Concertele lunii Martie 2010 în Club Control

Seria concertelor din Club Control, din București, debutează cu Eloize și Toulouse Lautrec, în data de 4 Martie, începând cu ora 21.00. Biletul de intrare costă 10 lei.

toulouselautrec-eloize-4martie

Pe 11 Martie, așa cum anunțam deja, îi vom vedea pe cei de la Feeding Fingers, cu The Pixels în deschidere. Concertul va începe de la ora 21.00.

Urmează The MOOod, pe 12 martie. Trupa este formată în 2006, stilul abordat fiind rock-ul alternativ. În prezent, formația lucrează la primul material discografic și vă așteaptă în Control Club de la ora 21.00, prețul biletului de intrare fiind 15 lei.

mood50x70

Pentru cei care apreciază jazzul ritmat, versurile sarcastice, plăcerea nebună de a cânta  și atitudinea detașată a membrilor trupei Blazzaj,  joi 18 Martie este momentul potrivit să vină în CONTROL Club , de la ora 21.00.

Fondată în 1996 în Timișoara, la inițiativa lui Eddie Neumann și Florin Barbu, și purtând inițial numele de FunkinLeFree, Blazzaj se impune printr-un sound complex, plin de energie, culoare și originalitate.

Versurile pline de mesaj sunt sugerate – chiar și înaintea unei audiții- de numele trupei provenit din combinația cuvintelor ‘blazare’ și ‘jazz’, folosit însă invers, adică ‘zzaj’. Citit de la coadă la cap, nu e altceva decât ‘jazzalb’.

Actualii membrii (Tavi Horvath –vocal; Horea Crişovan – chitară, Petrică Ionuţescu – trompetă/keyboards ;Uţu Pascu – bas; Vali Potra – tobe), deși implicați de-a lungul timpului și în alte proiecte muzicale individuale, și-au conturat o amprentă muzicală bine definită în zona muzicală de  Funk / Fusion / Nu-Jazz.

Concertul va începe, așadar, de la ora 21.00 iar biletul costă 20 de lei.

blazzaj50x70

Vineri, 19 Martie, Club Control are onoarea să vă prezinte, pentru prima dată în România, una dintre cele mai influente figuri ale underground-ului muzical și artistic al ultimelor decenii, Lydia Lunch, în cadrul ultimului ei proiect, Big Sexy Noise, alături de James Johnston, Ian White și Terry Edwards.

Lydia Lunch și-a început cariera artistică la 17 ani când a înființat în 1976 trupa Teenage Jesus and The Jerks, formație definitorie pentru scena „No Wave” new-york-eză de la jumătatea anilor ’70.

Din numărul nesfârșit de nume importante cu care Lydia Lunch a colaborat în diferite formule nu lipsesc Kim Gordon (Sonic Youth), Thurston Moore (Sonic Youth), Nick Cave, J. G. Thirlwell (Foetus), Marc Almond, Rowland S. Howard, Michael Gira (Swans), The Birthday Party, Einstürzende Neubauten și Sonic Youth.

Ultimul proiect al Lydiei Lunch, cel cu care ne va încânta la Club Control, se numește Big Sexy Noise și este realizat împreună cu un colectiv de artiști, cunoscut sub numele Gallon Drunk, colectiv cu care Lydia colaboreaza în diferite formule de mai bine de 10 ani și care conține muzicieni cu un background muzical de invidiat:

– Ian White ( Gallon Drunk, drums)

– James Johnston (guitar), component al Nick Cave and The Bad Seeds între 2003 și 2008, dupa ce a apărut ocazional pe scena cu aceeași trupă încă din 1994.

– Terry Edwards (organ, saxophone) – a colaborat, pe scenă sau în studio, printre alții cu Madness, Tom Waits, Faust, PJ Harvey, Nick Cave, Tindersticks, Julian Cope, Siouxie Sioux, Billy Brag, Jesus & Mary Chain, Lush, Piano Magic, Spiritualized, Test Department – în același timp continuând să cânte și cu proiectul propriu, Terry Edwards & the Scapegoats.

Biletele costă 60 de lei dacă sunt rezervate în avans sau 80 de lei la intrarea în club, în seara evenimentului.

lydia-19 martie

Pe 22 Martie va fi seara lansării EP-ului Sex Drugs And Rock’n’Roll al trupei Shesdead, acesta conținând 3 piese ce pot fi ascultate pe pagina oficială de MySpace a formației.

Invitați speciali vor fi cei de la My Own Private Alaska, aflați în turneu de promovare a noului album, produs de Ross Robinson (care a mai produs, de asemenea, și albume pentru Korn, Sepultura, The Cure, Norma Jean, Slipknot, etc.).

Concertul începe de la ora 20.00, biletul fiind 15 lei.

mopa-afis

Interviuri din casă

Doamnelor, domnilor, stimabili cititori ai Revistei Cioburi, iată că a venit momentul să lansăm pe biţi o serie de interviuri, îndelung cerute pe adresa redacţiei, cu cine alţii decât componenţii lotului de aruncat litere, respectiv oamenii din spatele tastaturii de la Cioburi.

