Găluşte de mall

Am poposit astăzi, mânat fiind de strigătele disperate ale stomacului, în zona cu restaurante a mall-ului Plaza. Fiecare cu specificul său dar toate exagerat de scumpe că deh, chiria la turc e scumpă. Iar în acest caz turcul chiar nu plăteşte.

În fine, am adulmecat, mai ceva ca un ogar afgan urma vânatului, toate ofertele puse la dispoziţie de localurile din centrul comercial respectiv şi am decis că este cazul să-mi înec stomacul cu o porţie voluminoasă de ciorbă. Zis şi făcut. Am ochit o zonă de unde să-mi pot procura licoarea magică şi am pornit spre a mă aşeza liniştit la coadă.

…Coadă care era formată de o singură persoană, în faţa mea. În timp ce băleam privind către ofertele din vitrină, în spatele meu apar două doamne, pe la patruzeci şi ceva de ani, tencuite bine, parfumate şi mai bine, dichisite în toată regula…Genul de directoare cu ştate vechi în multinaţională sau patroane, cam asta îmi inspirau. Nimic de comentat, evident. Mi-a atras atenţia, însă, următoarea discuţie, reprodusă în esenţa ei:

„-Auzi, fată, uite ce de ciorbe aici…

-Da, fată, ce bine miroase!

-Hai, spune ce vrei şi cumpăr eu azi.

-Da, chiar îmi doresc o supă de găluşte, ştii de când mi-e poftă?”

Întrerup un pic relatarea pentru a face câteva precizări. Chiar în faţa noastră se aflau recipientele cu ciorbe şi supe, puse pe două rânduri, a câte patru recipiente. În primul rând, cel dinspre clienţi (adică noi) se afla magnifica supă de găluşte dorită de doamne, o ciorbă ţărănească şi încă ceva. Pe rândul celălalt, cel dinspre vânzătoare, se afla ciorbă de pui a la grec, ciorbă de burtă şi ciorbă de perişoare. Continuăm…

„-Da, fată, supă de găluşte din aia galbenă, ştii?

-Nu, nu ştiu de care…

-Cum nu ştii? Cu zeama galbenă, aşa, plină…

-Hm, o fi aia de acolo? (se uitau spre ciorba de pui a la grec)

-Măi, nu ştiu, că nu se văd găluştele…

-Da, şi parcă nu e aşa galbenă, cum ştiam eu…”

În faţa lor, în toată splendoarea ei, supa de găluşte privea mirată cum de cele două dudui nu o recunosc. În zeama clară precum supa, găluştele, măricele de altfel, se bălăceau de zor doar, doar or atrage atenţia doamnelor. Dar nimic. Privirile pierdute  şi total străine de gastronomie ale femeilor se îndreptau în orice altă direcţie numai unde trebuie nu. Găluştele, oricât de calme păreau iniţial, au început să se agite, cerând disperate atenţia şi ridicând mânuţele lor pufoase şi grăsune în aer. „Hellooooo, helloooo, aiiiici, aiiiici!” strigau din mijlocul supei cele trei sau patru găluşte dolofane. La un moment dat, chiar am avut impresia că plezneau nervoase zeama din jurul lor pentru a se face simţite mai bine….

„-A, fată, uite, am găsit-o! (o serie de aplauze ale găluştelor)

-Daaa, unde?

-Uite-o! Aia e!

-Da, fată, şi uite e şi galbenul ăla de care ziceai. Hai să întrebăm, totuşi, să fim sigure…Nu vă supăraţi, aceea este supă de găluşte, nu?

-Ăăă, nu…E ciorbă de burtă.”

Am achitat comanda mea, trăgând cu privirea la cele trei sau patru găluşte cum îşi legau fiecare o eşarfă pe frunte şi se mânjeau pe obraji cu nuanţe de camuflaj. Armele din mânuţele lor erau pregătite de luptă.

„Hai, fată, să mergem de aici…Nicio ciorbă nu ştim cum arată, auzi…” au început să râdă cele două doamne în timp ce plecau. Norocul lor. Deja aveau luminiţele roşii fixate pe frunte.

Pariul de la guvernare

Ţrrrrr!

-Da, băh!

-Să trăiţi, mă scuzaţi de deranj…

-Zi, Boc, că nu io-s de vină pentru înălţimea ta, hă, hă, hă!

-Da, mă iertaţi…

-Hai, bagă mare! De ce îl suni pe preşedintele statului?

