Shesdead, un alt pas, o nouă lume

   În 2009, scena underground românească a mai primit un membru, respectiv trupa Shesdead, un proiect pus la punct de un grup de băieţi care aveau, mai mult sau mai puţin, o exeprienţă cu ceea ce înseamnă scena „ascunsă” a rock-ului autohton. Fiecare dintre ei şi-a dorit, într-un fel sau altul, o schimbare sau un nou pas în cariera muzicală, un nou suflu, poate un alt grup şi o nouă atitudine. Ca atare, într-un timp relativ scurt, cei de la Shesdead au ajuns destul de repede la urechile ascultătorilor de gen iar acum de curând, respectiv pe 22 Martie, au reuşit şi lansarea primului E.P., Sex  Drugs & Rock’n’Roll, în Club Control din Bucureşti, urmat de turneul Tour and Loathing in Romania (deja în curs). Încrezători în şansele lor dar conştienţi de dificila contrângere a mediului muzical românesc, cei de la Shesdead speră, totuşi, că lucrurile vor continua într-un sens pozitiv pe plaiurile mioritice, cel puţin din punct de vedere muzical.

   Shesdead înseamnă: Shole-voce, Radu-chitară, Benson-bass, Tudor-chitară, John-keyboards, Tase-tobe.

   Contactaţi de Revista Cioburi, componenţii trupei au fost deschişi în a răspunde întrebărilor noatre. Aşadar, urmăriţi vocea formaţiei:

 

RevistaCioburi: Cum a început totul?

Shole: Acum vreo trei ani am simţit că trebuie să încep un proiect muzical nou, să găsesc noi modalităţi de a exprima sentimente mai vechi şi mai ales mai noi.  Am încercat să colaborez cu mai mulţi artişti, numai că lucrurile se întâmplă când trebuie, nu când vreau eu. Trupa, aşa cum o vedem astăzi, a apărut acum un an. Radu, Benson şi cu mine am plecat de la Insideout, Tudor şi John sunt prieteni mai vechi de la formaţia Tiarra,  Tase a venit în vară. Ne-am apucat de înregistrări pentru E.P., de repetiţii, câteva concerte, apariţii în diverse publicaţii scrise şi online, la tv şi radio… A fost un început ciudat şi mai lung decât mă aşteptam dar se pare că a fost bine aşa, am avut timp să creem o bază solidă.

 

R.C.: Cine este „ea” din spatele Shesdead?

Shole: Este muza. Care prin moartea ei ne-a deschis alţi ochi, către alte lumi. Faptul că a murit nu înseamnă că nu mai există.  E o metaforă pentru relativitatea spaţiului şi a timpului aşa cum le cunoaşte umanitatea. Puterea spiritului care învinge uitarea, moartea e doar încă un pas făcut cu zâmbetul pe buze.

 

R.C.: Ce influenţe muzicale au pus umărul la proiectul vostru?

Shole: Partea frumoasă e că fiecare membru al formaţiei are o arie foarte vastă de rock în care se regăseşte. Ne şi intersectăm gusturile pe undeva, ne şi deosebim suficient cât să nu ajungem să copiem pe nimeni. Să zicem că ne influenţează toată muzica pe care am ascultat-o, chiar dacă nu vorbim numai de rock. Însă, clar, influenţa majoră o au trupele de metal.

 

R.C.: Furie sau poezie?

Shole: Nu sunt de acord cu „sau”. Furia si poezia fac parte din vieţile noastre, împreună coexistă în compania nebuniei, a plăcerii, a frumuseţii, a părerii de rău. Furia şi poezia sunt în univers ca focul şi apa. Dau şi iau viaţa, în funcţie de ceea ce atragi şi emiţi.

 

R.C.: Cum apare o melodie?

Shole: Atunci când nişte oameni simt cam acelaşi lucru se atrag unii pe alţii. Cred că scopul comun îi uneşte, pentru o perioada mai lungă sau mai scurtă de timp. Melodia apare când oamenii respectivi aleg să exprime prin muzică „filmul” lor comun. E vorba de echipă, de comunicare, de încredere, de pasiune, de asumare a mesajului. Nu e cu nimic mai prejos decât venirea pe lume a unui copil.

 

R.C.: Cine vă ascultă?

Shole: Cei care se regăsesc în versurile noastre şi în felul nostru de a exprima prin sunet o senzaţie la care ei se raportează, cu care se identifica. Avem ascultători de 12 ani dar şi de peste 45. Cred că cei care ne ascultă sunt la fel ca noi. Şi noi suntem exact ca ei. Ne ascultă fix cei cărora ne adresăm, pentru că ei ne dau puterea să facem asta iar noi la rândul nostru le oferim garanţia că nu sunt singuri.