Pentru că dânşii sunt iubitori de muzică şi pentru că, la un moment dat, fiecare dintre dumnealor a ars-o aiurea pe lângă sau într-un band, iată că am fost surprinşi să aflăm că, în timpul liber, după cele opt-zece ore petrecute la redacţie (sanchi), ciobarii o freacă într-un garaj, cu instrumentele în mână, încercând să răzbată prin complicata lume a peisajului underground. Într-una din pauzele de ţigară (nu vă gândiţi la prostii) am reuşit să interceptăm răspunsurile dânşilor la întrebările noastre. Voila:

Reporter: Spuneţi-ne, vă rog, cum se numeşte trupa şi ce stil cântaţi.

Robert (zis Robi Wan-Kenobi): Eu în primul rând nu cânt, sunt senior-editor şi i-am dat afară pe Motzoc şi pe Şacalu’. Bine, în prealabil, Şacalu’ şi-a scris demisia voluntar.

Bilă (zis, uneori, şi Trilă): Am căutat mult un nume care să ni se potrivească. Multă vreme ne-am gândit să ne spunem după numele nerostit al câinelui lui Nechifor Lipan, ciobanul din Baltagul. Dar cum nu a fost niciodată rostit nu avem nici noi de unde să-l ştim. Aşa că am convenit să ne numim Trupa fără nume. Sună bine şi chiar ne reprezintă. Ca gen, aş putea spune că abordăm un soi de pop-flok cu accente eRecto.

Ghidushie (zis BOCanci, wtf??): Singur în lanul de porumb. Stilul e nou, arhetip, se numeşte fluieratul mut.

Motzoc (ex-membru, zis Mot’Ottoole): Păi cred că Freaka da Menta. Stilul este atât de comun încât nici nu îl pot descrie.

Şacalu’ (ex-membru, ex în general, zis tot Şacalu’): Cum a zis Robert.

Reporter: Care credeţi că este tipul de ascultător care vă apreciază?

Robert: În general, este tipul de la cablu. Sunt şi tipe, să ştii…

Bilă: Surzii. Întotdeauna am avut parte numai de reacţii pozitive din partea lor.

Ghidushie: Păstrând modestia aş putea spune că… TOŢI. Chiar dacă nu recunosc, fărâma de umanitate din fiecare se regăseşte în jurul meu.

Motzoc: Nu ştiu cine apreciază stilul ăsta. Nu am avut curiozitatea să aflu. Dar bănuiesc că aceiaşi rătăciţi ca şi mine: depresivii, ofticaţii, beţivii, frustraţii… iu gat ză picciăr.

Şacalu: Nu ştiam ca avem şi ascultători….

Reporter: La ce instrument cântaţi?

Robert: Prietene, nu ţi-am spus că nu cânt? De cele mai multe ori îmi desfac pixul şi suflu biluţe de hârtie cu el în ochelarii lui Motzoc, el fiind, se ştie, un sensibil…

Bilă: Eu mi-am descoperit pasiunea pentru muzică în timp ce suflam într-un diapazon improvizat din nişte bucăţi de ţevi de calorifer uitate de instalator, după ce mi-a schimbat caloriferele din fontă. La puţin timp am început să iau lecţii de harpă neconvenţională (un instrument ale cărui coarde sunt confecţionate din fire de coadă de cal sur) de la un maestru desăvârşit al instrumentului din Tecuci, de altfel singurul rămas în emisfera nordică. Actualmente vreau să mă perfecţionez în arta buhaiului, cu toate că uneori mă surprind pe mine cât de bine ştiu să-i cânt în strună neveste-mii.

Ghidushie: Clapsugel în momentul de faţă. Am oarecare prietenii şi cu renumitul cimpoi cu frână.

Motzoc: La coarda sensibilă. (Cine a venit cu întrebările astea? Alo! Redacţia!)

Şacalu: Tobe… mai trebuie să dezvolt, de ce? Ok… mă exteriorizez, mă transform într-un animal… nu cânt extraodinar dar măcar există fundal sonor pentru piesele folk.

Reporter: Când veţi ajunge mari?

Robert: Eu nu vreau să ajung mare. Oamenii mari sunt răi şi îşi bat joc de copii. În plus de asta, va trebui să-mi schimb hainele, pantofii şi nu o să mai am bani de griş cu lapte.

Bilă: Nu ne-am propus să ajungem mari. Am început ca o trupă de anonimi şi suntem hotărâţi să păstrăm aceeaşi direcţie. Scopul comun este ca piesele noastre să devină cât mai necunoscute.

Ghidushie: Ar fi trebuit să fie defectivă de plural, doar eu pot răspunde la întrebare, ceilalţi având deja o burtă matură. Simplu: întotdeauna după ceilalţi.