-Păi, ştiţi, vroiam să vă întreb ceva…

-Da? Ce, mă rog?

-Păi, vroiam să vă întreb dacă anul ăsta mai candidaţi…

-Boc, tu nu ai treabă?

-Ba da, vă rog, îmi puteţi spune?

-Băh, Boc…Am mai spus-o, trebuie să discutăm şi cu bărbosul suprem, să vedem ce spune…

-Cu cine…?

-Cu ăl de sus, băh! Hă, hă, iartă-mă, pentru tine toţi sunt sus, hă, hă, hă!

-Da, da, hi, hi. Aşa sunt eu, ce….

-Boc, dacă lumea mă vrea, candidez!

-Păi, şi vă vrea lumea?

-Din acest motiv cutreier ţara! Să vorbesc cu oamenii, să ciocnesc un pahar de ţuică, de vin, să mănânc o pastramă, ceva…

-Aha…Şi, ce zice lumea?

-Boc, nu e treaba ta!…Normal că lumea mă vrea, Boc! Cine să vină, chirurgul ăla strâmb? Sau prostănacul? Nebunul? Muierea aia de Antonescu? Tu? Cine să vină, Boc, peste preşedintele Băsescu, preşedintele românilor?

-Păi, dacă nu vă vrea lumea….

-Ce-ai spus, piticule? Ştii ceva ce nu ştiu eu? Eşti cu serviciile, băh? Scuipă tot!

-Nu, mă iertaţi, mă gândeam aşa…De fapt, eu vroiam să vă întreb dacă mai candidaţi.

-Boc, n-ai înţeles nimic? O să candidez, Boc!

-Yesss!

-Ce-i, băh? Ce te bucuri aşa? Adică, e normal să te bucuri…

-Da, da, mă bucur, am câştigat!

-Hă, hă, băh, îmi eşti simpatic cu optimismul tău…Numai că nu este aşa simplu, nici chiar pentru mine, piticule.

-Da, mă rog, e treaba dumneavoastră, nu mă interesează…ăăă, nu mă bag…ăăă, adică dumneavoastră ştiţi cel mai bine.

-Boc, normal că eu ştiu şi tu trebuie să te bucuri!

-Mă bucur, mă bucur, că-l sparg pe fraierul de Geoană!

-Geoană…? Ce treabă are el? Mă rog, sparge-l, voi vă certaţi pe jucării, hă, hă, hă!

-Nu, că am pus un pariu şi am câştigat!

-Plimbare?? Ăăă, pariu??

-Da, că el spunea că nu o să mai candidaţi iar eu spuneam că e prost şi că domnul preşedinte nu o să renunţe el aşa uşor şi nu m-a crezut. Şi m-a tras şi de păr, boul dracului!

-Boc, aţi căpiat??

-Da, şi apoi l-am ciupit şi eu de picior, să-l usture, prostul naibii…Şi, apoi, a vrut să-mi dea o palmă peste cap dar am ţipat şi noroc că a venit Berceanu că îl ciupeam atât de tare că nu se mai lua el de mine!

-Hă, hă, hă, Boc, cum te-am pus eu prim-ministru??

-Da, şi Berceanu mi-a spus că să-l las în pace, că aşa e el prost şi mai bine să pun pariu cu el, că oricum câştig eu…Şi de aia vă întrebam…

-Boc, nu mai pot de râs, auzi, să-l ciupească de picior, hă, hă, hă!

-Da, îl ciupeam şi mai tare prostu’ naibii…Da’ acum am câştigat pariul, hi, hi! Îi arăt eu lui!

-Hă, hă, hă, nu mai pot…Să-l ciupească, hă, hă…Şi ce ai cerut la pariu, băh, o pereche de pantofi cu toc, să poţi ajunge să-i dai o palmă, hă, hă?!

-Nu, dacă chiar vă interesează am spus că ăsta este pariu de guvernare şi că dacă e să câştig eu, o să vină şi ei cu noi în Parlament!

-Hă, hă, hă, ai cerut să-ţi dea şapca lui cu morişcă, să alergi cu ea în curte, hă, hă, hă…Aoleu, nu mai pot…Mi s-a uscat gâtul, hă, hă, trebuie să comand ceva…

-Nu, nu i-am cerut şapca! I-am zis că dacă e să câştig o să vină cu noi să-şi asume răspunderea pe legile alea şi că dacă o să fiu al dracului o să-l dau şi afară!

