Teorema Fundamentală a Asemănării (T.F.A)

   “Manelele are linii melodice foarte melodioase şi foarte bine gândite ca şi conţinut pe linie melodică. Iar pentru cei care nu iubesc manelele, eu nu am nimic cu nimeni, dar ar trebui să fie lăsaţi în pace şi cei care ascultă manele, să nu mai fie acuzaţi că dacă asculţi manele eşti ţigan”, a spus Guţă citat din preaminunatul ziar Click.

    Matematic, pentru o mică demonstraţie vom folosi Teorema Fundamentală a Asemănării (T.F.A) varianta Pinguin.

   Luăm una bucată triunghi ABC  – denumit generic Manelişti. În punctul A se află guru maneliştilor – Guţă . Astfel, dacă ducem o paralelă la latura (BC), atunci cele două triunghiuri sunt asemănătoare.  Numim latura MN linia de fineţe melodică  dintre maneliştii columbieni şi restul maneliştilor.  Aceasta linie fină, nu face decât să demonstreze că sunt la fel. Arapini sau nu, oriunde am muta fineţea în planul ABC tot manelişti sunt. Doar dacă extrapolăm şi mutăm punctele M si N în locul B si C, atunci totul se va tulbura.

    Un caz aparte ar fi cel al celor care ascultă manele obligaţi de decibelii şi nesimţirea celor care aparţin suprafeţei ABC. În acest caz, dacă asculţi manele nu înseamnă că eşti ţigan şi nici manelist. Eşti doar cu nervii întinşi la maxim. Şi DA, ar trebui să fim lăsaţi în pace!.

 

Pinguinulfurios.

 

TFA - P

Music Club. Care club?

Music Club. Așa îi zice. Undeva în spatele magazinului Cocor, într-un subsol ponosit dar amenajat la granița dintre elegant chicios și crâșmă cu cântări. Se pare că a fost înființat din 2003, autointitulat pe site–ul propriu <<locul de referință pentru muzica rock/pop „live” din Romania>>. Oare?

Fără a fi prea cârcotașă, nu știu de ce-i zice club. Music Club e un spațiu deschis, ocupat de mese și scaune și canapele pentru fițoși. Și populația de gen e pe măsură. Majoritatea covârșitoare de piți, care probabil nu sunt îndeajuns de piți pentru Twice (club de fițe aflat la doi pași), adunate în cârduri de gâște sclipicioase sau în perechi cu masculii lor cu pantofi lăcuiți. Nu există loc pentru nebunii care au chef de dans, doar scena unde, aseară, i-am văzut pe cei de la Publika. Noroc cu baieții ăia care au cântat live până pe la trei dimineața cover–uri de la Aha la Prodigy  și Rammstein. Sonorizare foarte bună, băieții pe treaba lor, n-am ce zice, toate laudele.  Doar în pauzele dintre cântări (bine că-s doar de vreo zece minute) se lasă cu Roxette, Modern Talking… parcă aș fi fost la disco la mine la țară.

Revenind la Music Club, prețurile sunt de o nesimțire crasă. Cola la 0,25 – 7,5 lei. Heineken la sticlă 0,5L – 10,5 lei, vodka cu suc de mere – 20 de lei. Plus că rezervarea unei mese vineri și sâmbătă mai costă 30 de lei (lpentru cei care vor să se lăfăie pe canapele trebuie să scoată din buzunare 70 de lei)  și la intrare încă 15 lei. Dar servirea se face la masă.  La prețurile astea la băutură știau ei ce știau când nu au investit prea mult nici în toalete.

Una peste alta, merită să-i vezi pe cei de Publika live! Sfatul meu: să mergeți musai în gașcă, loc de dansat se poate improviza în cele din urmă lângă scenă (e probat), chiar dacă este în drum spre toalete și bar, însă unii ar putea să se țină ca să nu deranjeze lumea săritoare pe Blur, Keane, Muse, etc.  Pentru că se începe destul de târziu, vă puteți face încălzirea în altă parte, că la scorurile lor….

Adriana.