Motzoc: PLM. Niciodată. Sau poate la pensie.

Şacalu: Eu… aşa sunt, un pic mai mare. Nu înţeleg glumele astea de rahat ale voastre… vreau să spun specia reporter. Te rog frumos să te porţi frumos, dacă nu, te pleznesc!

Reporter: Câştigaţi bani din această activitate?

Robert: Colegii mei aşa îmi spun, numai că în fiecare lună îi ia doar unul. Mie încă nu mi-a venit rândul. Da’ nu înţeleg de ce. Ce dracu’…?

Bilă: Da, aş putea spune că da. Cu cât petrecem mai mult timp împreună la repetiţii, scutim banii care în mod normal ar trebui să se ducă pe băutură. În acest sens, pot spune că trupa a devenit deja o afacere serioasă.

Ghidushie: Adesea, îi strâng cu grijă într-un loc secret. Nici acum nu mi-am amintit unde-i am.

Motzoc: Da! Când sunt şedinţele de redacţie, iubita mea soţie şi prietenă (pe care o salut cu această ocazie – Bună, Bambilică!) îmi alocă un mic buget pentru bere. Din salariul meu. De la cel de-al doilea loc de muncă.

Şacalu: Da şi nu îţi spun câţi! Cert e că mi-am luat o casă la Snagov şi acum pot să ascult manele cât vreau io de tare, meseriaşule!

Reporter: De ce cântaţi într-un garaj?

Robert: Colegii mei cântă într-un garaj pentru că eu i-am împrumutat să-şi cumpere instrumentele, să închirieze un loc decent pentru repetiţii (găsiseră ceva prin Primăverii) şi urma să-i primesc înapoi după ce deveneau faimoşi şi putrezi de bogaţi. Apoi, când au deschis gura, mi-am dat seama că mai bine îmi vindeam un rinichi decât să investesc în ei. Aşa că au ajuns în garaj. Nişte ţărani…

Bilă: Pentru că la un moment dat n-am mai avut loc în cămară.

Ghidushie: Prefer să-l numesc buncăr antiatomic. Că n-am bani de o cutie mai mare.

Motzoc: Băi reporter, tu nu ai altă treabă? Dacă mă milogesc la nevastă-mea să îmi dea bani de două beri obosite, crezi că stau într-un căcat d-ăla de Crib de MTV? Sunt văru’ lu’ Ozzy? Cânt în garaj pentru că acolo dorm, beau, mănânc, mă fut şi uneori mă şi cac (când e prea frig afară). Şi e şi moca.

Şacalu: E în trend! Trebuie să plăteşti chirie înainte să te afirmi şi oricum dau bine interviurile în spaţii închise, morbide şi urât mirositoare, exprimă mai mult decât vorbele! Zi tu, Motzoc, dacă nu e aşa! O să cântăm în baru’ lu’ Motzoc… pestre vreo 2-3 ani (râsete înfundate).

Reporter: Băgaţi şi versuri la mizeria de muzică pe care o faceţi?

Robert: Ha, ha, ha, ha, ha!

Bilă: În primul rând, cine eşti tu de îţi permiţi să afirmi că ceea ce cântăm noi se numeşte muzică? Am crezut că e vorba de un interviu serios, nu de unul făcut la băşcălie. Revenind la întrebare… Răspunsul este da. Avem şi versuri pentru mizeria asta a noastră. În general sunt versuri din cultura popoarelor migratoare. Ne place genul ăsta de vers pentru că e plin de dinamism.

Ghidushie: Liric la greu. Supervisor de poeţi alcoolici.

Motzoc: Asta este o întrebare bună. Nu le-aş spune versuri, însă prind la public. De exemplu, nevastă-mea tace când îi lălăi suav la ureche. Ceea ce e mare lucru.

Şacalu: Bilă e cu versurile. E mai pe liric, nu te uiţi un pic la el?

Reporter: E mai bine să nu vă vedem într-un concert?

Robert: E mai bine să nu, pentru că după aceea va trebui să muriţi. Eu o să vă curăţ  , pentru că o să vedeţi în ce căcat era să-mi bag banii…

Bilă: În principiu, da. Oricum sună infect şi biletul e super-scump. Ce-i marfă e că nu e deloc aglomeraţie.

Ghidushie: Clar. Totuşi persoanele de sex feminin pot trece pe la un casting în speranţa că ne vor asculta şi auzi live.

Motzoc: Depinde. Nu beţi alcool şi nu fumaţi? Trăiţi sănătos? Spuneţi nu drogurilor? Vă bucuraţi că nu mai există magazine de vise? Vă plac discuţiile interesante de la Bahmu’ şi Nora pentru Mamă? Sunteţi cititori fideli ai Libertatea/CanCan/Click? Vă petreceţi vacanţele cu părinţii? Dacă da, ce rost ar avea să vă chinuiţi?