-Auzi la ei, hă, hă, hă, Boc îl ciupeşte pe ăla şi ăla îl trage de păr, hă, hă, hă! Băh, cum să nu-ţi placă ţara asta?

Clanc!

Final de săptămână cu Zgârie Nori

   În week-end-ul care s-a încheiat de câteva zile, centrul vechi al Bucureştiului a fost invadat de o mulţime de evenimente culturale, grupate sub ONGFest. Am fost pe acolo, doar sâmbătă din păcate, aruncând un ochi la cele petrecute.

   Fiind o manifestare cu participare şi sprijin masiv din partea multor asociaţii culturale (şi nu numai), fiecare susţinând cauza sa, împărţind pliante sau încercând să ofere/vândă mici „creaţii”, lumea nu a întârziat să se înfiinţeze pe străduţele din centrul vechi al capitalei. Începând de la artizanat, pictură şi până la concerte, cei prezenţi acolo au avut cu ce să-şi încarce timpul din plin şi într-un mod, de ce nu, destul de plăcut.

   Deşi au trecut mai bine de trei zile de atunci, voi comenta, un pic, unul din concertele care mi-a rămas în minte, fie cu părţi bune, fie cu părţi rele şi petrecut, aşa cum spuneam, la ONGFest. Un concert început cu întârziere, din păcate, din cauza problemelor tehnice ceea ce, până la urmă nu este o surpriză pe la noi. Trupa care urma să cânte, în speţă Zgârie Nori, a înghiţit într-un final momentul de început, punându-şi în scenă reprezentaţia live pentru care venise acolo.

   Este primul concert live în care îi văd pe cei de la Zgârie Nori şi, recunosc, am avut ceva dubii vis-a-vis de calitatea pe care aceştia urmau s-o pună în faţa celor aflaţi în faţa scenei. Spun acest lucru deoarece o trupă cu zece oameni şi şapte instrumente necesită oarecare studiu şi exerciţiu pentru a satisface urechea ascultătorului care apreciază live-ul. Finalul mi-a înlăturat orice reţinere în acest sens.

   Concertul a început avându-i la înaintare pe cei doi vocali, Iustin şi Yawn, prezentând mulţimii mesaje scrise pe o serie de cartoane, prezentate unul după altul. Textele, puse într-o ordine aparent fără noimă, sunt de fapt laitmotivul trupei, fapt ce poate fi observat şi din versurile pieselor cântate de aceştia. Uşor, uşor, începând cu prima piesă şi continuând cu următoarele, reprezentaţia de pe scenă a reuşit să capteze atenţia celor prezenţi şi chiar să întoarcă privirile mulţimii care nu înceta să se perinde pe strada Franceză.

   Că tot am vorbit de vocali, am rămas plăcut surprins de modul ingenios prin care cei doi au transmis publicului mesajul lor, ajutaţi clar şi de meseria de actor pe care o au la bază, evident îmbinat foarte bine cu munca instrumentiştilor din spate. Ar fi inechitabil să nominalizez doar pe unul dintre aceştia, însă nu pot să nu-l fac remarcat pe omul de la muzicuţă, Cătălin „Tzetze”,  sau pe chitaristul Cristi ori pe fetele de la vioară şi violoncel. O apariţie plăcută şi bine integrată în peisajul auditiv a fost cea a Cristinei Păun, backing-vocal. Zgârie Nori au aşezat frumos o creaţie ieşită oarecum din tiparele muzicale româneşti, cu un mesaj bine creionat în versuri şi cu joc de scenă având mici infuzii ale unei piese de teatru, cu fundal sonor plăcut-zgomotos pe alocuri, lin şi industrial pe de altă parte. O combinaţie reuşită de hip-hop, rock-alternativ şi sunete de blues care ar fi sunat şi mai bine, sunt convins, dacă ar fi avut şi suportul tehnic necesar.

   Dintre piesele cântate la concert, mi-au plăcut în mod deosebit cum au curs şi cum au fost „prezentate” Eu nu dau cravata mai departe, Vinde-ţi cardul, îngerii şi iubirea. Per total, a fost o experienţă interesantă din punct de vedere al ascultătorului astfel încât nu voi rata următorul concert al celor de la Zgârie Nori. Ceea ce vă recomand şi vouă.