Secunda dintre ani

   Şi poate da, e mai bine că nu le pot afla… Nu cred că ei ar putea înţelege vreodată de ce te stingi visând, cu muzica asta ciudată în fundal. Cele mai ascunse gânduri, cele mai tainice priviri şi cele mai şoptite cuvinte, şovăielnic, sunt sortite unei crude prăbuşiri în lipsire de sens dacă nu se împlinesc.

  

   Trebuie să vezi muzica şi să auzi cea mai frumoasă imagine pe care o poţi visa.  Da, aşa zicea prietenul meu.

 

   Întâmpinăm înfrângerile, de cele mai multe ori, zâmbind amar, întrebându-ne că poate, dacă atunci… Dacă am fi îndrăznit, dacă am fi întins mâna, dacă am fi zâmbit măcar, am fi putut salva totul.

   Soundtrack-ul vieţii este scris mereu cu câte o melodie în avans decât putem auzi noi. Mergem înainte, fredonând strofele pe care încă nu le ştim dar urmează să le auzim. Melodia următoare poate fi schimbată. Tot timpul. Şi da, ţi-am oferit-o, ţi-am arătat ce nu am arătat nimănui. Am furat toată dragostea din lume în aceea zi şi ţi-am pus-o la picioare.

   Am auzit că anul 2009 a avut o secundă în plus faţă de ceilalţi ani. Şi da, să ştii, parcă şi mie mi s-a părut un pic mai lung. Mă tot gândesc, care-o fi fost secunda aia…? A, da! Atunci când te-am privit prima dată. Da, într-adevăr, a fost.

 

 

 

M*

Jumătate

   Un pahar de vin. Roșu. Și a fost de ajuns. Aburii lui Bachus au pătruns neuronii acoperiți de noxe.

   Care jumătate a paharului este plină? Cea pe care o văd eu sau cea pe care o vezi tu? De ce doar jumătate? Paharul meu este plin sau mă îmbăt singură cu aer? 

   Teoria despicării firului în milioane de firicele firave care se pierd în sensuri. Şi totuşi, de ce trebuie să vedem doar jumătăţi? De ce nu sferturi, treimi, pătrimi, totul sau nimic? Pentru că vrem răspunsuri atunci când nu le avem şi atunci când nu avem nimic, ne rămâne doar speranţa. Acea jumătate pe care avem nevoie să o vedem plină.

   Avem nevoie de unităţi de măsură, de comparaţii, de oglinzi. Jumătate de pâine, de pahar de vin, de pachet de ţigări, de propoziţie, de an, de viaţă, jumătate din noi. Am ajuns să spunem lucrurile doar pe jumătate bazându-ne că ceilalţi înţeleg restul. Am ajuns să ne trezim că a trecut jumătate de an şi nu ştim cum a trecut timpul. Dacă vedem jumătăţile, pline sau goale,  suntem optimişti sau pesimişti? Dacă eşti un naufragiat, care-i jumătatea plină? Că mori plutind pe ape cu ochii la soare şi palmieri închipuiţi? Sau această jumătate crează himere ce prind aripi demonice ce ne fac ca tragediile să fie şi mai tragice?  Alergăm după jumătăţi. Ne căutăm pe noi în jumătatea noastră lipsă.

   Şi scriu un articol, doar pe jumătate.

 

Adriana.

Încotro?

-Plângi?

-Nu!

-Dar ai ochii roşii şi lacrimile ţi se scurg pe obraji. Ridică-ţi privirea şi uită-te la mine.

-Nu!

-De ce plângi? Ce ai păţit?

-Am căzut.

-Dar cum ai căzut?

-Am căzut din cer. Şi mă doare.

-Dar pari ok, unde te-ai lovit,  ce te doare?

-Mă doare sufletul. Mi-am rupt aripile.

-Nu mai plânge. Uită-te la mine. Uită-te în sus, uită-te la cerul din care ai căzut. E pur şi luminos. Poţi să te reîntorci acolo.

-Ştiu, dar pe mine mă doare şi nu mai am cu ce să zbor!