 

R.C.: A fost un E.P., câte albume urmează?

Shole: Nu am de unde să ştiu. Cu siguranţă după acest E.P. vine albumul numit Seven. Să ajungem să îl lansăm, să sune bine, să îşi atingă scopul, apoi mai vorbim de altceva. Sincer vorbind, trăim nişte vremuri nebuneşti… E greu să prevezi viitorul îndepărtat atâta timp cât prezentul este instabil.

 

R.C.: Ultimul concert ar trebui să fie întotdeauna cel mai reuşit?

Shole: Sunt foarte mulţi factori care fac un concert să fie reuşit sau nu. Depinde cum te simţi în ziua respectivă, cum se simte spectatorul în ziua respectivă, cât de bună e organizarea, cât de potrivită e locaţia, cât de bun e sunetul, cât de bine a fost promovat… Dacă vorbim de performanţele trupei, consider că ele trebuie să fie mereu foarte bune şi constante. Bineînţeles că trebuie să se tindă de fiecare dată spre mai bine. Teoretic da, cel mai recent concert trebuie să fie mai bun decât precedentul. Fiecare concert e o experienţă, o sărbătoare, cu fiecare clipă petrecută împreună, membrii trupei se „sudează” mai mult şi sunt mai siguri pe ei, pot oferi de fiecare dată un plus prin experienţa acumulată. Dar ţi-am zis, asta teoretic; practic, mai sunt şi momente proaste, dar peste care trebuie să ştii să treci şi să îţi urmezi destinul.

 

R.C.: Cât v-aţi propus să rezistaţi în underground?

Shole: Consider că undergroundul este o lume fascinantă, şi dacă acolo vom rămâne e doar o chestiune de noroc, şansă… Cum vrei să îi zici. Însă nu cred că mai ştiu exact ce e underground şi ce nu, la momentul ăsta. Sper ca formaţia să ajungă să cânte pentru cât mai mulţi oameni, sper ca mesajul nostru să atingă pe cat mai mulţi. Undergroundul e locul din care se extrag diamantele pe care timpul le şlefuieşte. E  staţia din care pleci, dar nu în care trebuie să rămâi să rezişti.

 

R.C.: Este greu să creşti muzical în România? Mă refer la stilul vostru…

Shole: Este foarte greu pentru că oamenii au fost dresaţi să nu le placa aşa ceva timp de zeci de ani. Comuniştii nu suporta rockul, şi cum suntem conduşi de comunişti… Preşedintele nostru a avut imn electoral o manea, nu o piesa rock. Oamenii sunt ţinuţi în lesă de lipsa banilor, nu au timp să îşi îndrepte atenţia către pictură, fotografie, muzică, literatură. Trebuie să producă pentru ca aleşii cu japca să se lăfăie.  Da, ne e greu aici. Casele de discuri sunt ale unor dobitoci, televiziunile la fel, radiourile „de gherilă” au ca sponsori mari corporaţii… E o glumă proastă, o farsă care ni se face. Nu e vorba de stil, e vorba de comuniştii ăştia infecţi care trebuie să moara. Şi o să moară. Şi atunci, lumea va fi a noastră. Deja a început să fie, că ne facem singuri şi clipuri, şi radiouri, şi televiziuni şi ziare online, avem studiouri, creştem, în timp ce ei se duc în jos, cu cântăreţele lor gonflabile de gât.

 

R.C.: Care este următorul proiect important?

Shole: Albumul Seven. Şapte piese la care lucrăm intens, pe care le vom înregistra cu Tudor, chitaristul, ca inginer de sunet. Lucrăm şi la un videoclip nou pentru piesa DIAMONDS AND PEARLS, cu imagini de la concerte şi de pe drumul între concerte, va fi ceva foarte tare, în vreo două săptămâni, deci în aprilie.

R.C.: Fanii trebuie să vă înţeleagă?

Shole: Dacă sunt fanii noştri, ne înţeleg. Nu cred că ar putea fi fani cu adevărat dacă nu ar înţelege.  Sau poate că înţeleg ce au ei nevoie să înţeleagă. Sau ce vor. Nu ştiu. Prefer să cred că suntem toţi nişte oameni care păşim împreună într-o nouă eră, înţelegându-ne unii pe alţii.

 

R.C.: S-au adunat frustrări printre acorduri?