Prima zi de viaţă, ultima zi de şcoală

Mi-au rămas în cap câteva cuvinte din discursul primarului manechin Radu Mazăre, în faţa elevilor unei şcoli, în care spune că el a pus mâna pe carte pentru a nu ajunge un fraier în viaţă, să ştie să vorbească şi să se descurce. Practic, acest adevăr reprezintă o adevărată definiţie a idealurilor unei generaţii care acum scrijeleşte pupitrele din clasa de studiu, aruncând cu priviri şmecheroase şi cretă în profesori.

În România de azi, şcoala profesorilor aflaţi mai mereu în grevă şi a elevilor păziţi de gardieni pierde tot mai mult în faţa aşa numitei şcoli a vieţii, a cărei bază de studiu începe din familie şi continuă în mijlocul turmei. A şti să vorbeşti înseamnă două lucruri diferite, dacă ne raportăm la cele două „sisteme de învăţământ”. A şti să vorbeşti corect gramatical, literar sau din orice alt punct de vedere tehnic, aşa cum spune manualul, este înlocuit treptat de a şti să vorbeşti astfel încât să fii tu ăl mai tare, mai şmecher, să obţii ce doreşti, indiferent de moralitate sau legalitate. Propaganda făcută de maeştrii emeriţi ai şcolii vieţii este atât de profundă încât vorbirea corectă a pierdut în esenţa sa conotaţiile şcolii care au modelat-o iniţial.

A şti să vorbeşti echivalează, de fapt, cu a şti să te descurci. Şcoala vieţii este  predată de generaţiile de părinţi rupţi prea brusc de cordonul ombilical al trecutului şi înfipţi mult prea adânc în tenebrele prezentului uitând că şcoala, aşa cum a fost ea gândită din antichitate, reprezintă un reper important în viaţa oricărui membru al societăţii. Iar Statul, cel care patronează flegmatic această instituţie, cultivă tot mai mult tipul de profesor demotivat din prima zi şi dezinteresat în a forma viitori constructori ai unui popor normal.

Radu Mazăre este tiparul noii generaţii de politicieni români. Exemplele şi sfaturile sale au la bază modelul noii şcoli româneşti, în speţă şcoala vieţii, cea care i-a dovedit că a şti să vorbeşti şi a şti să te descurci sunt repere indispensabile în viaţă, aşa cum este călăuzită întreaga societate românească. Şcoala din interiorul clădirii unde sună clopoţelul începe uşor, uşor, să se îndrepte către ultima zi.

Tineret, electoratul ţării

Europarlamentarul Cristian Preda propune acordarea dreptului de vot începând cu vârsta de 16 ani, considerând că tinerii sunt suficienţi de maturi la această vârstă.

Cererea este justă, mai ales pentru familiile unde copiii conduc maşinile prin oraş chiar de la vârsta de 10 ani.

Radu deşteptu’

Radu Mazăre a declarat azi, în faţa copiilor de la un liceu din Constanţa, că nu i-a plăcut şcoala dar a învăţat ca să nu ajungă un nătărău.

Îl bănui pe  Radu Mazăre că nu şi-ar permite acest discurs în faţa electoratului propriu. Adică, nătărăii ce au?

Nati, candidatul minune

Unul din candidaţii la postul de antrenor principal al F.C. România Cotroceni, iudeo-românul verde Nati Meir, a hotărât să-l ia s(e)cund al echipei, pe parte culturală, pe Adrian Minune, jalnicul menestrel simpatizat de acea parte a populaţiei care încă nu reuşeşte să ajungă la coşul de gunoi şi care are dieta bazată pe cantităţi însemnate de seminţe de floarea soarelui.

Prima măsură pe care secundul Minune a luat-o a fost conceperea imnului de campanie de calificare, imn aşezat „melodios” pe ritmuri, nu-i aşa, de manea. Opera va fi însoţită şi de un videoclip, normal, în care cei doi vor schimba pase în doi pentru publicul din tribuna poporului. Turneul de calificare va include concerte în vreo zece oraşe din ţară, alături de alţi jucători „valoroşi” fără număr, fără număr.

Iată mai jos câteva rânduri din imnul de campanie:

„Un evreu şi un ţigan,
Nati Meir şi Adrian
Vin astăzi să vă distreze
Că ei vor să candideze.

Refren:
Să scăpăm ţara de hoţi,
Haideţi să ne unim toţi!
Cu votul care mi-l daţi,
Nicicând n-o să regretaţi.

Am cutreierat prin ţară
Şi-am văzut viaţa amară.
Românii n-au bucurii
Şi n-au ce da la copii.