Şacalu: Da… sau nu. Eşti curios personal sau vrei să ştii dinainte dacă o să moară animale pe scenă, dacă facem sex sau ne pişăm pe public?

Reporter: Câteva cuvinte despre ţară şi popor…

Robert: Despre ce ţară şi ce popor? Ha, te-am prins! Nu te aşteptai la reacţia asta a mea, nu? Sunt deştept şi spontan, băi, m#istule! Hai, marş, lasă-mă cu căcaturilea astea. Ptiu, ce m-ai enervat…

Bilă: Mie personal îmi place mai mult la ţară decât la popor.

Ghidushie: O ce ţară, ce popor, dă-mi o bară şi-un topor. Cu siguranţă Shakazulu a dat aici o nebuloasă.

Motzoc: Ar mai fi ceva de spus? No comment.

Şacalu: Să-mi bag………… ….. . ….. …. ….. …  ! Cine ….. mea te-a pus să întrebi despre lucrurile care ne deranjează cel mai mult? Băh, tu vrei un interviu relaxat sau vrei să pleci cu vânătăi la mufă?

Reporter: Când o să emigraţi?

Robert: Păi, ce sens are? Serios, ce sens are? Zi, măi, deşteptule! De ce p#la mea întrebi dacă nu ştii? Sunteţi de căcat, băh, voi şi cu Dan V#iculescu al vostru…

Bilă: Am vrut de mai multe ori să emigrăm în SUA. Dar am renunţat de fiecare dată pentru că nu ne-au lăsat să luăm şi garajul cu noi.

Ghidushie: În speranţa că voi domina şi deţine globul pământesc, niciodată căci voi fi tot timpul acasă.

Motzoc: Probabil niciodată. Care ar fi rostul? Există destui proşti şi aici încât să mă cred deştept.

Şacalu: După lansarea primului album! Deci mai avem de aşteptat vreo 10 ani, nu de alta dar Bilă e foarte atent cu versurile, eu mai am de învăţat la tobe, Motzoc sigur nu o să cânte în următorii trei ani pentru că îşi face bar, Ghidushie e prea mic să emigreze iar Robert, care este uneori şi vocalul nostru piţigăiat, nu poate să susţină un concert singur!

Reporter: Hai, la revedere!

Robert: La revedere eşti tu şi cu Dan V#iculescu, f#tu-vă-n gură de bolşevici împuţiţi!

Bilă: E în regulă, oricum trebuia să plec şi eu.

Ghidushie: Pace şi prosperitate intergalactică.

Motzoc: Succesuri.

Şacalu: Marş la căcat!

Nu, nu au pagină de myspace. Dă-i dracu’ de retarzi…

Feeding Fingers în Club Control, pe 11 Martie 2010

   Clubul Control şi-a făcut un obicei din crearea unor evenimente vii, intense pentru un public entuziast iar în continuarea acestor serii vine concertul unui trio post-punk contemporan, Feeding Fingers.

   Cele două albume ale trupei, „Wound In Wall”(2007) şi „Baby Teeth”(2009) au fost foarte bine primite de publicul internaţional şi de critici, cotându-i pe cei de la Feeding Fingers în ierarhia unor trupe ca The Cure sau Joy Division. Alături de reflectările subconştiente ale solistului Justin Curfman, interpretările ludice ale instrumentiştilor dau naştere unor piese enigmatice şi vibrante ce au devenit emblema lor sonoră.

   Feeding Fingers susţin un show echilibrat, natural, emoţionant pentru un public cizelat, pregătit pentru tulburările armonioase ale terţetului.

   Pe aceeaşi scenă vor urca şi The Pixels, „rockstar-urile” autohtone consacrate pentru fresca sonoră indie rock, electro şi new wave. Aceştia vor apărea în formula originala compusă din Cătălin Rulea, Dan Şerbănescu şi Alexandru Buzea, acompaniaţi de Marius Lung la bass iar proiecţiile video sunt creaţia lui Dan Vezentan. 

     Concertul va avea loc joi, 11 Martie, de la ora 21:00 în Club Control, str. Academiei nr. 19. Iar de la 11pm până dimineaţa, dancefloorul va fi preluat dinamic de către Nek şi selecţia sa indie/alternative.

 

feedingfingers-afis

Evenimente în Control Club

Finalul acestei săptămâni începe în Club Control cu Friday Dance Sience, petrecere în stil alternativ by Cliza, de la ora 21.00. Prețul unui bilet este de 5 lei, între orele 21.00 și 23.00 iar după ora 23.00 costă 10 lei.

vinerilog

Sâmbătă, 20 Februarie, începând cu ora 20.00, Control Club a pregătit noaptea Joy Division, un tribut adus celebrei trupe. Unknow Pleasures-Joy Division Tribute Night înseamnă Joy Division Documentary și concert live Division of Joy (Joy Division tribute band). Seara va fi încheiată de Leo, cu Transmission Dance Party. Biletul de intrare costă 15 lei.