Shole: Desigur, însă nu disperăm. Normal că e frustrant să vezi atâţia cretini împinşi pe gât generaţiilor care abia se formează. Normal că nu e convenabil să vezi că televiziunile, radiourile, organizatorii, se încăpăţânează să investească în nişte zdrenţe, fie fete, fie băieţi. E frustrant să ştii că există atâtea trupe bune şi muzicieni talentaţi ţinuţi în cuşca asta delimitată de indiferenţă, nesimţire, incultura, ignoranţă şi orgoliul unora inferiori pe toate planurile, mai puţin cel material. Cred că e gândită treaba. Învăţământul e o mizerie,  alternativele sunt eliminate pe rând… Oamenii devin nişte sclavi ai băncilor la care sunt obligaţi de sistem să apeleze pentru a supravieţui… E frustrant să ştii că legile le fac nişte stupizi.

 

R.C.: Unde vreţi să aşteptaţi moartea?

Shole: Nu vreau să o aştept. Sunt convins ca ne vom întâlni la un moment dat. Poate că ea mă aşteaptă pe mine undeva, dar cred că se distrează şi zice: „hai că-l mai las să treacă şi de colţul ăsta… Hai, fie, şi de ăsta… Hai încă unul…” şi tot aşa până când o să îi placă atât de mult de mine încât o să zică: „hai!” J  Iar eu voi merge cu ea şi voi cunoaşte o nouă lume în care să mă pot rătăci. Dacă ar fi să mă hotărăsc să o aştept, locul ar fi Venice Beach California.

 

R.C.: Suntem ghinionişti în România?

Shole: Nu mai ghinionişti decât dacă am fi în Afganistan sau Irak. Dar faţă de lumea civilizată avem un oarecare handicap. Handicap dat de „liderii” „aleşi” de această majoritate docilă, însă cred cu tărie în valorile pe care le avem şi care prin curaj şi pasiune vor schimba România.

 

R.C.: Fericirea este o utopie?

Shole: Nicidecum. Asta e cea mai mare minciună pe care ne-au spus-o. Eu am trăit momente de fericire pură, reală, pe care nu mi le poate lua nimeni, niciodată. Am văzut oameni fericiţi. Fericirea este în noi, la dispoziţia noastră, nu trebuie decât sa renunţăm la orgoliu. Mândria aia proastă a omului degeaba… Dacă te vindeci de asta, eşti fericit.

 

R.C.: Există viaţă după moarte?

Shole: Dar înainte de viaţă există ceva? J Treaba e să existe viaţa înainte de moarte în primul rând. Nu să trăieşti vieţile altora, nu să îţi trăiască alţii viaţa, să fii cu adevărat viu, să trăieşti intens, asta contează în primul rând. Cred că oamenii care trăiesc aşa nu sunt speriaţi de moarte şi sunt convinşi ca după o să fie oricum ceva, o să vadă ei acolo ce J .

 

R.C.: Ce uraţi poporului român?

Shole: Îi urez să aibă norocul ca cei care au înţeles ceva din viaţa asta, să nu cedeze şi să nu se resemneze. Îi urez să fie deschis în a accepta istoria care se scrie acum şi să fie preocupat de cea care va fi scrisă; ce a fost e trecut şi îngropat, lumea se schimbă, se dezvăluie a fi altfel. Îi urez poporului român să fie pe fază şi să îşi vadă de treabă. Am o încredere ciudată în acest popor.

 

R.C.: Un fel de la revedere

Shole: Intraţi pe pagina noastră oficiala www.myspace.com/sheisnomore unde găsiţi videoclipul LIVE FAST DIE YOUNG, piesele de pe E.P.-ul SEX DRUGS AND ROCK’N’ROLL, două piese noi, video de la sală, poze, versuri. Puteţi comanda E.P.-ul sau un tricou sau pur şi simplu să ne lăsaţi gândurile voastre în legătură cu ceea ce facem. Mulţumim pentru sprijinul acordat.  Respect!

O nouă serie de evenimente în Club Control

   Joi, 1 Aprilie, la ora 19.00 Control Club şi IBU Publishing vă invită la lansarea cărţilor Noul Val francez şi Filmul Japonez. Participă criticii de film: Cristina Corciovescu,  Magda Mihăilescu şi Andrei Creţulescu.

 

After: Kitsch Party

DJ set : The Amsterdams

Dress code: Kitsch

Intrare: 10 lei şi 5 lei pentru studenţii de la UNArte.

 

1aprilie_afis50x70 

Vineri, 2 Aprilie, ora 21.00: Friday Dance Science by Cliza.

 

Sâmbată, 3 Aprilie, ora 21.00: Revival of the Fittest – Alternative/Indie Hits by Nek

Intrarea este liberă.