-Trebuie doar să vrei! Poţi să redevii zână! Hai, ridică-te te rog!

-Nu pot. Nu pot să mă ridic!

-Ba da, poţi! Îţi întind mâna mea, să te sprijini.

-Mulţumesc… Şi acum, încotro?

 

Adriana.

Drum închis

-Ce faci? Unde te duci?

-Nu ştiu, inainte.

-De ce ?

-Mă duc să caut.

-Ce ?

-Nu ştiu, ce-mi lipseşte.

-Dar ce-ţi lipseşte ?

-Voi ştii când voi găsi. Acum mă duc doar să caut.

-Păi trebuie sa ştii ce vrei când pleci pe un drum.

-De ce ? Ştiu că lipseşte ceva şi vreau să găsesc acel ceva.

-Dar e greu, nu ştii ce cauţi.

-Ba da, voi căuta orice ar putea să umple golul, care ar putea linişti focul.

-Dar astfel căutarea nu se va sfarşi niciodată şi vei fi singură pe drum tot timpul.

-Voi incerca să găsesc pe cineva pe drum, cineva căruia ii vor lipsi lucruri şi care va dori să caute.

-Tuturor ne lipseşte câte ceva, dar nu o luăm la fugă mereu. Rămânem cu ce avem deja, e mai sigur aşa.

-Si nu eşti curioasă de ce ai putea găsi dacă ai pleca să cauţi?

-Ba da, dar prefer siguranţa. Oricum nu vorbim de mine aici, de tine era vorba.

-Mă rog. Ce să iţi mai zic ?

-Nu pot crede că nu ştii ce cauţi…

-Păi de unde să ştiu dacă imi lipseşte ?

-Şi când te vei opri?

-Nu ştiu. Când voi crede că am găsit destul.

-Când pleci ?

-Nu ştiu, incă mă chinui să scap de siguranţa lucrurilor déjà găsite.

-Dar de ce acelea nu iţi sunt de ajuns ?

-Cum să fie de ajuns? Ai vazut ce e în lume, de câte lucruri, locuri, imagini, sentimente te poţi bucura?

-De acord, dar ai văzut totul la o singură persoană ?

-Nu.

-Deci nu le poţi avea pe toate…

-Dar nu pot nici spera.. ?

-Nu ştiu. Nu. Te vei dezamăgi şi iţi va fi rău, vei rămăne singură.

-Poate, dar eu tot trebuie să plec. Poate voi găsi pe cineva pierdut pe acelaşi drum. Sigur voi găsi.

-Treaba ta, te vei întoarce de fiecare dată la acelaşi gol şi vei pleca iar, nu te vei opri niciodată.

-Probabil. Nu vreau să mai vorbesc cu tine. Trebuie să plec.

-Vom mai vorbi.

-Ba nu.

 

                                                                                                                                                                                                                          Diana.

Compania

Motto: Copiii şefilor noştri vor fi şefii copiilor noştri

Prima întrebare care iţi vine în cap este legată de titlu. Compania? De ce Compania?

Ce este o companie? O companie este o firma mai mare. Adică ceva imens. Dacă este să extrapolam, ceva la dimensiunile unei ţări.

Şi ce face o companie? Păi cam ce face o firmă. Produce bani.

Dar din ce produce bani? Păi din exploatarea resurselor.

Pai şi care ar fi resursele? Păi vreo 20 de milioane de fraieri.

Şi cum funcţionează o companie? Păi simplu: o companie are management şi executanţi. Managementul spune ce trebuie făcut şi executanţii fac.

Bine, dar modelul este clasic. Adică s-a întâmplat aşa şi pe vremea comunismului şi pe vremea capitaliştilor, se întâmplă şi în America.

Ce ne face diferiţi?

Păi diferiţi ne face o data lipsa de direcţie. Un management trebuie să ştie unde se îndreaptă lucrurile. Ori nu se pune problema. Direcţia este învârtitul împrejurul cozii.