Eu candidez pentru voi
Ca să vă scap de nevoi.
Toţi v-au spus vorbe deşarte,
Noi vrem să trecem la fapte. ”

Aşadar, „un evreu şi un ţigan” vin „să distreze” poporul „că ei vor să candideze”. Nimic fals, de fapt, având în vedere că orice candidat, pentru orice post politic, o face pentru distracţie. Mai ales după ce se termină bâlciul. Şi dacă românii get-beget n-au reuşit să spargă tiparele în vreun fel, de ce n-ar face-o „un evreu şi un ţigan”? Viitorul sună bine, noo?

A doua strofă are un sâmbure de adevăr iar s(e)cundul Minune poate confirma veridicitatea afirmaţiilor. De cutreierat dumnealui chiar a cutreierat şi a văzut viaţa amară din ochii celor din public, mai ales când colegii săi etnici aruncau peste fruntea lui cu teancuri de bani. Normal, „românii n-au bucurii/şi n-au ce da la copii”, asta în condiţiile în care copiii nu le sunt subit, să spunem, împrumutaţi de nu ştiu ce clan de discriminaţi, sărăcuţii de ei…Şi în plus, unii plătesc taxe la stat, alţii nu.

„Eu candidez pentru voi”, spune cu pasiune versul ultimei strofe prezentate aici. Cine, oare sunteţi „voi”? „Toţi v-au spus vorbe deşarte/Noi vrem să trecem la fapte”. Eu sper să nu. Şi apoi, dacă stimabilii ne cântă „să scăpăm ţara de hoţi” s-ar putea să piardă o mare parte din electoratul pe care-l vizează.

Văzând însă „Cu votul care mi-l daţi” am mirosit o alianţă cu Marean, regele lui care şi înalt patron de echipă de capitală. Iată cum, nu domnul Oprescu este asul din mâneca PSD, aşa cum vorbeşte lumea, ci acest Nati Meir, un pasionat al sportului cu poporul român. Sincer, habar nu am despre care parte să spun că am glumit…

Evoluția de ghenă

O mare parte a macacilor de bloc a evoluat pe scara evoluției sociale, descoperind ghena comună. Astfel, creierul acestora, în mare parte nefolosit (și aici mă refer la partea care se folosește), a adăugat în baza de date acea încăpere micuță de lângă apartament unde se aruncă deșeurile menajere. Mă rog, termeni care încă nu au sens în mintea lor. Și spun evoluție pentru că primatele amintite mai sus au renunțat la orizontul oferit de ferestre pentru a scăpa de mizeriile lor, folosind astfel trista invenție comunistă de pe scara blocului.

Evoluția făcându-se extrem de lent, macacilor de bloc le va mai lua două sau trei generații până vor învăța să-și strângă gunoiul în pungi, legate la gură, pentru a nu înfunda nările vecinilor din jungla de cartier cu aromele lăsate de murdăria lor. Deocamdată, ei vin direct cu găleata (sau orice alt recipient care păstrează sedimente căcăcioase  pe pereți) și varsă gunoiul pe tubulatură (există o rasă a acestora care îl lasă direct lângă ghenă). Iată cum, astfel, sedimentele din găleată se mută pe pereții ghenei, oferind locatarilor diverse parfumuri numai bune de stârnit voma. Orice recomandare făcută pentru folosirea pungilor este, de cele mai multe ori, pierdere de vreme și neuroni.

Îmi dau seama că, în acest mod, pasul către sortarea deșeurilor este unul echivalent cu trecerea de la epoca de piatră la primul zbor pe Lună. Și, cu toate că macacii de bloc au vina lor, o mare responsabilitate revine, ca de obicei, autorităților. Se tot spune, de când cu integrarea în U.E., că ghenele de scară vor fi închise, că vor fi aduse tomberoane pentru a sorta gunoiul, că populația va fi îndrumată în acest sens, etc. Vorbe multe, de fapt, și fapte ioc. În fond, într-o țară de căcat, până și aruncarea gunoiului este o activitate de căcat.

Hai România

Un studiu al Forumului Economic Mondial, realizat pe baza performanțelor a 133 de țări, plasează România pe locul 129 din punct de vedere al calității drumurilor, a cheltuirii banului public și a transparenței deciziilor.

Sunt convins că politicienii se vor strădui să aducă România pe primul loc în acest clasament, pentru a înlătura dubiile. Locul întâi de la coadă, normal.