 

Duminică, 4 Aprilie, ora 17.00: Control Movie Sunday.

Intrarea este liberă.

 

Luni, 5 Aprilie: Indie Alt. Shuffle. 

Intrarea este liberă 

 

Marţi, 6 Aprilie, ora 18.00: OTAKU CHAMPLOO – proiecţii de anime, jocuri şi muzică J-pop & J-Rock. 

Intrarea este liberă. 

 

 

Miercuri, 7 Aprilie, ora 18.30-21.00: Cafeneaua critică.

Teme feministe: naşterea, regândirea idilei

 

Puncte de pornire: volumul Naşterea. Istorii trăite, coordonat de Mihaela Miroiu şi Otilia Dragomir (Editura Polirom, 2010)** şi expoziţia de artă contemporană româno-austriacă Idila/Idyll deschisă la Galeria bucureşteană Atelier 030202 (11 martie-11 aprilie 2010), curatoare: Olivia Niţiş***.

Invitaţi: Mihaela Miroiu şi autoarele volumului Naşterea. Istorii trăite, Olivia Niţiş şi artistele prezente în expoziţia Idila/Idyll.

Amfitrion: Ion Bogdan Lefter.

Intrarea este liberă.

 

Urmează seria de concerte, cu suedezii de la CONVENANT, pe data de 8 aprilie, avându-i în deschidere pe cei de la Brazda lui Novac. Intrarea la concert este 30 de lei.

 

În perioada 13-16 Aprilie, Clubul Control organizează ALT.CTRL Fest 2010, mini-festival prin care aduce în atenţia publicului bucureştean trupe importante şi figuri legendare  din diverse zone ale muzicii alternative.

Fest_afis50x70

13 Aprilie  – Ken Vandermark & Paal Nilssen Love

“Musical Man Of The Year” (Chicago Tribune) şi “Best Musician of the Year” (Cadence), cel mai tânăr beneficiar al “bursei de geniu” a fundaţiei MacArthur, Ken Vandermark este un saxofonist de o forţă devastatoare şi unul din liderii incontestabili ai avangardei muzicale din Chicago, o adevărată instituţie a free-jazz-ului, ce s-a impus de-a lungul  anilor prin continua “forţare” a posibilităţilor de exprimare ale muzicii improvizatorice, prin numeroasele discuri în care tradiţia este prelucrată la forja unui (post)modernism incandescent, prin neobosita căutare de formule şi de limbaje muzicale noi, prin diversitatea stilistică a numeroaselor  sale colaborări. Alături de el, bateristul norvegian Paal Nilssen-Love, considerat unul dintre cei mai emblematici percuţionisti ai scenei muzicii improvizate europene, deşi  nu are decât 35 de ani, membru de bază al grupurilor THE THING (condus de MATS GUSTAFSSON) şi SCORCH TRIO (leader RAOUL BJORKENHEIM).

www.kenvandermark.com

www.paalnilssen-love.com

Biletele pentru 13 Aprilie costă 25 lei şi sunt disponibile la club.

14 Aprilie  – Blurt:

Grup format în 1979 în jurul personalităţii multivalente şi charismatice a muzicianului, poetului şi papuşarului Ted Milton, Blurt resuşeşte o combinaţie explozivă de jazz, punk, funk şi new-wave, experimentală şi dansabilă în acelaşi timp. De la primul album, apărut în 1980 la Factory Records trupa a scos nu mai puţin de 28 de albume. Concertul de anul trecut din Club Control a entuziasmat audienţa şi a generat cronici mai mult decât favorabile pe site-urile de profil.

www.tedmilton.net

http://www.myspace.com/tedmiltonblurt

Biletele pentru 14 Aprilie costă 30 lei şi sunt disponibile la club.

Blurt

 

15 Aprilie – The Legendary Pink Dots şi Shelby Cinca:

 

Una dintre cele mai influente trupe ale muzicii underground a ultimelor decenii, The Legendary Pink Dots se întoarce la Club Control pe 15 Aprilie, în cadrul turneului de aniversare a 30 de ani de activitate.

Înfiinţată în 1980, în Anglia, de către Edward Ka-spel şi Phil „The Silverman” Knight, trupa se stabileşte în Olanda la mijlocul anilor ’80. Sound-ul grupului a fost descris de-a lungul timpului ca un amalgam de rock psihedelic, industrial, synth-pop şi avant-garde. Deşi sunt foarte greu de categorisit, cei de la Legendary Pink Dots au fost adesea comparaţi cu Pink Floyd sau Can. În cei aproape 30 de ani de carieră, trupa a scos peste 40 de albume. Pe deasupra, componenţii ei au mai scos peste 40 de albume solo, au format diferite proiecte paralele (The Tear Garden fiind cel mai cunoscut exemplu) şi au colaborat cu alte trupe-cult, precum Current ’93 sau Nurse with Wound.