div-joy-middle

Luni, 22 Februarie, de la ora 20.00, puteți urmări Hardcore Jane, un spectacol din culisele unei audiții care nu se termină niciodată, o producție UpStage de și cu Simina Cojocariu. Prețul unui bilet este de 15 lei, rezervări la 0735 194 402, vlad.iorga@gmail.com .

teatru22feb

Seara următoare, ca în fiecare marți de altfel, este dedicată evenimentelor din seria OTAKU CHAMPLOO: proiecții de anime, jocuri și muzică J-pop și J-rock.  Intrarea este liberă și începe la ora 18.00.

otaku5

Joi, 25 Februarie, în Club Control va fi concert The Mushroom Story, începând cu ora 21.00, prețul unui bilet fiind de 15 lei. Pe scurt, The Mushroom Story sunt patru kids care cânta într-o formație rock..  Trupa combină diferite stiluri muzicale: baza e funk-ul dar au influențe din hip hop, punk, hardcore, alternative, indie și pop. Per total, își numesc stilul lor alternative funkcore.  Au o chitară, un bass, niște tobe, două microfoane și o atitudine pozitivă: ready to rock and party!

Afis Mushroom Story var 2

Bateria salvează România

Subsecretarul de stat american, Ellen Tauscher, a declarat că România ar putea găzdui, în cadrul scutului antirachetă, trei baterii de interceptori.

Vestea a stârnit bucurie în rândul consumatorilor de licori bahice, obişnuiţi deja cu prezenţa bateriilor de vin în cadrul scutului strategic anti-echilibru.

ELECTROPOLIS în Club Control

   Oraşul este în fiecare dintre noi. Sunetele sale electrizante aşteaptă să fie transpuse pe final de zi, sub lumina reflectoarelor, a globului disco, a sclipirii din ochii barmanului grăbit şi priceput. Seara poate să învie sub undele electrice modelate de un DJ pasionat de oameni. Oraşul este Electropolis într-o seară cu oameni şi DJ care-i adoră. Electropolis poate fi electro-alternativ-pop. Este mai mult electro-alternativ-pop. Pentru oraş, oameni, legături.

 

   Club Control are oameni adunaţi şi cultivaţi cu grijă. Electropolis îi poate sedimenta, o seară pe săptămână, aducând sarea şi piperul în timpanele celor care găsesc în Control o chemare nocturnă. Emoţiile se transformă în paşi de dans, la fel cum barul devine punct de sprijin pentru oboseala produsă de ring. Electropolis este un pic altfel.

 

   Electropolis îşi propune să fie o seară cu un strop de electro în plus. Nu minimal sau house. Nu goneşte oamenii deja adunaţi în Control dar poate aduce lume nouă. Electropolis explorează firidele nepătrunse încă de serile existente, acoperind cu note electrice sunetele specifice clubului. Rămâne ritmul, rămâne muzica, rămâne dansul dar DJ-ul priveşte un pic mai sus, oferind sufletelor de pe ring cheile unui tărâm un pic diferit, dar cu siguranţă mai plăcut.

Miercuri, 17 Februarie, de la ora 22,00 trebuie să  fiţi în Club Control, pe Str. Academiei nr.19 (Pasajul Victoriei, intrarea dinspre Arhitectură.

 

electropolis

Dinamo Bucureşti-Coreea de Nord, simplu şi la obiect

   Echipa de fotbal Dinamo Bucureşti, aflată într-un stagiu de pregătire prin ţări mai calde, munceşte din greu pentru a face faţă puternicului campionat din România şi pentru a încerca să câştige mult-râvnitul trofeu de campioană a României la fotbal (fascinant!). Drept urmare, adversarii aleşi au fost de calibru, forţându-i pe dinamoviştii jucători să-şi dea sufletul pe teren. Una din echipele cu care Dinamo a jucat a fost puternica naţională a Coreei de Nord, pe care echipa bucureşteană a învins-o cu 2 la 1.

   Corespondentul pe teme de război al Revistei Cioburi a fost prezent într-un tranşeu aflat nu departe de teren şi a reuşit să ne trimită minuta partidei:

 

Min.1: Arbitrul fluieră începerea meciului. Jucătorii nord-coreeni se aruncă la pământ şi încep cu cinci serii de flotări, trei de abdomene şi zece de genoflexiuni. Pulhac vomită în spatele porţii. De emoţie.

Min. 6: Intră pe teren aproape toată echipa dinamovistă, aşezându-se în formula tactică dictată de Cristi Borcea de pe margine. Un moment bun de a-l aştepta şi pe portarul Dolha, mai ales că adversarii încă nu s-au hotărât ce jucători să poarte cele numai 11 perechi de adidaşi disponibile.

Min. 10: Începe partida cu adevărat. Niculescu are o pătrundere în forţă în careul advers dar cedează mingea jucătorilor coreeni care implorau un bol de orez. Vasile Turcu varsă o lacrimă şi se hotărăşte să-i mărească prima de joc.

