul meciului ai purtat cu mândrie şi lacrimi în ochi drapelul României pe umeri.
Mă înclin in faţa demonstraţiei tale prin care ai arătat că rodul românului nu a putrezit de tot, e nevoie doar de dragoste pentru a înflori.
Cu ochii larg deschişi
„Salut! Eu sunt Gheorghe şi mă mândresc că sunt român.” Am şi uitat când am auzit asta ultima oară. Ne-am transformat în roboţi care, precum caii de la ţară ori din mahalaua urbană, văd doar drumul drept. Căutăm să pasăm vina de la unul la altul pentru situaţia în care se află România, învârtindu-ne pe loc in nucleul problemelor de prea mult timp. Am rămas români doar în cojones, inima si corneea vizează mirajul altor ţări din sfera asta colorată.
Tripaţi grav pe monetar ori pe aşa-zisele probleme ale românului am uitat să răzbatem, să râdem, să ne simţim oameni in primul rând. Relaxarea nu are cum să ne mângâie din moment ce stăm 90% din timp mai încordaţi decât pugiliştii cubanezi.
Am ajuns să ignorăm partea plină a paharului doar pentru că cealaltă bucată e crăpată. Am ajuns să ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă în ziua următoare nu ne-am mai trezi, dacă ne-ar şterge de pe faţa pământului ca pe un parbriz murdar, i-ar păsa cuiva? O întrebare cu prea multe răspunsuri, opţiuni, însă toate dispar subit dacă în primul rând nu-ţi pasă ţie.
Nu mai poţi da vina pe mase când tu, individual, te complaci lor.
Trebuie să reînvăţăm să iubim, să ne bucurăm că respirăm, să îmbrăţişăm natura. Viitorul îl facem noi de aceea totul trebuie să iasă bine. Românul nu s-a născut optimist, dar poate învăţa.
Avem o ţară frumoasă, avem o istorie în spate, avem prieteni care ne oferă încredere, avem iubite/iubiţi care trăiesc pentru noi, avem speranţă.
Un bătrânel, acum câţiva ani, mi-a spus că, atunci când înfloresc salcâmii, cei plecaţi dintre noi îşi întind aripile protejându-ne. De ce mai staţi încordaţi? Trageti aer în piept şi bucuraţi-vă de viaţă.
„Salut! Eu sunt Cosmin şi mă mândresc că sunt român. Sunt fericit. Sunt optimist.”
Coca pe mocca
Aerul din oraşele spaniole Madrid şi Barcelona conţine particule de cocaină, potrivit unui studiu realizat de un centru de cercetare spaniol.
Se întrezăreşte un nou boom imobiliar, cererea de apartamente situate la ultimul etaj crescând deoarece toată lumea îşi doreşte să fie „mai aproape de nori”.
GSP hack-uit
Azi site-ul „gazetei sporturilor” a fost hack-uit.
Asteptăm cu nerăbdare să se întâmple la fel cu Click şi Libertatea.
Deprimat
România este ţara în care şi eu şi tu ne-am născut. Probabil este şi locul în care ne vom petrece timpul în vreun cimitir, descompuşi, aşteptând Judecata de Apoi, Reîncarnarea, Vizita celor 14 Spirite ori, pur şi simplu, momentul în care vor schimba chiriaşul aruncându-ne oasele şubrede la umbra unui copac bătrân.
Nu există zi din calendar în care românul să nu fie deprimat, chiar şi preţ de un minut. O explicaţie concretă asupra acestui fenomen nu se va găsi niciodată. Poate gândim prea mult, prea larg, prea complicat. Deprimarea noastră acoperă o gamă vastă de trăiri, evenimente, obiecte, fenomene, de exemplu : Basarabia nu e a noastră, afară plouă, nu mi-am fumat ţigara, mi-au tăiat din salariu, nu am câştigat la loto, sunt bolnav, politicienilor nu le pasă de noi, într-o regiune a Franţei s-a surpat o colină, s-a scumpit benzina, obezitatea creşte alarmant, etc …
Ne complacem, simţim nevoia de a fi deprimaţi pentru două secunde,chiar dacă nu are legatură directă cu noi un anumit fenomen noi suntem la pământ ca un soldat din armata chineză. E ca un duş cu apă rece, ne revenim apoi.
Aseară două persoane, cu o medie de vârstă ce depăşea cu mult perioada scursă de la prima apariţie a lui Charlie Chaplin, erau deprimate că nu mai aveau băutură. Au început să se bată cu pietre. Una dintre ele a ricoşat în globul meu ocular. Au început să râdă, erau fericiţi, i-am ajutat.
Cu ochiul stâng văd in ceaţă, sunt deprimat …
Pinalty a revenit!
Gheorghe Ştefan a inregistrat marca „Pinalty” la OSIM cu „y” , semn că moldovenii sunt mai anglofoni decât restul muritorilor de rând de pe meleagurile patriei scumpe. El a primit această poreclă în urmă cu mai mulţi ani datorită cererii excesive de penaltiuri in favoarea echipei sale.
Îl rugăm politicos să înregistreze şi un „hienţ” pe la DNA.
Cine l-a măcelarit pe Matache?
Presupun că toată lumea a vizualizat măcar două ori, schimbând aleator canalele TV, reclama la Matache Măcelarul. Pe lângă clipul rulat in prostie de televiziunile autohtone, brandul a beneficiat şi de o campanie de trade marketing reuşită, începând cu retailul modern, sfârşind până în cele mai lugubre bodegi de cartier (aşa-zise mini marketuri). Tot acest amalgam de reţete de advertising a prins imediat stomacul românului plictisit de chipsuri şi ciorbe. Impactul a generat o serie de creşteri asupra cererii produselor respectivei mărci.
Toate bune şi frumoase, numai că ce iei tu cu o mână, concurenţa incearcă să ia cu trei, beneficiind şi de un mic ajutor din partea principalei calităţi a românului, definită de băieţii de pe partea întunecată a străzii prin „şmen”.
Discutând cu un prieten într-o terasă bucureşteană am aflat că vânzările produselor scoase in fiecare zi din fabrica de mezeluri Principal au început să scadă vertiginos datorită unei reclamaţii făcute de un pensionar. Acesta a făcut scandal, deoarece a cumpărat renumitul salam, care s-a dovedit a avea în el nu carne de calitate, ci un mare şurub de 8-10 cm. OPC, media, toată lumea s-a speriat, iar mezelurile au ajuns pe apa Prahovei.
Acum ideea de bază este că toată fabrica este automatiză, iar cel mai mare şurub de pe acolo ar fi unul de 2-3 centimetri( respectiv nitul de la tocător). În plus de asta , amicul meu sosit la faţa locului a sesizat ca membrana ce înfăşura salamul era diferită.
Acum dacă a fost o greşeală a producătorului, ori o încercare (şi o reuşită) de a mai tăia din popularitatea celor de la Matache, decideţi voi.