Născut la Bucureşti şi stabilit în Washington D.C.,  Shelby Cinca este membru fondator al trupelor de post-punk şi steampunk Frodus şi The Cassettes. Shelby Cinca a mai făcut parte din trupe precum Frantic Mantis şi Decahedron (împreună cu Joe Lally de la Fugazi, pe care îl veţi putea vedea în ultima zi a festivalului) iar în 2008 a lansat şi un proiect de muzică electronică, Triobelisk, cu care scos două E.P.-uri. În varianta solo, Shelby Cinca va deschide  concertul Legendary Pink Dots din a doua zi a festivalului.

 

http://legendarypinkdots.org/

http://www.myspace.com/thelegendarypinkdots

http://www.myspace.com/shelbycinca

Biletele pentru 15 Aprilie costă 30 lei şi sunt disponibile la club.

pink50x70

 

16 Aprilie – Joe Lally ( of Fugazi) şi The Mono Jacks:

Joe Lally este cunoscut în special ca basist şi membru fondator  al influentei trupe punk Fugazi din Washington D.C. După ce Fugazi şi-a încetat activitatea în 2003, Joe Lally a început să cânte solo şi să colaboreze cu alţi artişti şi prieteni în diverse proiecte muzicale, cel mai notabil fiind Ataxia, unde a cântat împreună cu John Frusciante şi  Josh Klinghoffer de la Red Hot Chili Peppers şi cu care a scos două albume. Până acum, Joe Lally a lansat două albume, There to Here în 2006 şi Nothing is underrated în 2007, lucrând în prezent la cel de-al treilea album, care va apărea anul acesta. Joe Lally va cânta la Club Control în formula de trio, împreună cu Elisa Abela şi Emanuele Tomasi.

The Mono Jacks s-au format acum un an la iniţiativa lui Doru Trascau, liderul cunoscutei trupe de muzică alternativă AB4. Abordarea lor muzicală descinde din curentul indie-rock consacrat în Statele Unite de trupa Interpol. Liniile de chitară topesc tensiunea compoziţiilor, transmiţând o căldură ce evocă ceva din sound-ul trupei Snow Patrol.  După mai bine de un an de muncă în sala de repetiţii şi concerte în cluburile bucureştene, The Mono Jacks au intrat în studio pentru înregistrarea primului E.P., care va ieşi pe piaţă în lunile următoare cu piese noi, pe care le veţi putea auzi şi  în concertul din Club Control.

http://www.joelally.com/

http://www.myspace.com/josephlally

http://www.myspace.com/themonojacks

Biletele pentru 16 Aprilie costă 20 lei şi sunt disponibile la club.

Clubul Control se află pe Strada Academiei nr. 19 (în Pasajul Victoriei) şi este cel mai mare club de muzică alternative/indie din Bucureşti.

JOE-LALY_16aprilie

 

Pe data de 23 Aprilie îi veţi putea urmări în Club Control pe cei de la The Amsterdams şi Les Elephants Bizarres.

amsterdams_eleph23aprilie

Control. Filmul.

   Pe 17 Mai 2007 avea loc la Cannes premiera filmului Control, realizat de regizorul olandez Anton Corbijn, pelicula câştigând mai apoi cinci premii la festivalul BIFA de la Londra. Scenariul filmului are la bază cartea Touching from a Distance, scrisă de Deborah Curtis, nimeni alta decât soţia lui Ian Curtis, solistul trupei engleze de post-punk Joy Division. În fapt, filmul povesteşte tumultul anilor de dinaintea finalului nefericit al lui Ian Curtis, muzician cu aspiraţii, căzut într-o profundă depresie.

   Personajul Ian Curtis, interpretat de Sam Riley, este prezentat de la început ca fiind un introvertit, care îşi ghidează viaţa după versuri şi tâmpeniile făcute alături de colegii de şcoală, în perioada când locuia împreună cu părinţii şi sora lui. Atunci o cunoaşte pe Deborah, prietena celui mai bun amic de-al său, care devine mai apoi iubita sa. Cei doi îşi dau seama de atracţia dintre ei la un concert şi în scurt timp sfârşesc prin a se căsători şi a se muta împreună. Pentru Ian, ideea de mariaj s-a rezumat imediat după aceea la a sta izolat în camera lui şi a scrie poezie. Un pas important făcut rapid, deteriorat şi mai rapid.