Asemănarea este că aceeaşi oameni din timpul comunismului ne conduc şi acum. Cu alte cuvinte, în capitalism, dacă ceva funcţionează prost, schimbi, ori nu aşa se pune problema la noi.

Şi ar mai fi o mică diferenţă. După 2000 de ani de civilizaţie omenirea a descoperit cuvântul LIBERTATE. Cuvânt pe care românii l-au gustat şase luni, între ianuarie 1990 şi iunie 1990. Atunci a început să funcţioneze Compania şi sfârşitul unui vis frumos numit STAT DE DREPT.

Care este diferenţa între o companie şi un STAT DE DREPT?

Un mic salt ar fi istoria Europei de vest şi a Americii de Nord.

Un alt exemplu ar fi sentimentul de libertate. Le doresc românilor din toată inima să aibă acest sentiment, dar nu se pune problema. Să simţi că poţi să faci ce vrei, că eşti respectat, că eşti protejat.

Să revenim la normalitate. Într-o companie, primul lucru făcut atunci când te angajezi este să ţi se citească obligaţiile. Sunt foarte curios. Citiţi Constituţia României şi verificaţi când apare prima data cuvântul obligaţie.

Este o diferenţa enormă între visurile de acuma douăzeci de ani şi realitatea existentă.

România funcţionează ca o companie. Trebuie să producă profit.

Sunt nişte şmecheri care deţin 90% din resurse şi restul 10% din resurse. Acesta ar fi un sistem economic apropriat de clasic (clasic este 80/20).

Diferenţa o fac drepturile.

Dreptul la libera exprimare a fost impus ca o măsură de forţă majoră în relaţiile internaţionale dintre România şi Europa de Vest şi USA. Altfel nu am fi avut acest drept. A fost o condiţie obligatorie pe care Compania acceptat-o pentru existenta ei.

Dar să mai vorbim despre drepturi. Vă simţiţi în siguranţă pe străzi? Vă simţiţi trataţi cu respect?

Că am vorbit de respect. Este cel mai luat în batjocură cuvânt în România şi cel mai considerat în societăţile occidentale.

Un om care are respect este pe jumate liber. Ori Compania nu face aceasta greşeală. Ea are nevoie de executanţi, nu de oameni liberi.

Dacă vinzi la un chioşc, dacă lucrezi la început ca şi absolvent al unei facultăţi, dacă conduci un proiect. OK. Sunt trei tipuri de oameni din trei straturi sociale diferite. Întrebarea mea este: ai sentimentul că eşti respectat pentru ceea ce faci? Ai sentimentul de colaborare? Mă refer la ceva de genul care se întâmplă zilnic, nu când faci o chestie extraordinară.

Oricât ar suna de abstract, acestea sunt bazele unei societăţi occidentale funcţionale. Indiferent câţi bani ai sau nu ai, eşti respectat, eşti încurajat, eşti protejat. Aceste lucruri se întâmplă într-un STAT DE DREPT şi nu într-o companie.

Din punctul meu de vedere, la nivel de organizare socială, România a făcut un salt spre Evul Mediu. Aveţi dreptate, avem maşini, calculatoare şi conţopişti în guvern. Dar vă întreb… Dar despre relaţiile umane?

În Evul Mediu erau relaţii de vasalitate. Adică domnul mi-a făcut ceva, eu îi sunt obligat. Clasele sociale erau împărţite în două. Nobili şi ţărănimea.

Să luăm relaţiile sociale din România. Păi avem două clase sociale. Şmecheri şi fraieri, iar relaţiile între oameni sunt … o mână spală pe alta? Adică nobleţea obligă? Care e diferenţa?

La comunism am renunţat de bună voie. Capitalism nu prea am vrut.

Şi ce a mai rămas? Feudalism.

În final, toţi ştim din istoria care ne-a fost băgată pe gât la şcoală că sunt nişte oameni (în cărţile de istorie se numesc eroi) care au luptat pentru un singur lucru LIBERTATE (Compania încearcă să îi înece în patriotism).

Gândiţi-vă la un singur lucru. Vreţi să fiţi oameni liberi sau angajaţi la o firmă?