Min. 14: Niculescu le aruncăn nişte bănuţi în careu jucătorilor adverşi dar, dându-şi seama că a aruncat şi desfăcătorul de bere, se aruncă după el. Arbitrul dictează penalty şi Dinamo deschide scorul. Turcu plânge în hohote.

Min. 16: Nord-coreenii îşi dau seama că pe partea lui Pulhac, încă vizibil emoţionat, este o pâine de mâncat şi, drept urmare, se hotărăsc să se apuce de înfulecat.

Min. 25: Borcea negociază cu antrenorul Coreei de Nord preluarea echipei Dinamo, mulţumit de tactica adoptată de acesta. Jucătorii asiatici încă mai caută pâinea în zona lui Pulhac. Pulhac încă vomită.

Min. 31: Jocul se echilibrează, mai ales că, simţind mirosul de shaorma de la toneta de lângă băncile de rezervă, coreenii capătă energie şi reuşesc să dea în minge cu forţă, pasele acestora atingând chiar şi doi metri!

Min. 40: Dinamo atacă furtunos, după un schimb inteligent de pase între Ţălnar şi arbitrul de tuşă, în timp ce Andrei Cristea aleargă precum rapidul de Iaşi printre gropile săpate în careu de fundaşii coreeni. Borcea nu s-a înţeles cu antrenorul Coreei de Nord şi îl felicită pe Turcu pentru că l-a sfătuit să-l păstreze pe Ţălnar.

Min. 45: Arbitrul fluieră finalul de repriză. Asiaticii se aruncă în gropile săpate în careu, unde au descoperit apă. Pulhac cere un pahar de limonadă şi o aspirină.

 

   Între timp, la pauză, Cristi Borcea a pornit negocierile cu patronul unui club local din Antalya, pentru a vinde la pachet fundaşii dinamovişti+Bentley second hand (un singur proprietar, Vasile Turcu)+drepturile de televizare ale tuturor amicalelor lui Dinamo. Cu suma obţinută, acţionarul dinamovist speră să cumpere un fundaş brazilian de mare valoare, pe care a pus ochii într-o vacanţă petrecută în Dubai, jucătorul fiind în acel moment angajat al serviciului de hamali pus la dispoziţie de hotel.

   Dar iată cum s-au petrecut faptele în cea de-a doua parte a jocului:

 

Min.46: Arbitrul fluieră startul reprizei. Coreenii încep iarăşi cu o scurtă serie de exerciţii tactice (flotări, genoflexiuni, abdomene). Echipa dinamovistă este în întregime pe teren deoarece la pauză n-au reuşit să mai ajungă la vestiare.

Min 51: Se observă o îmbunătăţire în jocul echipei Dinamo, mai ales după ce un puşti de pe margine, „rugat” de Pulhac, a schimbat repede sticlele de apă cu alte sticle, un pic mai înţepătoare la miros.

Min. 60: Vasile Turcu nu înţelege de ce un grup de turci îmbrăcaţi mai bine ca el îl întreabă de maşină. Cristi Borcea dispare subit la toaletă.

Min. 68: Jucătorii nord-coreeni efectuează prima schimbare, în urma leşinului unui coleg de-al lor. Perechea de adidaşi purtată de acesta este trimisă ca omagiu familiei defunctului.

Min. 75: Bucuroşi că au reuşit să înscrie, asiaticii închină un omagiu lui Kim Ir-sen, primul jucător al naţiunii, vărsând singura sticlă de apă potabilă de pe banca de rezerve într-una din gropile din careu. Pulhac, vizibil emoţionat de gestul acestora, îşi donează şi el apa. Oricum, era seară şi nu prea îi trebuia.

Min. 86: Cristi Borcea părăseşte cantonamentul, văzând că Vasile Turcu se ceartă cu un alt turc, venit să-i ia maşina. Din păcate, niciunul dintre ei nu vorbeşte limba română.

Min. 90: Arbitrul fluieră finalul de meci. Nu, jucătorii nord-coreeni nu se aruncă în gropi. Dimpotrivă, o iau în pas de marş către aeroport, unde îi aşteaptă cu drag un avion militar. Dinamoviştii plâng de bucurie că s-a terminat meciul şi că au învins o echipă de Mondial. Ţălnar e convins că nu are nevoie de alţi jucători, cei din lotul actual putând face cu brio în campionat. Este necesar, însă, un psiholog pentru Pulhac, copleşit din ce în ce mai des de emoţii. Cornel Dinu termină de scris încă un roman, „Dinamo Bucureşti-Coreea de Nord, de la capitalismul forţat al urmaşilor lui Traian sodomizaţi de doctrina marxist-leninistă până la căpeteniile regatului Gojoseon subjugaţi de regimul Kim Ir-sen. Confruntarea din Antalya.”

 

Am preluat legătura. Legătura de ceapă.

Băi, să vă plătiţi amenda că aveţi străzile varză!