   În 1976, pe când Curtis era deja angajat la oficiul forţelor de muncă, îi cunoaşte pe Bernard Sumner, Peter Hook şi Terry Mason, membrii unei trupe în căutare de vocal. Astfel, Curtis devine solistul formaţiei care iniţial se va numi Warsaw. În momentul înregistrării primului EP, Curtis propune numele de Joy Division, aşa cum publicul i-a cunoscut. Ascensiunea lor începe uşor să se producă. În paralel,  Curtis începe să-şi neglijeze din ce în ce mai mult soţia, îşi face un obicei din a pierde nopţile încărcate în alcool şi tutun, păstrându-şi în acelaşi timp şi jobul. Prima sa criză de epilepsie, într-o formă uşoară, nu a reuşit să-l facă să renunţe la stilul de viaţă care îi va măcina sănătatea şi mai mult, inclusiv cea mintală.

   Implicat din ce în ce mai mult în proiectul muzical, Ian ajunge să se izoleze inevitabil de mariajul său, ajungând să aibă o relaţie cu Annik Honore, personaj interpretat de actriţa germană de origine română Maria Lara. Oboseala accentuată va duce şi la renunţarea la locul de muncă dar şi la agravarea stărilor epileptice. Ajuns într-un moment delicat al vieţii, Ian începe să se afunde în psihoză şi începe să nu-şi mai găsească energie şi sens pentru a continua în vreun fel ceva. Căsnicia îi este ruinată, crizele îl dărâmă şi mai mult iar totul se va sfârşi cu sinuciderea sa, la numai 23 de ani, în casa în care a locuit.

   În film sunt punctate diverse momente din existenţa lui ca muzician, începând de la prima prestaţie live, evenimentele care au stat la baza anumitor cântece, relaţia cu membrii trupei. Per ansamblu pelicula reprezintă, în fapt, exact viaţa lui Curtis: scurtă şi condensată. Momentele de regret ale sale, atât din pricina neglijării pe cea care l-a iubit necondiţionat, a faptului că nu mai găsea resurse pentru a satisface publicul şi ascensiunea care li se întrevedea, boala care îi bloca fiecare gând spre viitor, toate acestea au dus către soluţia sinuciderii. Se pot trasa paralele între diversele planuri importante ale acelei perioade, fiecare având direcţii diferite: alunecarea vieţii de familie în derizoriu, creşterea succesului ca muzician, deteriorarea sănătăţii, liniştea găsită în preajma lui Annik. Epilogul se produce în momentul în care toate aceste capătă acelaşi punct: în jos.

   Pelicula realizată alb-negru, cu o coloană sonoră pe măsură, induce stări de tristeţe dar şi de revoltă. Merită vizionată pentru că orice comentariu pe marginea filmului nu poate impresiona în vreun fel.

 

 

Lansare de carte în Club Control

   Joi 1 Aprilie, de la ora 19.00, Club Control şi IBU Publishing vă invită la lansarea cărţilor Noul Val francez şi Flimul Japonez.

   Participă criticii de film: Cristina Corciovescu,  Magda Mihăilescu şi Andrei Creţulescu.

 

After: Kitsch Party

DJ set : The Amsterdams

Dress code: Kitsch

 

Intrare: 10 lei şi 5 lei pentru studenţii de la UNArte.

1aprilie_afis50x70

  

Până atunci, veniţi la dans vinerea şi sâmbata aceasta:

posterA3_vineri

 

posterA3_sambata

 

Pe 29 Martie, din nou teatru:

 

29martie_teatru_A3

O vizită la Dirty Harry’s Irish Pub

   Gata, a început vânzoleala. Cum au apărut primele raze de soare mai pătimaşe, dorinţele de colindat prin parc şi apoi pe la birt s-au înmulţit. Cum parc în timpul serviciului nu se poate (mă rog, pentru oamenii decenţi), rămâne doar cârciuma de după muncă. Sau cârciuma din drum.