Horea

Când e destul?

Căutând inspiraţia mult dorită, am încercat să citesc tabloidele de succes ale unui popor mediocru. M-a uimit cât de consecvent este subiectul “ţâţe”. De vedete, de viitoare vedete, de bărbaţi transformaţi în fetiţe, nu contează, ţâţe să fie. Mulaje de ţâţe ale unor vedete apărute pentru singurul talent de a fi bisexuale, scoase la licitaţie în scopuri caritabile. Nu contează, tot ţâţe…

Louis Vuitton îşi prezintă noua colecţie de bijuterii în acelaşi tabloid şi… ce să vezi…o pereche de sâni, ce-i drept frumoşi. Eu nu am observat bijuteriile decât după ce am citit titlul articolului.

Acum, din prisma unei femei cu un bust nu prea generos, mă întrebam de ce se pune atât de mult accent pe acest accesoriu; spun accesoriu deoarece nu mai reprezintă de mult o parte a unui corp. Mă rog, invidii…

De ce se investeşte atâta hârtie şi peliculă pe acest lucru? Oare avem o naţie de bărbaţi care au avut refuzate aceste imagini şi explicaţii asupra corpului omenesc de mici copii până la maturitate, oare mamele lor nu au făcut niciodată baie cu ei, să poată vedea diferenţele şi să le înţeleagă?

Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt deloc o persoană pudică, dar deja ajungi să te saturi de aceste lucruri. Vorbesc în numele meu, că uitându-mă la colegii de birou, văd că nu se satură.

Mă gândesc, dacă deţineam şi eu o pereche de asemenea accesorii, ajungeam mai departe în viaţă? Aveam mai multe beneficii? Răspunsul a venit din partea celor de lângă mine: “Da… ţâţe… ţâţe…”

Şi de ce nu sunt tabloidele pline de penisuri, de exemplu? Nu studiile au arătat că sunt de patru ori mai multe femei decât bărbaţi ? Chiar ni s-au dat peste cap valorile, nouă femeilor ? Eu vreau să văd trupuri de bărbaţi bine făcuţi, cu bărbăţiile la vedere, schimbând o roată, gătind o ciulama sau chiar prezentând dezbrăcaţi rubrica meteo. Un băiat cu recuzita bine pusă la punct nu ar mai avea nevoie de telescop pentru a arăta gradele şi zonele ţării. Aşa da spectacol…

Fetelor… trebuie să facem revoluţie! Nu mai vrem ţâţe în ziare, vrem penisuri! Sau sunt singura cu astfel de dorinţe?

Ar trebui să mă semnez anonim la acest articol. Să nu le vină masculilor vreo idee să mă tragă la răspundere dacă devenim un popor cu altfel de valori expuse public decât cele anatomice.

Diana

Între Brumărel şi Brumar, LUNA AMARĂ a strălucit!

Sâmbătă seara, la Clubul Ţăranului Român, a fost concertul celor de la Luna Amară. Când toată lumea era prea preocupată cu pseudo-Halloweenul americănesc, aproape  o sută de indivizi şi-au făcut timp să savureze din plin muzica clujenilor.  Au savurat, au cântat cu ei, au dansat, au aplaudat, au aclamat şi s-au distrat.

Mai bine de două ore, băieții ne-au încântat cu melodii atât de pe albumele Asfalt şi Loc lipsă, cât şi de pe ultimul album, Don’t let your dreams fall asleep.  Cei de la Luna Amară şi-au cerut scuze pentru amânarea prezentării clipului la melodia Chihlimbar, clip care se pare că nu a ieşit pe gustul lor. Comunicarea directă cu publicul, felicitările aduse trupei  Kumm pentru lansarea albumului, reamintirea publicului că la douăzeci de ani  de la revoluţie politicienii încă cerşesc  voturi şi că ar fi de datoria noastră să facem ceva au smuls ropote de aplauze.