   Se pare că iarna este din nou o parşivă şi apare aşa, pe neaşteptate, la început de februarie. Şi nu oriunde, ci într-o ţară cu o climă temperat-continentală… Am înţeles, în decembrie ne mai aşteptam la o ninsoare dar în ianuarie şi în februarie era exclus. Atunci apăreau ghioceii, păsăreau ciripelele iar Sorinelul arunca fotonii către acoperişuri mai ceva ca un manelist cojile de seminţe în faţa scării. Iar autorităţile, obişnuite cu acest ritm de mulţi ani, au fost luate prin surprindere (vorbă devenită clişeu).

   În capitală, cel mai tare din parcare este, fără îndoială, primarul Sorin Oprescu. Din parcarea lipsă, am putea fi un pic ironici. Domnul Oprescu, aşa autoritar cum ne-a obişnuit dumnealui (deşi, ori nimeni nu-l ascultă, ori nu ştie să se facă domnia sa auzit cum trebuie) a ieşit în faţa cetăţenilor creduli şi a început să ameninţe firmele implicate în diverse contracte cu Primăria că ar fi cazul să-şi vadă de treabă, să-şi respecte angajamentele, să nu-şi bată joc de banii contribuabililor şi că are dumnealui ac de cojocul lor. Mai, mai să-mi smulgă o lacrimă.

   Cea mai tare fază pe care a scos-o edilul capitalei este cea cu amendarea Primăriilor de sector. Deci, se ia o Primărie de sector care nu are arterele deszăpezite şi care nu se îngrijeşte să asigure un minim confort cetăţenilor săi, plătitori de taxe în faţa unor funcţionari cu priviri precum vremea de afară, se trage de urechi de către Primăria Capitalei, mama-natură a copilelor prinţese de sector şi apoi se amendează, să se înveţe minte. Un sistem foarte bine gândit, probabil de nişte domni sau doamne care trăiesc într-o lume a lor, fără mojicii ăştia care tot cer câte ceva de la autorităţi. Păi cum, băi nene, să amendezi o Primărie? În loc să altoieşti primarul, să razi nişte capete de cretă care o freacă aiurea prin birouri, să f#ţi în gură şi la buzunar firmele care papă banii publici degeaba, tu mai iei nişte bani, de fapt, tot de la cetăţeni. Practic, din bruma de fonduri rămasă după sărbători, Oprescu mai trage un fum. Direct din buzunarul tău, boule bucureştean care eşti. No ofense…

   Mă uit pe geam şi văd că ninge. Şi nu teama de frig sau de faptul că o să-mi fisurez coccisul pe gheaţă mă înfioară, ci faptul că trebuie să mai strâng nişte bani, să poată plăti primăria de sector amenda. Oare România este o ţară?

Avatar, pasul către o posibilă artă

   Am văzut Avatar, arhi-cunoscuta producţie cinematografică a lui James Cameron, cu încasări care au detronat orice lung-metraj făcut de la invenţia cinematografiei până astăzi. Lumea s-a tot bulucit să-l vadă, mai ales că pe piaţă existau variantele 3D şi peliculă Imax iar notorietatea filmului a făcut ca şi la două luni după lansare, să găsesc o sală arhi-plină. Mi-am pus ochelarii şi am purces la rumegat povestea…

   Singura imagine care mi-a rămas în cap de la cei care văzuseră filmul înainte a fost „mişto”. Pur şi simplu „mişto”. Nu vreo veleitate artistică deosebită a vreunui actor, nu vreun personaj complex care să iasă din tiparele mult prea comerciale ale peliculelor hollywood-iene din ultimii ani, nu vreo poveste cu cine ştie ce substraturi dramatice. Pur şi simplu „mişto”, cu efecte „mamă, mamă”. Şi atunci, de ce miliarde de dolari încasări?

   Senzaţia pe care am avut-o în prima parte a filmului, să-i spunem expoziţiunea, a fost aceeaşi ca atunci când am vizionat Jurassic Park (dar primul), Alien (toate) sau Star Ship Troopers (tot primul). Firul poveştii alunecă apoi către scenele din care reiese dorinţa de exploatare pe care o mână de pământeni vor s-o pună în practică pe o planetă nouă şi numai bună pentru stors minerale scumpe, Pandora, populată de o rasă de humanoizi (Na’vi), dornici în a-şi apăra „nevoile şi neamul”. De aici, totul poate fi anticipat, din punct de vedere al etapelor de desfăşurare a acţiunii. Sunt infiltraţi agenţi în rândul băştinaşilor, unul din ei se îndrăgosteşte de fata unui şef de clan şi apoi întoarce armele împotriva propriilor colegi, face armată mare şi opreşte exploatatorii pământeni în a distruge planeta. Nimic senzaţional, din punctul acesta de vedere.