   Am nimerit într-una din zilele trecute la Dirty Harry’s Irish Pub, aflat undeva pe strada Franceză, în centrul vechi şi ponosit al Bucureştiului. Localul este (re)deschis de curând şi arată, evident, ca nou-nouţ. Şi chiar aşa miroase. Dispus pe trei nivele, etaj, parter şi subsol, destul de spaţios şi bine aerisit. Partea de sus este un pic mai mică decât cea de jos şi decorată mai spre cârciumă irlandeză, că doar tot românul o arde prin irish-pub-uri acum. Subsolul, tip arcadă, spaţios şi el, arată mai către o combinaţie de medieval, irish şi câte un strop de românesc. Mobilierul este din lemn, pereţii sunt jumătate patinaţi, jumătate cu decor cărămidă şi lambriuri, purtând din loc în loc tablouri cu papagli şi bere. Atmosfera, în general, caldă şi ospitalieră, luminată decent. Fapt pe care mi l-au arătat şi don’şoarele care serveau pe acolo. La etaj nu am mai ajuns…

 

1

   Că veni vorba de servit, păi să consumăm ceva. Bere, vin, cocktail-uri, mâncare. Şi nota la final. Dar ce putem avea pe notă? Un Tuborg draught, de exemplu, la 6 lei, de amăgeală căci Carlsberg-ul la 0.33 l este 9 lei. Pentru doamne, domnişoare şi Cătălin Botezatu găsim Coca-Cola la 7 lei/250 ml sau un cocktail nonalcoolic la 12 lei. Meniul conţine şi salate, supe sau minuturi pentru beţivii rafinaţi care nu se pot manifesta fără să arunce unul sau două boluri alimentare pe gât.

 

2

   Dirty Harry’s Irish Pub este ok de vizitat, chiar dacă preţurile sunt un pic peste medie. Muzica pare în regulă (noi am fost atacaţi cu ceva U2) şi am înţeles că în week-end-uri se bagă ceva muzică live iar în cursul săptămânii, la un moment dat, clienţii poa’ să ragă în microfon în sistem karaoke. Se fumează,  nu există wirelless iar toaletele sunt numai bune de folosit. Aşteptăm cu nerăbdare terasa. All right, boy!

 

3

Patriotismul principial

   Iată că nici n-a venit bine primăvara şi temperaturile scăzute ale iernii din Covasna şi Harghita au înfierbântat minţile unora şi altora, dând de rumegat analiştilor politici de la birturile din sate şi gări. Se răscoliră un pic urmaşii secuilor medievali şi cerură un pic de autonomie, limbă oficială şi alte accesorii constituţionale, numai bune de semănat acum, după topirea zăpezii iar băjeţii noştri, naţionalişti la blană dar cu nărav curviştin, au demarat discursuri, acuze şi alte trăiri solidare cu patriotismul de carton românesc, arătând cât le pasă lor de soarta ţării. O p#lă.

   Nu am nimic împotriva autonomiei secuieşti. Care-i treaba? De ce îl interesează pe dl. Boc, pe dl. Antonescu, pe dl. Ponta sau pe nevroticul Vadim-Tudor dacă România rămâne fără partea aia de teren? Bine, în afară de interese ascunse şi nespuse poporului prost, afaceri cu lemn UDMR-ist şi alte şpârle, care sunt , de fapt, adevăratele pârghii de tras… Nu, serios, luându-ne după conţinutul volubil în esenţă al mesajelor aruncate gurilor nemâncate şi minţilor netede, ar trebui ca prin secuime să se regăsească nişte investiţii masive ale statului, să iasă bani serioşi la economie, să fie o mină de profit pentru contribuabili. Plus că nouă, ca popor, ar trebui să ne pese de jertfele înaintaşilor. Şi, aşa e? Nu. Drumuri varză, infrastuctură varză, bani daţi pentru investiţii o laie. Iar eroii (forţaţi sau nu să ajungă în această ipostază) s-au pierdut prin cimitire. Doar interese şi atât. Şi este cazul întregii ţări, nu doar al zonei în cauză. Şi atunci, de ce poporul se oftică?

   Dar iată cum din gura colectivă ies nişte cuvinte care nu au nicio legătură cu privirile baljine. Dom’le, nu e corect să se rupă ţara din principiu! Din principiu! De unde până unde există principii în România? Bine, fie vorba între noi, principiul este doar o chestiune teoretică… Deci, din principiu, nu le dăm la unguri autonomie. Pentru că ungurii, f#tu-i în gură, sunt nişte nemernici. O spune asta un popor care merge după zicala „să moară capra vecinului”. O spune asta un popor care se ceartă pe locul de parcare, pe locul de grătare, pe locul de cimitir, pe locul din autobuze, pe orice loc. O spune asta un popor care umblă numai cu spume la gură şi care nu-i în stare să evolueze într-un fel. O spune asta o clasă politică fără niciun fel de performanţă economică notabilă dar plină de furtişaguri, înşelăciune şi manipulare. O spune majoritatea, cea care se pişă pe gard şi pe vecinul de trotuar. Deci nu, să nu ne rupem ţara! Din principiu, normal.