Trompeta lui Mihnea a răsunat pur şi clar pe pereţii prea albi ai locaţiei, iar tobele lui Răzvan emanau şi se contopeau cu energia celor din jur. Sonorizarea, spre surprinderea mea, a fost foarte bună, locaţia nu prea m-a încântat, pereţii mult prea albi, tavanul casetat acoperit cu ceraceafuri albe, prea multă lumină, însă aceste aspecte au trecut neinteresante, lăsând loc trăirilor lăsate de cei aflati pe scenă. Pentru că asta şi fac. Mă regăsesc în versuri, în imagini, în culorile lor. Şi sincer mi-aş fi dorit să fi fost mult mai multă lume.

Poate data viitoare, în Control pe 20 Noiembrie sau pe 18 Decembrie în Lăptăria lui Enache.

Adriana.

Apariţii şi alegeri

Credeam că au dispărut. Cel puţin din capitală Sau cel puţin că şi-au schimbat cursul vieţii şi astfel s-au transformat în cu totul altceva. Ce-i drept, urmărindu-le comportamentul, nu îi mai recunoşti. Îi vezi grupuri, dar tot mai rar, atât de trişti, de înceţi, de încorsetaţi de cuvintele şi acţiunile altora, încât nu iţi vine să crezi că sunt ceea ce lumea spune că sunt. Şi oricum, sunt din ce în ce mai rar văzuţi. Dar ne-am obişnuit, cred că am uitat şi noi cum ar trebui să fie.

Păcat. Când eram copil, toată lumea se bucura să îi vadă liberi, fără constrângeri, bucurându-se de viaţă şi de spaţiul oferit. Aveau tot ce îşi doreau, aveau locul lor în spaţiu şi timp, recunoscut şi protejat din umbră, nu erau nevoiţi să le fie frică, sa fie păziţi, să fie ţinuţi captivi. Acum, cei care îi mai au, stau cu grijă, nu îi mai lasă liberi, nu îi lasă să se descopere, să se cunoască, să greşească, astfel transformându-se în ceea ce noi, azi nu mai recunoaştem. Dar ne-am obişnuit.

Cei mai buni prieteni şi protectori le erau străzile, Soarele, Luna, cerul albastru, zăpada, Mama Natură, Infinitul şi cei asemeni lor. Lumea era a lor şi nimeni nu contesta acest lucru. Acum, cei mai buni prieteni s-au transformat în praf, mizerie, frică, constrângeri, limitări, imitaţii şi iluzii, semeni ireali şi virtuali.

Credeam că au dispărut. Îmi părea rău de ei. Bucurau pe toata lumea, cu glasul lor, cu lumea lor, cu imaginea lor, cu jocul lor.

Dar i-am redescoperit, într-o zonă a capitalei de care nu ştiam nimic. Acolo îşi primesc din nou drepturile, acolo se bucura iar de tot ce ne-am bucurat şi noi, copii fiind. Se bucură de libertate, de curăţenie, de coloratul pe asfalt, se bucură unii de alţii, fără să le fie frică, fără a avea gardieni, fără a fi limitaţi sau afectaţi de monstrul ce l-am creat în jurul lor, tipul de “viaţă modernă”.

Ei sunt copiii, lăsaţi să fie copii, lăsaţi să se bucure de orice alegere, lăsaţi să se joace, să alerge, să greşească, necondiţionaţi de statul în casă din cauza mizeriilor, fricilor şi temerilor “celor mari”.

Dacă mă impresionează un astfel de fenomen, devenit rar ce-i drept, stau şi mă întreb cât de schilodită e imaginea noastră despre viaţă? Cât de degradate ne sunt trăirile şi vieţile? Cu ce drept spunem că ştim să trăim?

Dacă toţi ar vedea cum am văzut eu, dacă toţi şi-ar deschide sufletele şi cu adevărat ar vedea aceste lucruri “banale”, poate lumea ar învăţa să se schimbe, să se îndrepte, să se bucure.

O singura şansă mai avem să ne bucuram de viaţă: să lăsăm copiii să ne înveţe să trăim curat! Ce vom alege în final?

Diana Cereşmiş