   Efectele speciale sunt spectaculoase, însă doar pentru că prezintă o lume fascinantă, plină de culori şi faună similară cu cea apărută în câteva documentare Discovery Channel. Bineînţeles, noroc cu efectele 3D. Povestea de dragoste care se înfiripează la un moment dat între don’şoara de pe planetă şi pământeanul care dezertează nu este scoasă în evidenţă atât de mult. S-a încercat, probabil, smulgerea unor lacrimi ale spectatorilor, mai ales ecologiştilor convinşi, prin scenele în care utilaje imense scot din rădăcini, incendiază sau aruncă în aer bucăţi de pădure sau devastează arborele preferat al rasei Pandoriene, locul de odihnă şi împuiere al acestora. Finalul este tipic, cu o luptă apocaliptică între mai multe clanuri de Na’vi adunate la chemarea pământeanului Jake, devenit liderul Turuk Macto şi care primeşte un ajutor neaşteptat din partea mamei natură (iarăşi am avut flash-uri cu Narnia, Stăpânul Inelelor). Ca atare, toate se termină cu bine.

   Din punctul meu de vedere, pelicula Avatar nu îşi merită laudele şi aprecierile exagerate primite şi nici nu scoate în evidenţă atât de mult „geniul” lui James Cameron. Într-adevăr, efectele speciale fac tot filmul. Ceea ce îmi spune că acesta este viitorul cinematografiei, cel puţin cea făcută la Hollywood. Până la urmă, poate fi şi asta o artă, nu?

O nouă subspecie: oamenii-buldozer

   În cadrul speciei oamenilor-penis  (prezentaţi acu’ ceva vreme) există o subspecie apărută mai recent (vorbim de secolul trecut) dar care s-a răspândit repede, precum lichidul seminal printre ţâţele unei domnişoare extaziată de scena fierbinte în care se scaldă. Am putea să le spunem oamenii p#zdă, aşa cum amintea un om de bine la un moment dat, însă nu li se potriveşte. Denumirea lor este în lucru deocamdată.

   Dar să facem prezentările de rigoare. Această subspecie se întâlneşte în special în zonele unde transportul în comun este prezent. Par bipezi obişnuiţi la o primă vedere, fără o mare activitate sub oasele cutiei craniene, cu ochii pierduţi în depărtare, aşteptând parcă ceva. Normal, ei aşteaptă mereu autobuzul, tramvaiul, metroul sau orice alt sistem ingineresc care le poate facilita deplasarea pe distanţe mari sau mici. Şi în care trebuie să existe neapărat alţi oameni. Cum îi recunoaştem, totuşi? Simplu. Dacă ne aflăm într-unul din mijloacele amintite mai sus, lipiţi de ferestre, scaune, agăţaţi de bare, mirosind transpiraţia gibonilor de lângă noi (sau mirosindu-ne chiar pe noi), fierbându-ne creierii la 80 de grade ori lipindu-ne nările de frig (în funcţie de anotimp) şi dorind să păşim pământul în staţie, ei bine, atunci apar disperaţii. Practic, totul se reduce la o luptă între cei care vor să iasă la aer (pentru că pur şi simplu au ajuns la destinaţie sau pentru că vomită) şi cei care vor să pătrundă în micro-universul aflat deasupra celor X roţi. Cei care pătrund sunt ei, subspecia demonică. În momentul în care autobuzul, să spunem, s-a oprit în staţie, totul se transformă în mintea lor. Practic, urcatul în autobuz devine ultimul lucru pe care ei vor să-l mai facă în existenţa lor mizeră. Sunt ca la un fel de concurs de urcat-viteză, de strivit picioare, de dat coate în gură sau de împins grămezi de oameni. Privirea lor cea pierdută devine instant una diabolică, focusată pe spaţiul ocupat de cele două uşi ale autobuzului iar creierul lor stafidit transmite singurele semnale clare pe care ar putea să le transmită vreodată grămezii inutile de carne de sub el: „Urcă, calcă, striveşte, urcă, împinge, urcă, urcă, urcă!”.

   Am avut de multe ori neşansa de a întâlni această subspecie tulburată iar imaginea pe care o vezi când te afli în faţa lor poate fi lejer folosită în filmele horror cu stârvuri umblătoare sau cu zombie ieşiţi de la naftalină şi plecaţi să rupă capete. Să vezi o masă de indivizi cu ochii mici şi roşii pironiţi pe tine, cu mâinile îndreptate spre spaţiul pe unde tu încerci să evadezi, de parcă ar vrea atunci să-ţi smulgă carnea de pe oase şi cu o forţă de a împinge similară cu cea a elefanţilor, strivindu-te de tot ce se află în spatele tău, nu este chiar plăcut. Sau poate am eu o fobie.

   Vor fi din ce în ce mai mulţi. Nu or să dispară niciodată şi, în cele din urmă, vor molipsi şi humanoizii care intră în contact involuntar cu ei. Vor sechestra autobuzele, tramvaiele, vor arunca şoferii pe geam. Nu pot fi învinşi. Sunt ei, oamenii-buldozer.