   Nu ţin partea nici secuilor, maghiarilor, smârfilor, elfilor sau mai ştiu eu cărei alte naţii. Dar cred că într-o ţară unde băgatul şi suptul de p#lă au ajuns la rang de artă, să îi oprim pe unii să iasă de sub o cloacă infectă, mai ales că mulţi dintre noi habar nu avem ce se mănâncă pe acolo, mi se pare mioritic pur. Lipsit de principiu, monşer!

CONVENANT în Club Control

   O noapte cu rafinament futurepop în Club Control (Str. Academiei nr. 19) vă aşteaptă pe 8 Aprilie 2010. Un eveniment Viva Music, sub marca ELECTRONIK şi organizat sub înaltul patronaj al AMBASADEI SUEDIEI la Bucureşti: trupa COVENANT (futurepop/synthpop/electronic dance music) ne va induce o stare de euforie sonoră, debutând cu imnuri electro de inspiraţie nordică şi mergând până la ritmuri contagioase, desprinse din ritualuri atemporale. Începută acum mai bine de douăzeci de ani ca un proiect al unor tineri entuziaşti, formaţia s-a afirmat rapid, hiturile lor aflându-se astăzi în playlisturile a numeroase cluburi şi posturi de radio. COVENANT au la activ opt albume iar în acest moment pregătesc lansarea unui nou material, Modern Ruin. COVENANT sunt pionierii futurepop-ului, un gen muzical care se regăseşte la confluenţa dintre Depeche Mode şi Kraftwerk. Prestaţia lor live este una tandră dar penetrantă, cu mici improvizaţii ce sunt atât pe gustul cunoscătorului, cât şi pe gustul celui aflat la prima întâlnire cu trupa. Artiştii suedezi ne promit o calitate impecabilă a sunetului şi o prezenţă scenică fină şi elegantă. De-a lungul timpului au împărţit scena şi au colaborat cu nume precum Rammstein, VNV Nation, Project Pitchfork, Das Ich, And One. Mulţi dintre voi aţi dansat măcar o dată pe “Bullet” într-un club bucureştean. Iată că a sosit momentul să o ascultaţi live!

COVENANT sunt: Joakim Montelius, Daniel Myer şi Eskil Simonsson. Informaţii detaliate despre COVENANT găsiti pe www.covenant.se sau www.myspace.com/covenant.

Biletele costa 30 ron şi se vor găsi începând cu 1 Martie în reţeaua magazinelor Diverta, online pe www.myticket.ro şi direct la intrarea în club. Numărul de bilete este limitat.

Pentru informaţii suplimentare, vă rugăm să sunaţi la 0740111199 sau să trimiteţi un email la office@vivamusic.ro

 

covenant-afis

Spectacol de Ziua Irlandei, ediţia a III-a, Bucureşti – Centrul Istoric (Şelari)

  După succesul primelor ediţii din 2008 şi 2009, pe data de 17 Martie 2010, un nou spectacol în aer liber de Ziua Irlandei, St. Patrick’s Day, va avea loc în Bucureşti, de data asta în centrul istoric al oraşului (zona Şelari-Franceză). Schimbarea locaţiei a fost necesară din cauza lucrărilor de reabilitare ce au loc în zona fântânii din Piaţa Universităţii, locaţie deja cu tradiţie.

  Ca şi anul trecut, cu ocazia acestui spectacol scena va fi împodobită cu multe baloane în tricolorul Irlandez: verde, alb şi portocaliu. Pe parcursul după-amiezii, publicul va putea să se fotografieze cu spiriduşii care vor anima piaţa, iar cei interesaţi se vor putea bucura de câte un trifoi sau tricolor pictat pe obraz. Începând cu orele 17, scena special amenajată va găzdui spectacole ale dansatorilor Irish Way, grupul Shannon va susţine un recital live de muzică tradiţională irlandeză iar după doi ani de absenţă trupa Blackbeers va reveni cu un show de rock-celtic. Pe parcursul serii vor avea loc şi diferite concursuri cu premii.

  Evenimentul este sprijinit de Guinness în calitate de sponsor principal, Unirea Shopping Center şi magazinul Irish Green.

  Evenimentul este organizat de Asociaţia Culturală Româno-Irlandeză .  

 

  Ziua Naţională a Irlandei, St. Patrick’s’ Day,’ este sărbătorită anual în întreaga lume în data de 17 Martie. În marile oraşe ale lumii (New York, San Francisco, Dublin, Londra, Sydney, Tokyo, etc.) au loc parade fastuoase pe bulevardele principale, urmate de concerte în aer liber şi în bine cunoscutele pub-uri.

 

StPat's2010Poster